Staretul Sofronie si lumina cea nezidita

Staretul Sofronie si lumina cea nezidita Mareste imaginea.

O descriere de ansamblu a experienţei Luminii nezidite a fost făcută de Stareţul Sofronie [Saharov] într-un cuvânt-omilie la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, predică numită „Pentru Lumina Thavorului”[1]. Stareţul a ţinut-o cel mai probabil la Paris, după ce se întorsese din Sfântul Munte. Omilia cuprinde analiza cuvântului Evangheliştilor referitor la descoperirea slavei lui Hristos: „Iată un nour luminos a umbrit pre ei, şi iată glas din nour grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele bine am voit: pre Acesta să ascultaţi” (Matei 17:5).

Este o predică uluitoare. De fiecare dată când o citesc, îmi provoacă o impresie deosebită, căci, pe de o parte, este asemenea cuvintelor-omilii ale Sfinţilor Părinţi, care au înfăţişat evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului din perspectiva experienţei personale – iar pe de altă parte, este, în fapt, o „autobiografie” a Stareţului Sofronie, o relatare despre sine însuşi.[2]

Predica are două părţi: în prima, Stareţul prezintă bazele theologice ale acestui eveniment, iar în cea de-a doua expune analiza pe care un oarecare nevoitor i-ar fi făcut-o cu privire la evenimentul Schimbării la Faţă. E vădit că nevoitorul despre care vorbeşte este însuşi Stareţul – el fiind şi cel care întreabă, şi cel care răspunde. A procedat astfel pentru a-şi ascunde experienţa puţin obişnuită, primită de la Dumnezeul Luminilor.

În prima parte, Stareţul îşi îndeamnă ascultătorii să treacă cu vederea propria-i nimicnicie, să-şi închidă ochii în faţa neştiinţei şi a stângăciei cuvântului său şi să-l socotească nimic mai mult decât un simplu vestitor al cuvântului.

Se opreşte în continuare asupra marelui dar pe care l-au primit creştinii odată cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie, cuvântul dumnezeiesc şi viaţa Bisericii.

Vorbeşte apoi despre foamea de nesăturat şi setea de nepotolit de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, care sunt proprii oamenilor. Avântul omului către Dumnezeu creşte după vederea-lui-Dumnezeu, până ce omul se umple de „Hrana de care nu te saturi niciodată”, încât Lumina şi sufletul devin una, vestind îndumnezeirea omului prin slava dumnezeiască.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos „este temelia cea tare a nădejdii noastre în schimbarea la faţă a întregii noastre vieţi, cea acum plină de osteneală, de dureri, de frică, întru viaţă nestricăcioasă, asemenea lui Dumnezeu”.

Este nevoie de luptă din partea omului – Părinţii au străbătut această cale. Trebuie ca şi în viaţa noastră să se repete „dupre asemănare” tot ceea ce s-a petrecut în viaţa lui Hristos, şi calea aceasta este de obşte, a tuturor. Trebuie să trecem prin ispitele lui Hristos, prigoana, schimbarea la faţă, patima, răstignirea pe cruci nevăzute, moartea, învierea şi înălţarea. Nu trebuie să ne împuţinăm la suflet, căci toate prin puterea lui Hristos se săvârşesc.

Acestea sunt „cuvintele vieţii celei veşnice”, „propovăduirea Apostolilor şi dogmele Părinţilor”, credinţa noastră ortodoxă şi nădejdea cea neclătită, „temelia neschimbăcioasă a vieţii duhului nostru”. Există întotdeauna martori ai acestei vieţi, cei care-I urmează lui Hristos pe Thavor, pe Golgotha, pe Muntele Măslinilor, nu cu înţelepciunea lumii acesteia, nici cu îndrăzneală trufaşă, ci „cu frică şi cutremur, ca nevrednici acestei suiri şi vederi, dar în acelaşi timp cu nădejdea că şi nouă, păcătoşilor, pentru nemărginita milă a cerescului Tată, va străluci Lumina cea pururea fiitoare a Dumnezeirii”.

În cea de-a doua parte a cuvântului său, Stareţul, prezentând însemnătatea marelui eveniment al Schimbării la Faţă a Domnului pentru istoria lumii, urmăreşte şi cele ce i-au premers, ca pregătire a ucenicilor pentru această vedere, şi cele ce „s’au săvârşit în vremea însăşi arătării lui Dumnezeu pe Thavor; şi cele ce i-au urmat” în lucrarea lui Hristos şi în conştiinţa Apostolilor martori ai Schimbării Sale la Faţă. Dincolo de alte aspecte, cuvântul acesta este un exemplu de tâlcuire ortodoxă a Sfintei Scripturi, căci se tâlcuieşte ceea ce s-a petrecut pe Muntele Thavor pe baza unei experienţe similare a celui ce tâlcuieşte.

Însă cel mai important este că Stareţul, precum am arătat, pune această tâlcuire pe seama cuvintelor nevoitorului experimentat, care a fost învrednicit de multe ori de vederea acestei Lumini. Fără îndoială, descrierea este făcută de Stareţul însuşi, fiind însă pusă în gura unui nevoitor anonim, potrivit cuvintelor Apostolul Pavel: „Ştiu pe un om întru Hristos, mai înainte cu patrusprezece ani…” (II Corinteni 12:2). Este un fapt ce reiese din toate cele înfăţişate şi în alte capitole ale cărţii de faţă. Experienţele se regăsesc în persoana Stareţului.

Stareţul Sofronie spune că a purtat această discuţie în chiar ziua praznicului Schimbării la Faţă a lui Hristos, cu un anonim, văzător al slavei lui Dumnezeu, şi care i-a dezlegat trei întrebări-nedumeriri.

Prima întrebare este: „Ce închipuia acest nour luminat care a umbrit în acea noapte Sfântul Thavor?”

Răspunsul la întrebare se referă la taina Luminii de pe Thavor, adică la „cum se poate vedea şi cum este cu putinţă a dobândi acest dar”. Nevoitorul i-a răspuns că, pe când era tânăr, Lumina aceasta îi apărea „nelimpede şi pentru scurte clipe, uneori ca o oarecare flacără de foc de nestăpânit, care îi cuprindea inima cu dragoste, alteori ca un fel de strălucire care îi pătrundea mintea cu lumina ei” în vremea rugăciunii, mai ales în biserică. „Odată însă, după multe luni de rugăciune fierbinte cu căinţă pentru propria urâciune, lumina lin s’a pogorât asupra lui şi a rămas cu el trei zile”. În acele zile ale vederii Luminii celei nezidite „el se simţea limpede ca fiind în afara morţii” şi s-a umplut de „bucuria învierii din morţi” – astfel, Lumina aceasta a numit-o „dimineaţa învierii”. Pe atunci trăia în lume, printre oameni; mai târziu însă, când a devenit monah şi liturghisitor, „rugăciunea lui adeseori se preschimba în vederea luminii, astfel încât nu mai simţea atunci nici trupul, nici lumea materialnică ce îl înconjura”.

Nevoitorul cel de-Dumnezeu-văzător tâlcuia acest eveniment arătând că Lumina este un semn al „bunăvoirii de Sus”, că vine „neaşteptat”, că aduce „asupra sufletului o dulce nedumerire” şi-l scoate pe om din întunericul de nepătruns, purtându-l către nesfârşite întinderi însorite.

Lumina aceasta este neschimbătoare şi simplă în firea sa, dar energiile-lucrările ei sunt felurite, fiind trăite „uneori ca dragostea blândă, lină a lui Hristos, uneori ca putere Dumnezeiască ce te încunjură; uneori ca o oarecare mişcare nedesluşită a vieţii vecinice înlăuntrul omului; uneori ca o lumină a înţelegerii sau ca vederea minţii, mai presus de gândire[3], a lui Dumnezeu”. Lumina se revarsă preaîmbelşugat şi umple întreg omul.

Nevoitorul şi-a continuat cuvântul tâlcuirii experienţei thavorice pe care au avut-o Apostolii, analizând ce s-a petrecut, şi cum. Într-adevăr, există un urcuş treptat al Apostolilor – şi al tuturor oamenilor – către împărtăşirea de slava lui Dumnezeu. Ucenicii s-au întemeiat pe credinţa-mărturisirea lui Petru că „Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. După această mărturisire a urmat tăcerea, de vreme ce Evangheliştii nu vorbesc de nici o întâmplare între mărturisirea lui Petru, petrecută în Cezareea lui Filip, şi urcuşul pe Thavor, adică timp de o săptămână întreagă.

Hristos este Lumină – şi „în toată vremea neschimbat purta întru Sine Lumina”, fără a Se descoperi pe Sine ucenicilor. Arătarea Lui s-a petrecut însă în vremea rugăciunii ucenicilor, o rugăciune asemenea rugăciunii Lui din Ghethsimani.

Într-o asemenea rugăciune, ucenicii „au fost cuprinşi de neputinţă”; cu toate acestea, în vârtutea rugăciunii lor lăuntrice neîntrerupte, au văzut slava lui Hristos, precum şi pe cei doi bărbaţi ai Vechiului Legământ, Moisí şi Ilie. Această vedere i-a cufundat „într’o uimire de negrăit şi o fericită nedumerire”. Până în acel moment, vederea lumii duhovniceşti şi a Luminii Dumnezeieşti de către Apostoli se însoţea şi cu percepţia lumii simţurilor care îi înconjura.

Însă, în continuare, „crescând lumina”, i-a suit pe ucenici mai presus de cele văzute şi trecătoare, la cele nevăzute şi vecinice. „Iată nour luminos a umbrit pre ei”, care era Lumina şi suflarea Duhului, prin care au pătruns „în lumea Luminii nezidite, netrecătoare, neapuse, neschimbate, neţărmurite, cea mai presus de ceruri”, care „a tăiat de la ei simţirea chipurilor celor trecătoare ale acestei lumi”. Adică, la început au văzut atât Lumina care venea din Trupul lui Hristos, Cel ce era izvorul Luminii nezidite, cât şi lumea din jurul lor, iar după aceea au urcat la o şi mai mare înălţime a vederii, şi lumea dimprejur s-a pierdut.

Prin Duhul Sfânt, Apostolii au pătruns până la „vederea Dumnezeirii celei cu neputinţă de descris a lui Iisus Hristos” şi au auzit glasul nematerialnic şi neapropiat al Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”. Aceasta a fost clipa „cea mai înaltă a întregului eveniment de pe Thavor”.

Tâlcuind acest eveniment, nevoitorul a mai spus că, deşi vederea Luminii era foarte mare şi înaltă, era încă nedesăvârşită, deoarece Apostolii erau neputincioşi să primească toată plinătatea şi toată desăvârşirea Luminii. De asemenea, Apostolii nu şi-au însuşit desăvârşit această Lumină, căci îi vedem clătinându-se în vremea celor petrecute pe Golgotha. Cu toate acestea, vederea de pe Thavor a fost mai mare decât vederea lui Moisí şi a lui Ilie din Vechiul Legământ.

În această tâlcuire se pot distinge treptele ce duc la vederea-lui-Dumnezeu – mai întâi credinţa în Dumnezeirea lui Hristos, apoi tăcerea (în toată semnificaţia cuvântului), după care rugăciunea pentru întreaga lume (asemenea rugăciunii lui Hristos din Ghethsimani), arătarea Luminii întru uimire şi, prin pătrunderea în nor, înălţarea către o şi mai mare vedere.

În continuare, Stareţul prezintă şi cea de-a doua întrebare a sa, pe care nici nu a apucat să o spună, că a şi fost înţeleasă de acel minunat bărbat.

Fiindcă, în vreme ce ascultase tâlcuirea, simţise întristare, gândind: „Nu mie mi-e sortit aceasta”, nevoitorul, spre a-l mângâia, i-a spus că omul trebuie să se mustre-osândească pe sine însuşi, gândind că din pricina propriei sale nedreptăţi este lipsit de acest mare dar. Însă nu trebuie să se lase împins spre deznădejde, căci vederea Luminii nu este doar soarta unor aleşi. Un astfel de gând „ar putea tăia de la noi sfânta nădejde”. Noi toţi am fost chemaţi la una şi aceeaşi desăvârşire la care au fost chemaţi cei trei Apostoli pe Thavor, căci şi noi, la fel ca ei, am primit aceleaşi porunci. Din slujba praznicului Schimbării la Faţă a Domnului se arată „cât de puternic cheamă şi îndeamnă Biserica pe toţi a se sui pe Muntele cel «nematerialnic» al vederii lui Dumnezeu cea cu mintea[4]”. Astfel, în toate veacurile, şi chiar şi în zilele noastre, „nu a încetat, şi nu va înceta niciodată să se reverse, după făgăduinţa Sa, acelaşi dar asupra celor ce urmează lui Hristos din toată inima”. Gândul că vederea aceasta „nu este pentru mine” este o „mincinoasă smerenie” şi o „neîndreptăţită deznădejde ”, ce se naşte din trândăvie şi din iubire de plăceri.

Tot astfel, o piedică în calea vederii Luminii nezidite este şi încercarea oamenilor de a-L cunoaşte pe cale raţională pe Dumnezeu şi taina Sa. Într-o asemenea împrejurare, nimeni nu se întâlneşte cu „nourul cel luminos”, ci cu „negură şi întunerec, ce ascund pe Dumnezeu”. Dumnezeu este Lumină, şi toţi cei ce se învrednicesc de vederea Lui Îl văd ca Lumină. Atunci când au apărut filosofi şi eretici care susţineau că se poate dobândi o deplină cunoaştere a lui Dumnezeu pe cale raţională, Sfinţii Părinţi, „ca să taie de la rădăcină această idee nebună”, au folosit limbajul Vechiului Legământ, vorbind adică despre „întuneric”.

Prin urmare, „adevărata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumină trece prin omul cel lăuntric”. Când ne silim cu toată puterea doririi noastre să păzim poruncile lui Hristos, atunci Dumnezeiasca Lumină „în multe feluri şi în multe chipuri” ne cercetează, şi nu există margini ale bunăvoirii lui Dumnezeu către noi, „căci ea este cu adevărat nemărginită”.

La sfârşitul convorbirii, după cum scrie Stareţul, acel nevoitor de-Dumnezeu-văzător i-a dezlegat „sufletului meu fricos” şi o a treia întrebare. Pentru că nu vedea calea şi nu ştia cum să se apropie de această viaţă, şi de unde să înceapă, simţindu-se pe sine în întuneric, se întreba: „Ce voi face să moştenesc viaţa vecinică?” Atunci nevoitorul i-a răspuns că trebuie să se roage cu credinţă în Dumnezeu, urmând cuvintelor Sfântului Grigorie Palama: „Doamne, luminează-mi întunerecul!”, ale cântării bisericeşti: „Lumineze şi mie, păcătosului, Dătătorule de Lumină, Lumina Ta cea pururea fiitoare” şi rugăciunii Sfântului Simeon Noul Theolog: „Vino, Lumină adevărată; vino, Viaţă vecinică…”

***
Dacă luăm acest cuvânt şi-l comparăm cu cele scrise de Stareţul Sofronie mai târziu, ne vom încredinţa că nu este altceva decât o autobiografie a Stareţului Sofronie, el însuşi fiind vestitul nevoitor. De asemenea, mai vedem că în acest cuvânt se face arătată întreaga învăţătură a Stareţului despre Lumina cea nezidită, despre energiile-lucrările ei, despre ceea ce îi precede vederii şi despre cum dăruieşte ea cunoaşterea lui Dumnezeu. Mai mult, Stareţul ne învaţă indirect, prin mijlocirea cuvintelor acestui „nevoitor”, că vederea Luminii celei nezidite este ţelul vieţii noastre, chemarea şi calea noastră. Într-adevăr, Stareţul era totdeauna, precum îl aflăm şi aici, theolog al Luminii nezidite, martor al Thavorului, de multe ori absolut în învăţătura sa – căci era o învăţătură venită din experienţă şi descoperire – însă mereu plin de sensibilitate şi de nobleţe, un adevărat om al lui Dumnezeu.

În acest punct al cuvântului său, stăpânit de prihănirea de sine şi încercând a se ascunde, spune că le va oferi ascultătorilor săi şi încheierea convorbirii cu acel ales bărbat, cu toate că simte frică şi ruşine, căci înţeleptul Solomon sfătuieşte: „Bea apă din vasele tale, şi din izvorul fântânilor tale” (Pilde 5:15). Însă, în cele din urmă, vădit fiind din cele de mai sus că tâlcuirea pe care o face acel nevoitor este pe deplin legată de învăţătura Stareţului Sofronie, aceasta înseamnă că toate cele descrise sunt cu adevărat ape din vasele proprii ale Stareţului Sofronie. În adâncul inimii sale, Harul lui Dumnezeu a picurat descoperiri dumnezeieşti, iar el a dat vremii noastre mărturia acestei vieţi veşnice.

Înţelegem, prin urmare, că Stareţul Sofronie a urcat toate treptele vieţii duhovniceşti şi s-a înălţat de la chip la asemănare, de la curăţire la luminare şi îndumnezeire, primind de la Dumnezeu darul rar al experienţei Luminii celei nezidite. Am văzut că, în timpul rugăciunii curate, în clipele în care nu se aştepta, ajungea la vederea Luminii nezidite. Aceasta, desigur, constituia şi o primejdie duhovnicească, din pricină că atunci când se afla în experienţa rugăciunii adânci şi curate, era firesc să-i vină gândul că peste puţin va vedea Lumina. Însă experienţa pe care o dobândise mai nainte prin darul pomenirii morţii, prin plânsul adânc şi trăirea flăcărilor iadului, care nu l-au părăsit niciodată, precum şi bărbăţia duhovnicească de a opri rugăciunea când îi veneau gânduri de slavă deşartă, zicând: „Au venit ucigaşii mei” – toate acestea l-au făcut să nu piardă marele dar al lui Dumnezeu, [al vederii Luminii nezidite]. Iar când i se întâmpla şi vreo oarecare scădere, o părăsire din iconomie dumnezeiască, darul se întorcea curând. În cadrul iconomiei lui Dumnezeu, toată istoria vieţii sale a fost o pregătire pentru călătoria statornică spre îndumnezeire şi spre vederea Luminii, lipsită de gravele primejdii pe care le presupune o astfel de stare duhovnicească.

Înţelegem din toate acestea că theologia, fiind expresie a experienţei Luminii nezidite, nu se însoţeşte cu închipuirile minţii înşelate sau cu feluritele patimi. Într-adevăr, mintea-nous care petrece în închipuire este incapabilă de theologie. Adevărata theologie ortodoxă este legată de calea omului de la curăţire, prin luminare, către îndumnezeire.

Mitropolitul Ierótheos Vlahos,

Știu un om în Hristos; Editura Sophia

Cumpara cartea "Știu un om în Hristos"
________________________________________
[1] Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului. Pentru Lumina Thavorului – apărută în Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, pp. 265 şi urm. (n.red.)
[2] Vezi Arhim. Sofronie Saharov, Ἄσκησις καί Θεωρία (Nevoinţă şi contemplare), Ed. Sfintei Mănăstiri a Sfântului Ioan Botezătorul, Essex, Anglia, 1996, p. 171.
[3] În ediţia greacă: „supranoetică vedere noetică a lui Dumnezeu”. (n.trad.)
[4] În ediţia greacă: „al vederii noetice a lui Dumnezeu”. (n.trad.)

 

31 Martie 2016

Vizualizari: 691

Voteaza:

Staretul Sofronie si lumina cea nezidita 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE