Suspinul pentru problemele noastre

Suspinul pentru problemele noastre Mareste imaginea.

Unul dintre lucrurile greşite care se întâmplă la Spovedanie
In epoca noastră oamenii au tot felul de probleme. Dacă avem probleme ne chinuim cu ele, le discutăm, le rezolvăm, le punem în ordine, uneori reuşim chiar să scăpăm de ele. Toţi creştinii sunt preocupaţi de problemele lor. Când vin la spovedanie aduc cu ei şi problemele pe care le au, sau cred că le au. Aduc la scaunul spovedaniei o stare pe care singuri şi-au creat-o. Acesta este unul dintre modurile incorecte în care are loc spovedania. Prezentarea unei stări de lucruri nu înseamnă o spovedanie autentică, adevărată, ci mai mult un prilej de a-şi expune cineva problemele, greutăţile, durerea, necazurile lui şi nădejdea de a primi rezolvare.

Foarte rar vin la spovedanie oameni care aduc cu ei nu problemele lor, ci starea lor păcătoasă de care se căiesc, pentru care cer iertare ca să-şi găsească mântuirea.

Aşa cum vă amintiţi, în cazul paraliticului, Hristos spune: „Fiule, iertate sunt păcatele tale!". Paraliticului care este adus să se vindece, Domnul îi iartă mai întâi păcatele. Şi pentru că n-au înţeles aceasta, Se întoarce spre paralitic şi-i spune să-şi ia patul şi să meargă la casa sa. Iertarea păcatelor nu este ceva care se vede, nu este ceva palpabil, de aceea le-a spus că Fiul Omului are putere să ierte păcatele. Prin urmare, trebuie să înţelegem bine că, şi în această situaţie şi în altele, ceea ce face Hristos este să ierte păcatele.

Este rău să fie cineva bolnav, să aibă un beteşug, o suferinţă în trupul său. Dar cât pot dura acestea? Omul va pleca la un moment dat din această lume şi neputinţa va dispărea. Insă păcatul, care s-a lipit de suflet, dacă nu este iertat nu dispare, rămâne în veac.

Prin urmare, este nevoie ca aceştia - cei care cred, cei care vor - să ia seama mai bine la lucruri şi, în cadrul bolilor, al problemelor, al greutăţilor şi al oricăror feluri de necazuri, să-şi vadă păcatul. Este necesar ca omul să se pocă-iască şi să fie sigur că primeşte iertarea păcatelor, în caz contrar, păcatul rămâne şi-l necăjeşte pe om.

Am lăsat deoparte problema păcatului
Am lăsat la o parte problema păcatului. Nu mă refer la faptul că trebuie să ne preocupăm de păcat, ci să conştientizăm că suntem păcătoşi, să nu uităm să ne căim înaintea lui Dumnezeu, să credem că Domnul ne iartă, prin intermediul Bisericii, prin Taina Pocăinţei.

Acesta este subiectul care trebuie să ne preocupe pe noi. De toate celelalte se va îngriji Dumnezeu. Omul, oricine ar fi, orice probleme ar avea, poate să-şi direcţioneze suspinul, durerea, suferinţa, spre grija de a nu săvârşi păcatul. Şi pentru că avem Mântuitor, îl avem pe Domnul, Care ne iartă, să alergăm la Acesta cu pocăinţă, să-L rugăm şi să-I cerem să ne ierte.

Oricine îşi poate da seama că oamenii sunt tiranizaţi de problemele lor, fie imaginare, fie create, fie reale. Se chinuie şi totul se învârte în jurul acestora, în timp ce Domnul le ia pe toate asupra Lui. Al Lui este ce va face, când şi cum va rândui lucrurile. Cu ajutorul harului Lui cercetăm lăuntrul sufletului nostru, vedem păcatul, ne pocăim, apoi greşim din nou, şi încă o dată ne încredinţăm eă ne iartă şi suntem mulţumiţi că primeşte pocăinţa noastră şi ne iartă.

Voia lui Dumnezeu este cel dintâi lucru, este principalul
Principala noastră problemă este pocăinţa. Uităm de pocăinţă. Când omul nu se pocăieşte cu adevărat, se îngrijeşte să le poarte şi să le rabde pe toate celelalte. Una este să se preocupe de o problemă şi să se rezolve de la sine celelalte, şi alta să nu doreşti s-o iei în seamă, dar să fii silit să te ocupi de toate celelalte. Este adevărat că ni se pare greu să ne dăruim lui Hristos şi grija noastră principală să fie să ne facem plăcuţi Lui, să împlinim voia Lui. Pervertirea şi dezorientarea, pe care a pătimit-o omul, este izbânda diavolului.

Satana ştie că atunci când te pocăieşti vei fi copilul îndrăgit al lui Dumnezeu, copilul înfiat de Dumnezeu. O ştie foarte bine şi de aceea trage în aşa fel iţele, încât nu ne lasă s-o împlinim.

Când omul ia lucrurile în serios, nu doar să le înţeleagă cu mintea, trebuie şi acest lucru, ci să fie hotărât „să moară", atunci lucrurile sunt clare.

Domnul a grăit: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt bun şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!". Dovada că eşti ucenic adevărat al lui Hristos şi că porţi mucenicia este faptul că urmezi lui Hristos, Cel blând şi smerit, şi înveţi să fii şi tu la fel.

Oricâtă dispoziţie bună ai avea, dacă ţii la egoismul tău şi nu ai dispoziţia să te smereşti, nu vei învăţa nimic. Dacă te mânii şi eşti pretenţios şi nu te lepezi de mândrie, nu vei înţelege nimic. Vei fi un ucenic neîndemânatic. Aşadar, să nu ne poarte lucrurile pe care le simţim, le percepem, problemele pe care le avem fie înlăuntrul, fie în afara noastră! Să înţelegem voia Domnului.

Există suflete care se căiesc zi şi noapte, cărora le pasă de iertarea păcatelor lor şi se roagă şi cer aceasta de la Dumnezeu. Nimic altceva nu-i mai interesează. Nu se ocupă cu cele care ucid sufletul, care-l pierd pe om şi-l fac să meargă în iad. Prioritate au lucrurile care slujesc sufletul.

Păcatul ne desparte de Dumnezeu
Problemă cea mare este păcatul. Nu-l abordăm corect. Răul nu constă în faptul că suntem păcătoşi, ci că nu abordăm corect problema păcatului.
Unii dintre noi suntem siliţi de împrejurări să ne ocupăm de problema păcatului. Omul nu poate să accepte cu uşurinţă că este păcătos şi nu poate să înfrunte corect problema păcatului dacă nu se smereşte.

Dacă păcatul există înlăuntrul nostru, dacă răul se sălăşluieşte în noi, dacă păcatul care ne desparte de Dumnezeu nu este acceptat de om ca un adevăr, lotul se încheie. Păcatul este dureros, ne provoacă suferinţă pentru că ne desparte de Dumnezeu, ne desparte de viaţă, ne desparte de lumină.

Infruntarea greşită a păcatului
Când omul săvârşeşte greşeli, face un efort să iasă din această stare. Dar nu procedează corect. Fie se străduieşte să acopere păcatul, fie este copleşit de o vină insistentă, permanentă, cu mustrări de conştiinţă pe măsură.

Mulţi ajung să spună: „Eh, iar păcat, din nou păcat, acelaşi păcat?!", şi abandonează totul. Adică, omul pierde conştiinţa morală, alungă din subconştient sentimentul păcătoşeniei, nu se absolvă de păcat şi se aruncă în valurile vieţii cu o pornire răzbunătoare de a face lucruri pe care nu le-a mai făcut, într-adins, ca şi cum ar spune: „Ce păcat? Nu există păcat! Rău am făcut că m-am simţit păcătos!". Desigur, nu vrea să spună că nu este creştin şi nu se îndepărtează de lucrurile religioase. Va merge la biserică, va aprinde o lumânare, îşi va aprinde candela, îşi va aminti că este Paşte, că este Crăciun, că este duminică, însă doar atât. Se străduieşte să trăiască în societate aşa cum trăiesc ceilalţi, să aibă linişte, dar nu-l mai preocupă cum arată sufletul lui. Nu-i pasă dacă are păcate sau nu are, nu se întreabă: „Oare sufletul meu este drept înaintea lui Dumnezeu? Ce răspuns voi da când mă voi afla în faţa Domnului?" Nu-l mai preocupă aceste subiecte!

Din nefericire, aceasta este starea devastatoare care stăpâneşte lumea de astăzi.

Alţii ajung să simtă păcatul din ceea ce aud şi citesc. Devin sensibili, dar nu abordează corect problema, ci doar sunt cuprinşi de mâhnire, de tulburare, de nelinişte, de mustrări de conştiinţă, de vinovăţie. Cad în deprimare, iar dacă au o sensibilitate psihopatologică pot păţi ce spuneam mai sus sau pot deveni mai rău decât oricare altul.
Toate acestea se întâmplă pentru că omul, când nu este stăpânit de adevărul lui Dumnezeu, când nu vrea să vadă realitatea, este influenţat de duhul societăţii în care trăieşte. Vrea să fie mai presus decât toţi ceilalţi. Adică, în sufletul lui nu este smerenie.

Păcatul înseamnă mântuirea ta
Omul a păcătuit, deşi era fără de păcat. Poate să păcătuiască. Au făcut-o şi primii oameni. Oricât ni s-ar părea de ciudat, faptul că păcatul este în om înseamnă siguranţă, înseamnă mântuire sigură. Dacă am fi fost fără de păcat, am fi putut cădea în orice moment, precum protopărinţii, am fi putut chiar să ne pierdem precum îngerii, care au devenit demoni.

Acum însă, când păcatul este înlăuntrul nostru, trebuie să înţelegem corect această stare, aşa cum ne spune Dumnezeu, aşa cum voieşte El. Să ignorăm duhul nesăbuit care stăpâneşte societatea de astăzi şi să înţelegem Duhul lui Dumnezeu, să acceptăm adevărul, mărturisind: „Sunt păcătos! Hristos a venit şi-l iubeşte pe păcătos, face pogorământ cu el, îl iartă, îl sfinţeşte!". Nu există neputinţă la Dumnezeu, de aceea a venit şi Şi-a arătat iubirea şi iconomia Sa, ca să ne mântuiască de păcat prin Cruce.
De ce te temi să accepţi că eşti păcătos? De ce te înfricoşezi? Acceptarea păcatului înseamnă mântuirea ta!

Nici cu gândul să nu ne despărţim de Dumnezeu
Când un fiu prinde curaj, nesocoteşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pleacă. Pleacă exact atunci când are convingerea că va reuşi şi singur, că poate să vieţuiască neatârnat de aceştia. Nu mai ţine seama de ei, se ridică şi pleacă.

Un copil care simte nevoia părinţilor, pentru că înlăuntrul lui există acele lucruri care nu-i îngăduie să trăiască fără părinţi, nu va ajunge să taie legătura cu ei, chipurile, ca să-şi trăiască viaţa, ci va rămâne lângă aceştia.

Este foarte greşit ceea ce cred unii că dacă copilul ascultă de părinţi, dacă-i iubeşte pe aceştia, dacă trăieşte împreună cu părinţii, în mod obligatoriu nu va avea voinţă, nu se va maturiza niciodată. Mare greşeală! Dacă în sufletul copilului există sentimentul realităţii neatârnării lui, dar şi iubirea de părinţi, nu va trece prin asemenea primejdii. Niciodată în iubire nu există frică. Niciodată!. Insă când copilul îşi ridică capul, nu ca să devină om adevărat, cu personalitate liberă, cu voinţă, ci o face ca să se revolte, aşa cum o fac copiii de astăzi, în sufletul lui nu există nici iubire, nici smerenie. In momentul în care se rupe se şi pierde.

Acesta este un exemplu din relaţiile umane. Nu putem însă să-l absolutizăm. In relaţiile noastre cu Dumnezeu lucrurile sunt absolute. Adică, Dumnezeu este întotdeauna Părintele, Creatorul nostru, Cel de la care venim şi spre care ne îndreptăm, Căruia îi aparţinem, Cel de care depindem. El este viaţa noastră. Aşadar, nici prin gând să nu ne treacă să ne rupem de Dumnezeu! Şi primii oameni erau fără de păcat şi s-au rupt. Nu este de-ajuns să fii fără de păcat. Poţi să păcătuieşti, adică să cugeti, şi să te rupi.

Prin urmare, dintr-un punct de vedere, faptul că acum suntem păcătoşi este într-un fel bine. Cel care doreşte să surprindă lucrurile corect, să le înţeleagă în acest fel, să le accepte şi, prin urmare, să se smerească, şi-a încheiat lucrarea. Dumnezeu este Creatorul, iar noi făpturile Lui, şi dacă existăm este pentru că vrea Acela să existăm. In plus, noi ne şi ridicăm împotriva Lui.

Omul se smereşte absolut înaintea lui Dumnezeu. Să nu spunem vreodată: „Păcat că suntem păcătoşi, şi suntem siliţi să fim smeriţi!" Nu! Şi lipsiţi de păcate să fi fost, tot ar fi trebuit să fim smeriţi. Dacă primii oameni ar fi fost smeriţi, dacă ar fi preţuit smerenia şi iubirea, n-ar fi căzut. La fel şi îngerii care au zis: „Să ne înălţăm mai sus decât Dumnezeu!", au pătimit ceea ce au pătimit.

Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS

Adame, unde esti? Despre pocainta, BIZANTINA

Cumpara cartea "Adame, unde esti? Despre pocainta"

 

 

01 Iunie 2016

Vizualizari: 3014

Voteaza:

Suspinul pentru problemele noastre 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE