Spovedania si iertarea pacatelor

Spovedania si iertarea pacatelor Mareste imaginea.

Spovedania nu se identifica in mod absolut cu iertarea pacatelor. Aceasta o cunosc foarte bine crestinii care, desi se spovedesc de foarte multe ori, cu toate acestea, nu se pot elibera de anumite pacate pe care le repeta, iar pe de alta parte nu au certitudinea interioara ca s-a produs restabilirea relatiei lor cu Dumnezeu.

Inainte de a purcede la dezvoltarea temei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Sfantul Diadoh al Foticeii invata ca trebuie „sa fim intr-o neintrerupta atentie la simtirea spovedaniei”, pentru ca este posibil ca a noastra constiinta sa fie inselata si sa ni se para ca ne spovedim bine. Desigur, el recomanda ca, dupa spovedania greselilor fara de voie, sa ne nevoim in mod desavarsit „pana se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre ier­tarea acestora”.

Aici se vede clar ca nu este de ajuns doar relatarea, ci si nevointa de dupa relatarea pacatelor, pana vom dobandi instiintarea interioara ca pacatul nostru a fost iertat de Dumnezeu. Prin urmare, iertarea are un caracter mai cuprinzator decat spovedania.

Sfantul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit instiintare de la Dumnezeu ca i-au fost iertate pacatele. Intr-unul din minunatele si revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfarsitul vietii ca indrumare pentru ucenicii sai, vorbeste despre experierea Dumnezeului celui viu, pe care el insusi a avut-o. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobandit comuniunea cu El – de vreme ce vederea lui Dumnezeu este in mod esential unire si comuniune cu Dumnezeu si, prin urmare, indumnezeire a omului – cum a auzit glasul lui Dumnezeu, si cum a vorbit el insusi cu Dumnezeu.

Sfantul Simeon ne spune ca pe durata vederii lui Dumnezeu, „frumusetea negraita a ceea ce se arata mi-a ranit inima si m-a atras spre o iubire nesfarsita”. Iar descriind starea in care se gasea in acea clipa, el spune printre altele: „Mi s-a dat incredintarea iertarii pacatelor mele si ma vedeam pe mine insumi mai pacatos decat orice om”.
Se mai spune aici ca atunci cand a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adica la indumnezeire, a primit instiintarea iertarii si lasarii pacatelor sale. Acest lucru se vede si intr-o marturie duhovniceasca contemporana. Atunci cand Dumnezeu i s-a aratat Sfantului Siluan Athonitul, „toata fiinta lui a fost instiintata ca i-au fost iertate pacatele. Au pierit flacarile iadului care se aflau in jurul sau, a incetat iadul care il chinuia de o jumatate de an. In acel moment i s-a dat sa traiasca deosebita bucurie si marea odihna a impacarii cu Dumnezeu. In sufletul sau stapanea o noua si dulce simtire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni, pentru fiecare om. A incetat rugaciunea de pocainta, a disparut acea dureroasa si arzatoare cautare a iertarii, care nu lasa somnul sa vina pe pleoapele lui. Oare aceasta insemna ca acum putea sa se predea in sfarsit linistit somnului? Nu, desigur.

In timpul imediat urmator aratarii, sufletul lui Siluan, care si-a cunoscut invierea sa si a vazut lumina existentei celei adevarate si vesnice, a trait intr-o sarbatoare pascala. Toate erau frumoase: lumea mareata, oamenii placuti, natura neinchipuit de frumoasa, trupul s-a schimbat si a devenit sprinten, puterile ii sporisera, cuvantul lui Dumnezeu daruia bucurie sufletului, privegherile de toata noaptea in Biserica si mai ales rugaciunile facute la chilie deveneau dulci. Plin de bucurie, sufletul avea mila fata de oameni si se ruga pentru intreaga lume.

Toate acestea inseamna ca iertarea pacatelor in Traditia Ortodoxa este, in principal si inainte de toate, intoarcerea omului la frumusetea cea dintai, la slava indumnezeirii.
Pacatul in Traditia Ortodoxa nu este simplu o negare a legii, ci indepartarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu are doar o acceptiune etica, ci, in principal, una ontologica. In realitate, pacatul este cadere, moarte, intunecare si captivitate a mintii. In esenta, acesta este si pacatul stramosesc. Iar aceasta intunecare a mintii nu este nimic altceva decat identificarea ei cu ratiunea (logica) si inrobirea ei de catre patimi si de catre conditiile mediului de viata.

In acest fel si iertarea pacatelor este in primul rand luminarea mintii, eliberarea ei de asuprirea logicii si a patimilor. Desigur, nu uitam ca, in momentul cand mintea omului se intuneca, atunci lucreaza toate patimile si omul cade in felurite pacate. Astfel, iertarea pacatelor este pe de-o parte, luminarea mintii, adica eliberarea mintii din asuprirea logicii si a patimilor, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Acestea doua exista impreuna. Si cand acestea doua sunt lucrate, in stransa legatura cu Taina Spovedaniei, asa cum am mentionat mai sus, atunci putem vorbi despre iertarea pacatelor.

Totusi, in general, putem sustine ca iertarea pacatelor are o dubla acceptiune. Prima este corecta actiune terapeutica de a ne elibera mintea de dominatia logicii si a patimilor, si dupa aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de catre omul „plin de har”, posesorul unor experiente duhovnicesti personale. Aceasta este lucrarea principala a duhovnicului. A doua este rugaciunea de iertare, care este data de episcop in principal, si apoi de preotii carora episcopul le-a dat posibilitatea sa savarseasca Taina Sfintei Spovedanii. Acest fapt reprezinta oficializarea terapiei si reintrarea crestinului in viata Bisericii. Totdeauna preceda prima acceptiune a Spovedaniei si apoi urmeaza cea de-a doua. De asemenea, este de la sine inteles faptul ca terapia continua si dupa spovedanie.

Acest lucru se vede limpede in Traditia Bisericii. Ani intregi, cineva care savarsea un anume pacat, urma metoda terapeutica a spovedaniei, dupa care, episcopul ii citea rugaciunile de iertare. El era primit in acest fel la Dumnezeiasca Euharistie si se impartasea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Rugaciunea de iertare era finalitatea unei terapii anterioare a acelui om si certificarea faptului ca el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, sa mearga mai departe la cuminecarea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos.

Dupa analiza facuta iertarii pacatelor este necesar sa observam si marea tema a spovedaniei.

Sa luam aminte la faptul ca in textele Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti exista doua feluri de spovedanie. Primul este spovedania in minte, pe care o facem rugandu-ne lui Dumnezeu, si al doilea, spovedania pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru. Sfantul Ioan Sinaitul, vorbind despre strapungerea inimii (katanyxis) si definind intelesul cuvantului, spune ca „strapungerea este un chin neincetat al constiintei, care pricinuieste improspatarea focului inimii, prin marturisirea facuta in minte”.

Marturisirea facuta in minte creeaza strapungerea, iar strapungerea mangaie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este cainta nestavilita si se desavarseste in atmosfera metanoiei. Tanguirea inimii este cea care produce „uitarea firii”. „Marturisirea (in minte) este uitarea firii, cand din pricina ei cineva a uitat sa manance painea lui”.

Este necesar, potrivit Sfantului Diadoh al Foticeii, sa aducem o neintrerupta si smerita marturisire Stapanului Hristos chiar si pentru pacatele fara de voie, si sa nu ne oprim „pana cand nu se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora”.

In afara de aceasta, Sfantul Ioan Scararul recomanda sa fim foarte atenti ca nu cumva, constiinta noastra „sa se minta pe sine, cugetand ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu”.

Scrie aceasta deoarece, rugandu-ne lui Dumnezeu si marturisindu-ne pacatele noastre, de multe ori facem aceasta lucrare in chip gresit si astfel traim in acea suficienta de sine, ca ne-am marturisit pacatele noastre. Aceasta este de fapt o falsa simtire de sine. Prin urmare, este bine sa fim continuu pregatiti, pentru ca daca nu ne spovedim cum se cuvine, ne va cuprinde „o frica nelamurita in vremea iesirii sufletului nostru”.

Spovedania catre Dumnezeu prin rugaciune nu desfiinteaza marturisirea pacatelor noastre parintelui duhovnic, nici marturisirea facuta parintelui duhovnic nu anuleaza marturisirea prin rugaciune. Este necesar ca ambele feluri de marturisire sa fie impreuna-legate. Totusi, dupa spovedania prin rugaciune, este nevoie si de venirea la duhovnic. Dumnezeu l-a investit pe acesta cu harul iertarii pacatelor: „Luati Duh Sfant; celor carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar celor carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Din acest pasaj se vede clar „de cat de multa cinste i-a invrednicit pe preoti harul Duhului Sfant”.

Preotilor, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, „li s-a ingaduit sa se ingrijeasca de cele ceresti, de vreme ce, in timp ce preotii lucreaza pe pamant, Dumnezeu stapaneste in cer si Stapanul intareste voia robilor sai”.

De aceea trebuie sa ne indreptam pentru vindecarea noastra spre preotii duhovnicesti. „Mai intai de toate, sa ne marturisim Bunului si Singurului nostru Judecator”.
Chiar si daca bunul nostru judecator ne porunceste sa ne spovedim in fata tuturor, trebuie s-o facem, pentru ca principiul fundamental al terapiei este acela potrivit caruia traumele care sunt marturisite se vindeca. De asemenea, „cand un doctor isi marturiseste neputinta, e nevoie sa mergem la altul”.

Desigur, ca terapia sa reuseasca este necesar un medic bun. Toti preotii duhovnici pot savarsi Taina Sfintei Spovedanii, dar nu toti pot vindeca, pentru ca nu au preotia duhovniceasca. Daca „judecata cu privire la bolile trupesti” poate fi gresita si „putinora le este cunoscuta”, cu atat mai mult se intampla aceasta cu bolile spirituale. „Cu atat mai mult poate gresi judecata cu privire la cele sufletesti”.

De altfel, patimile sufletului sunt „mai mari si mai greu de patruns”. Cand un preot prezinta neputinta terapeutica, trebuie sa mergem la altul, „caci rari sunt cei ce se tamaduiesc fara doctor”.

Valoarea terapeutica a spovedaniei a fost semnalata chiar de multi dintre psihiatrii contemporani. In cazul de fata, este esential ca omul sa se deschida, sa nu se inchida in sine. In limbajul bisericesc spunem ca, atunci cand omul stie sa se deschida spre Dumnezeu prin duhovnic, poate indeparta multe boli sufletesti, chiar si nebunia. Simtim valoarea spovedaniei in practica. Un pacat care exista in noi ne oboseste si trupeste. Atunci cand pacatuim, traim chiar si starea de neputinta a trupului. Cand ne hotaram sa ne spovedim, atunci incepe procesul terapeutic. Atunci linistea va inunda sufletul si trupul. Insa, desigur, spovedania pe care o facem trebuie sa fie una corecta.

Intrucat vrajmasul diavol cunoaste valoarea spovedaniei, face orice ca sa ne amageasca, sa ne determine sa nu ne spovedim, sau sa facem aceasta lucrare ca si cum ar fi savarsit un altul pacatele noastre, sau sa imputam altora responsabilitatea acestora. Este nevoie insa de barbatie duhovniceasca ca sa descopere omul vatamarea lui „doctorului duhovnicesc”. Sfantul Ioan Sinaitul porunceste celui care greseste: „Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doctorului”. Si impreuna cu dezgolirea sa iei toata vina asupra ta, spunand cu smerenie: „A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit si nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!”.

Nu trebuie ca omul sa se rusineze, ci mai curand sa invinga rusinea ce vine din pacat si din dezgolirea lui. In momentul descoperirii ranilor interioare duhovnicului, omul trebuie sa semene in comportament, la infatisare si la cugetare cu un condamnat. Si tot Sfantul Ioan Sinaitul recomanda: „Fa-te la marturisire si cu purtarea si cu chipul si cu gandul ca un osandit, plecandu-te spre pamant si, daca se poate, udand cu lacrimi picioarele docto­rului si ale judecatorului ca ale lui Hristos”.

Chiar Sfantul Ioan Scararul spune ca a vazut penitenti care aveau o asemenea smerita dispozitie si care s-au spovedit cu lacrimi si cu suspine deznadajduite si rugatoare, si astfel au inmuiat exigenta judecatorului si au schimbat „mania lui in induiosare”. Este firesc sa simta cineva rusine cand e vorba sa-si spovedeasca rana sufleteasca, insa trebuie sa si-o invinga. Dar, „nu-ti ascunde rusinea ta”, caci imediat dupa relatare, dupa aratarea pacatelor, vine linistea interioara.

Se pastreaza in traditia patericala o povestire cu un oarecare monah invatat. Acesta, stapanit fiind de duhul blasfemiei, si-a asuprit trupul sau cu postiri si privegheri si, cu toate acestea, nu a simtit nici un folos. Cand s-a hotarat sa-si marturiseasca gandul acesta doctorului duhovnicesc, scriindu-l pe hartie, atunci s-a vindecat imediat. Si el insusi marturiseste ca „n-a iesit din chilia Batranului inainte de a se fi mistuit patima”. Aceasta vadeste adevarul ca spovedania nu este doar o stradanie omeneasca, ci ea se lucreaza prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vindecat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici privegherea nu pot fi foarte mult de folos, daca nu sunt legate cu marturisirea.

De obicei, medicii duhovnicesti primesc impotriviri din partea celor care se spovedesc, atunci cand acestia din urma nu se spovedesc cu smerenie si cu osandire de sine. Prin Sfanta Spovedanie se face o operatie duhovniceasca si, din acest motiv, bolnavul se opune. Insa sfatul Sfintilor Parinti este clar in acest sens: „Nu te intarata impotriva celui ce te opereaza fara voie, ci, cautand la izbavirea de durere, plange-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu”.

Marturisirea scoate la suprafata toate cele nevazute ale sufletului, iar acest lucru trebuie sa ne miste pe de o parte la osandirea de sine, iar pe de alta la recunostinta fata de medicul duhovnicesc. Totusi, acela care respinge mustrarea, arata existenta patimii in sufletul sau, in timp ce acela care accepta mustrarea „s-a dezlegat de legatura ei”.

Este nevoie sa subliniem din nou ca metanoia, legata cu Sfanta Spovedanie, vindeca ranile sufletului omuluicainta iertare. Pocainta, care vine din inspiratia Mangaietorului, arde cu putere inima si, acolo unde exista tanguire, vindeca toate ranile. In aceasta stare omul dobandeste marea comoara a fecioriei. Nichita Stithatul spune: „Sa nu zici in inima ta: imi este cu neputinta sa dobandesc de aici inainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut in stricaciunea si in nebunia trupului in multe chipuri”.
Chiar daca omul si-a pierdut fecioria, poate s-o dobandeasca din nou prin lacrimile celui de al doilea botez, care este pocainta. Astfel, continua acelasi Parinte al Bisericii: „unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii in greaua patimire si curg rauri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darama toate intariturile, se stinge tot focul patimilor si se savarseste nastere de sus, prin venirea Mangaietorului, iar sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei”.

Renasterea omului nu poate reusi daca nu asculta de parintele duhovnic, cel care il va vindeca in Hristos: „ A nu asculta de parintele duhovnicesc”, dupa pilda lui Hristos, Care S-a facut ascultator Tatalui pana la cruce si moarte, echivaleaza cu „a nu te naste de sus”, pentru ca aceasta nastere „vine din ascultarea de parintii duhovnicesti”.
Insa, de multe ori, patimile cele ticaloase ale sufletului nu se vindeca imediat dupa spovedanie. E nevoie de multa lupta si de o mare asceza, pentru ca sufletul sa se elibereze de patimi. In mod esential, iertarea pacatelor nu este o spovedanie formala pe care o facem, cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice, ci este eliberarea de patimi. Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos, „nu a dobandit inca iertarea”. Dupa cum un bolnav care sufera de multa vreme de o boala trupeasca nu poate dobandi sanatatea „intr-o singura clipa”, „asa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-o data”. E nevoie de timp si, desigur, de asceza pentru ca „patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc”. Din acest motiv, „stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti” aduc sufletului nepatimirea.

+ Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos
Spovedania si vindecarea sufletului, Editura Doxologia

08 Iulie 2015

Vizualizari: 2602

Voteaza:

Spovedania si iertarea pacatelor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE