Tamaduirea patimii maniei

Tamaduirea patimii maniei Mareste imaginea.

Tamaduirea patimii maniei

Urmarile robirii sufletului de patima maniei

"A patra lupta o avem de dat impotriva maniei, care trebuie alungata cu totul din suflet pentru otrava ei ucigatoare. Cat timp staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta, nici sa ne bucuram de vazul unei sublime contemplatii si nici sa dam sfaturi intelepte altora. Nici partasi la viata adevarata si pastratori statornici ai dreptatii nu vom mai ramane, dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: "Tulburatu-s-a de manie ochiul meu" (Ps. 30, 9). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea, chiar de am trece de intelepti in ochii tuturora, "Pentru ca mania salasluieste in sanul celor nebuni" (Ecclesiast 7, 8), dar nici viata fara de moarte nu vom putea dobandi, oricat de prevazatori s-ar parea ca suntem judecati de oameni: "Caci mania ii pierde chiar pe cei prevazatori" (Pilde 15, 1).

Nu vom fi in stare sa pastram nici carma dreptatii ajutati de un ascutit discernamant al mintii, oricat de desavarsiti si vrednici de respect am fi socotiti de toata lumea: "Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu" (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o intalnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem in nici un chip castiga, oricat de nobili si cinstiti am fi prin privilegiul nasterii, "caci barbatul manios este necinstit" (Pilde 11, 25). Nici la un sfat intelept nu vom fi in stare sa ne ridicam vreodata, oricat de severi si plini de adanca stiinta am parea, fiindca "cel iute la manie savarseste nebunii" (Pilde 14, 7). Nici la adapost de tulburari primejdioase si feriti de pacate nu vom putea fi, chiar daca nici o neliniste nu ne vine din partea altora, fiindca "un om manios atata cearta si cel aprig savarseste multe pacate" (Pilde 29, 12). ("Asezamintele. ", cartea a VIII-a,cap. l,p. 211-212)

".Fericitul Apostol. dupa ce a zis: "Maniati-va, dar nu gresiti", adauga indata: "Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului" (Efeseni 4,26-27). Daca este vatamator sa apuna soarele peste mania voastra si daca, ma-niindu-ne dam indata loc in inima noastra diavolului, cum ne-a dat porunca sa ne maniem, zicand: "Maniati-va, dar nu gresiti"! Oare nu este limpede ca acest lucru, adica maniati-va impotriva viciilor si furiei voastre, ca nu cumva voi, inchizand ochii, soarele dreptatii, Iisus, din cauza maniilor voastre.

Intr-adevar, omul intotdeauna s-a temut de cei despre care stie ca se manie si de aceea se fereste sa-i supere. Asa, in fata unor foarte drepti judecatori, de obicei se tem de mania lor pedepsitoare cei a caror constiinta este apasata de vreo vinovatie, si asta nu pentru ca s-ar afla vreo pornire de razbunare in sufletele celor care au sa dea o sentinta dreapta, ci pentru ca acesta este sentimentul ce-l incearca cei ce se tem chiar in fata celui ce aplica legile, dupa o examinare si cumpanire dreapta. Oricat de mari ar fi blandetea si bunatatea cu care este facuta judecata, ea este socotita ca izvorand dintr-o grea si foarte pornita manie de catre cei ce au trebuit sa fie supusi din vina lor osandei.

Ar fi lunga insirarea si nepotrivita cu scopul lucrarii daca am sta sa lamurim toate cate s-au spus in sens figurat in Scripturi despre Dumnezeu asemanat cu faptura omeneasca. Pentru trebuinta de acum ar fi de ajuns cele ce am spus., pentru ca nimeni sa nu-si mai traga prilej de boala si moarte vesnica tocmai de acolo unde se cauta sfintenie si nemurire, tamaduirea vietii si nemurirea". (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)

Mania mantuitoare si mania pierzatoare

"Negresit avem sadita in noi mania spre o destul de buna slujire, la care este folositor si sanatos sa recurgem numai atunci cand fierbem de manie impotriva pornirilor ticaloase ale inimii noastre si ne indignam ca cele, de care ne rusinam a le face sau vorbi in fata oamenilor, s-au furisat in ascunzisurile inimii noastre. Fireste, prezenta ingerilor si a lui Dumnezeu insusi, Care patrunde cu vederea pretutindeni si in toate si Caruia nu-i pot ramane ascunse in nici un chip tainele constiintei noastre, ne cutremura de spaima.

Tot astfel, ne aduce buna slujire cand ne pornim impotriva maniei insasi, care s-a furisat in noi contra fratelui si alungam intai toate imboldirile ei ucigase, fara a-i ingadui sa aiba lacas in adancul inimii noastre. La fel ne invata sa ne ma-niem chiar profetul, care o alungase intr-atat din simturile lui, incat nici propriilor lui dusmani n-a voit sa le raspunda dupa legea talionului, zicandu-le: "Maniati-va, dar nu gresiti" (Efeseni 4,26).

Prin urmare, ni se porunceste sa ne maniem cu folos impotriva noastra insine si impotriva
imboldirilor ticaloase ce se starnesc in noi si sa nu gresim impingandu-le pe acestea spre fapte vatamatoare. In sfarsit, acelasi sens il lamureste mai deplin versetul urmator: "De cele ce ziceti in inimile voastre caiti-va in asternuturile voastre" (Ps. 4, 5), adica tot ce ganditi in inimile voastre sub navala neasteptata a imboldirilor ticaloase, indreptati si lecuiti prin cumpanita chibzuinta si alungati, printr-o foarte fierbinte cainta, toata izbucnirea furiei patimase, ca si cum ati fi gata de culcare". (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)

"insa ce trebuie sa mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fara sa rosesc eu insumi, a caror inversunare nici la apusul soarelui nu-si afla potolire, ci si-o prelungesc timp de multe zile? O ura ascunsa ii roade impotriva celor pe care le-a casunat, si oricat ar tagadui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cat sunt de coplesiti de ea. Nici nu li se mai adreseaza cu grai bland, dar sa mai stea de vorba cu obisnuita bunatate; si cu toate astea socotesc ca nu savarsesc nici un pacat daca pornirea lor nu cauta razbunare. Totusi, daca din lipsa de curaj ori, sigur, din neputinta n-o dau pe fata si n-o pun in lucrare, atunci, intorcand otrava maniei asupra lor insisi, spre propria pierzanie, o clocesc multi in inimi si o rumega pe tacute in ei; in loc sa alunge indata otrava supararii prin puterea virtutii, ei o mistuiesc zi de zi". (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)

Tamaduirea patimii maniei

Impacarea cu semenii


"Or, cum sa ingaduie Domnul sa pastram in noi mania, fie chiar pentru o clipa, El, Care nu admite sa-I fie oferite nici macar jertfele spirituale ale rugilor noastre, daca stim ca cineva are vreun necaz pe noi? "Deci, zice El, daca-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom ingadui sa pastram suparare impotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar pana la apusul soarelui, daca nici macar, cand este suparat fratele pe noi, nu ne este ingaduit sa adresam rugaciuni Domnului? Or, Apostolul ne indeamna: "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5, 17) si "in tot locul, ridicand maini sfinte, fara manie si fara sovaieli" (I Timotei 2, 3).

Deci ramane ca sau sa nu ne mai rugam, cat timp pastram in inimi o astfel de o-trava, si atunci ne facem vinovati de calcarea acestei porunci apostolice si evanghelice, dupa care ni se cere sa ne rugam neincetat si in tot locul; sau, daca inchizand ochii la aceasta interzicere, cutezam sa-I inaltam rugaciuni, sa tinem seama ca nu rugi ii adresam Domnului, ci sfidarea noastra cu duh de razvratire.

Si fiindca de cele mai multe ori noi le aratam desconsiderare fratilor pe care i-am jignit si intristat, sau, cel putin privindu-i de sus, pretindem ca nu noi ne facem vinovati de asta, Doctorul sufletelor si Cunoscatorul celor ascunse dinla-untrul nostru a voit sa inlature cu totul orice prilej de manie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceste nu numai sa-i iertam pe fratii nostri care ne-au suparat si sa ne impacam cu ei, alungand din minte toata jignirea sau intristarea pricinuita de ei, dar mai mult: daca stim ca ei au vreo pornire dreapta sau nedreapta impotriva-ne, la fel ne impune sa lasam darul nostru, adica sa intrerupem ruga si sa ne grabim mai intai a-i impaca. Dupa ce le-am potolit mania, putem inalta nepatate darurile rugaciunilor noastre. Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I impacat sa-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobandit printr-unul sa piarda prin celalalt stapanit de suparare. Cel ce doreste si asteapta mantuirea tuturor robilor Sai sufera o paguba la fel daca a pierdut pe cineva. De aceea, daca fratele are manie impotriva noastra, rugaciunea ne va fi tot atat de nefolositoare de parca noi am pastra-o in sufletul umflat de indignare impotriva acestuia". (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inima si sadirea, in loc, a virtutii rabdarii

"Mania trebuie oprita nu doar de la fapta, ci mai ales alungata din ascunzisurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiti de intunecimile ei sa nu mai fim in stare sa primim nici lumina unui sfat sanatos, nici a stiintei si, drept urmare, sa nu mai devenim templul Duhului Sfant, daca duhul cel rau si-a gasit salas in noi. Aceasta manie inchisa in inima poate sa nu faca suparare oamenilor din jur, dar respinge stralucitoarea lumina a Duhului Sfant, ca si cum ar impinge-o in afara". (Ibidem, cap. 12, p. 217)

"Legea Veche. ne pune in vedere acelasi lucru: "Sa nu dusmanesti, zice, pe fratele tau in inima ta" (Levitic 19, 17), si iarasi: "Sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau" (Levitic 19, 18) si tot asa: "Drumurile celor care-si amintesc de fapta rea duc spre moarte" (Pilde 12, 28). Deci si acolo observi ca este indepartata rautatea nu numai de la fapta, dar chiar din gand, o data ce se cere alungata cu totul ura si razbunarea pana si din minte, dar din inima?.

Indreptarea si linistea noastra deplina nu trebuie sa se bazeze pe o bunavointa straina, ceea ce nu sta, dealtfel, in putinta noastra, ci mai degraba in taria noastra. De asemenea, nici inabusirea maniei nu e bine sa atarne de desavarsirea morala a altuia, ci sa coboare din forta noastra spirituala, care se dobandeste nu prin rabdarea semenilor, ci prin propria noastra indelunga - rabdare. Uneori, biruiti de orgoliu sau de lipsa de rabdare, nu vrem sa ne indreptam purtarile neasezate si neintelepte si de plangem ca avem nevoie de singuratate, ca si cand acolo, nemaifiind nimeni care sa ne tulbure, vom afla virtutea rabdarii. Acoperindu-ne in acest fel lipsa noastra de zel, pretindem ca nu din nerabdarea noastra, ci din vina semenilor izvorasc cauzele supararilor. Tot dand pe altii vina propriilor greseli, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata rabdare si desavarsire. Caci singuratatea, pe cat e in masura sa descuie poarta spre cea mai sublima contemplatie celor ce si-au curatat viata, iar prin vederea cea mai neintinata sa patrunda la cunoasterea tainelor spirituale, tot asa celor ce nu si-au indreptat-o indeajuns, nu numai ca le pastreaza intregi patimile, dar chiar le sporeste.

Cate un om pare rabdator si sfios pana s-a intovarasit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de inainte. Viciile ce stateau ascunse au si erupt ca niste cai fara zabala, care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din boxe la alergari, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii, si mai mult se aprind in noi patimile, daca n-au fost sugrumate de mai inainte. Lenevia pe care o hraneste lipsa de griji ne face sa pierdem chiar si umbra de rabdare, pe care parea sa o avem pentru moment.

Ca si cand toate neamurile de serpi veninosi si de fiare n-ar continua sa ramana primejdiosi chiar daca stau retrasi in vizuinile lor; daca deocamdata nu vatama pe nimeni, nu inseamna prin asta ca nu sunt periculosi, caci nu blandetea, ci izolarea lor ii face nevatamatori. De aceea, pentru cei ce cauta desavarsirea, nu-i de ajuns sa nu se manie contra unui om. nu va fi de ajuns sa lipseasca oamenii impotriva carora sa se aprinda mania. Daca nu vom dobandi mai intai virtutea rabdarii, ea se poate porni chiar impotriva lucrurilor mute, caci, afland lacas in inimile noastre, nu ne ingaduie nici sa ne bucuram de o continua liniste, nici sa fim la adapost de alte patimi.

De aceea, daca ravnim sa ajungem la acea inalta rasplata divina, despre care se spune: "Fericiti cei curati cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8), trebuie sa suprimam mania nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negresit, nu ne va fi de nici un folos sa inabusim manifestarea in cuvant sau in fapta a pornirii noastre manioase, daca Dumnezeu, Caruia nu-I raman nestiute cele ascunse ale inimii, o gaseste cuibarita acolo.

Cuvantul Evangheliei ne porunceste sa starpim mai degraba radacinile viciilor decat roadele, care fara indoiala vor disparea dupa ce le-a fost nimicita vatra. Cand acestea vor fi alungate, nu de la suprafata faptelor noastre, ci din adancul gandurilor noastre, mintea ne va putea ramane necontenit intr-o rabdare si sfintenie deplina. De aceea, ca sa nu se savarseasca omoruri, este suprimata mania si ura, fara de care in nici un chip nu se va putea intampla vreo ucidere: "Caci, oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda" (Matei 5, 22) si "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni" (I Ioan 3, 15). Adica, dorind in inima lui sa-l ucida pe fratele sau,. numai pentru patima maniei este declarat el ucigas de Domnul Care va da fiecaruia rasplata sau osanda cuvenita, nu numai pentru savarsirea faptului in sine, dar chiar pentru a-l fi voit si dorit. Este tocmai ceea ce insusi Domnul spune prin gura profetului: "Eu insa faptele si gandurile acelora vin sa le strang la un loc cu toate popoarele si toate limbile" (Isaia 66, 18), si iarasi "care (fapte si ganduri) ii invinovatesc sau ii si apara intre ei in ziua cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor"" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)

"Tamaduirea deplina de aceasta boala va cere mai intai sa credem ca nu este ingaduit in niciun chip a ne mania, pentru cauze drepte sau nedrepte, stiind ca vom pierde indata lumina judecatii, taria unui sfat sanatos, si insasi cinstea si spiritul dreptatii, dupa ce partea cea mai intima a inimii noastre va fi orbita de intunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburandu-se si duhul maniei avand lacas in noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfant. In cele din urma, trebuie sa cugetam ca nu ne este in niciun chip ingaduit sa ne rugam si nici sa-L imploram pe Dumnezeu, daca mania ne stapaneste, si mai presus de toate, avand zilnic in fata ochilor starea schimbatoare a conditiei omenesti, trebuie sa credem sa vom pleca din trup si nu ne va fi de niciun folos nici castitatea, nici lepadarea de toate bunurile, nici sila de bogatii, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza maniei si urii ni se fagaduieste de catre Judecatorul lumii osanda vegnica". (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

Sfantul Ioan Casian

.

21 August 2008

Vizualizari: 6186

Voteaza:

Tamaduirea patimii maniei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE