Tamaduirea tristetii

Tamaduirea tristetii Mareste imaginea.

Mai mult decât în cazul oricărei alte patimi, tămăduirea tristeţii cere ca omul să înţeleagă că e bolnav şi să vrea să se vindece. Căci nu arareori, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, omul se complace în această stare şi se lasă în voia ei, găsind în ea „câştigul" unei desfătări nefireşti; adesea nici nu ştie că a căzut pradă unei patimi foarte rele, care îi vatămă pe de-a-ntregul viaţa sufletească. De aceea, Sfântul Ioan Casian, după ce arată relele ei urmări, scrie: „Dacă dorim să ne ostenim după lege (I Tim. 2, 5) în luptele duhului, trebuie să ne îngrijim de această boală la fel de mult ca de cele de mai înainte"; iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că e nevoie ca omul să „voiască cu tărie să scape de boală", iar ca să scape de ea trebuie „să se scârbească de ea".

Atunci când am vorbit despre această patimă, am văzut că ea poate avea felurite pricini. Fiecărei situaţii i se potriveşte astfel o anumită lucrare de tămăduire.

a) O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. In acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti", înstrăinarea de „bunurile" materiale şi deplina lor dispre ţuire. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşază pe sine mai presus de toată întristarea lumească" şi dă ca leac al întristării dispreţuirea celor materiale. Sfântul Ioan Scărarul arată şi el că „acela care a urât lumea a scăpat de întristare; iar cel ce e împătimit de ceva din cele văzute încă n-a scăpat de ea. Căci cum nu se va întrista de lipsa a ceea ce iubeşte ?" Iar Evagrie spune: „Cel ce se fereşte de toate plăcerile lumeşti e o cetate de nepătruns pentru demonul tristeţii. Căci tristeţea e lipsa unei plăceri, ce stă de faţă ori nădăjduite. Şi nu poate fi biruit un astfel de vrăjmaş de avem vreo înclinare pătimaşă pentru vreun lucru pământesc. Căci el întinde năvodul şi naşte tristeţea tocmai în locul de care vede că sun-tem atraşi cel mai mult". Intrucât toate patimile au la baza lor iubirea plăcerii, e de la sine înţeles că la tămăduirea tristeţii este în strânsă legătură cu tămăduirea de celelalte patimi. Evagrie tâlcuieşte lucrul acesta astfel: „tristeţea apare când nu dobândim ceea ce dorim în chip trupesc; or, de orice patimă e legată o dorinţă; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stăpânit de tristeţe [...]. Cel care stăpâneşte asupra patimilor a biruit tristeţea, iar cel învins de plăceri nu va scăpa de lanţurile ei. Cel ce iubeşte lumea se va întrista adesea [...]. Dar cel care dispreţuieşte plăcerile lumeşti nu va fi tulburat de cugetele tristeţii".

Omul supus trupului pofteşte nu doar buni materiale, ci şi cinstea şi slava lumească, şi atuncif când am vorbit despre patima tristeţii am arătat ce strânsă-i legătura dintre ea şi slava deşartă. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristeţii! e dezamăgirea omului că n-are parte de cinstiri şil onoruri ori că ele sunt prea modeste, prea mici. In cazul acesta, tristeţea se lecuieşte prin dispreţuirea! slavei şi demnităţilor lumeşti, sau şi mai bine printr-o deplină nepăsare faţă de ele, fie că le ai, fie că eşti lipsit. „Pentru întristare [...] dispreţuieşte şi slava, şi necinstea", îndeamnă Sfântul Maxim.

b) O altă pricină a tristeţii e mânia. Tristeţea e atunci fie mâhnirea care urmează mâniei, fie ranchiună pentru o jignire îndurată.

Părinţii spun că tristeţea nu vine nici de la cei pe care ne-am mâniat, nici de la cei cărora le purtăm ranchiună, ci numai din sufletul nostru. De aceea, nu ne lecuim de ea fugind de oameni. Astfel, Sfântul Ioan Casian spune că: „Dumnezeu, Făcătorul a toate, ştiind mai bine decât toţi cum să-şi tămăduiască făpturile şi că nu în ceilalţi, ci în noi se află rădăcina şi pricina greşelilor, n-a poruncit să ne părăsim fraţii şi să-i ocolim pe cei pe care socotim că i-am jignit noi sau despre care credem că ei ne-au jignit". Dimpotrivă, în acest caz păstrarea legăturilor cu celălalt duce mai degrabă la tămăduire decât îndepărtarea de el, pentru că aşa ispita e vădită şi lucrurile se pot îndrepta iute şi uşor. In vreme ce în singurătate omul nu-şi poate cunoaşte neputinţele, dar ele îl macină şi-l ţin în robia tristeţii. Se ştie doar că amintirea jignirilor, resentimentele, ranchiuna şi îndeobşte toate urmările mâniei nu se sting de la sine, ci, dimpotrivă, sporesc în ascuns, întărindu-se prin puterea închipuirii, răspândindu-se ca un venin şi otrăvind întregul suflet. De aceea Sfântul Ioan Casian spune că tristeţea face parte dintre acele patimi care „se vindecă prin meditaţia inimii curate, prin îndelungă veghere, dar şi prin şederea împreună cu fraţii şi îndurarea lor. Căci cu cât se văd mai des tulburările şi suntem mustraţi pentru ele, cu atât mai iute vine şi vindecarea". In altă parte spune tot aşa, că pentru aceste patimi „tovărăşia oamenilor nu este vătămătoare, ba, dimpotrivă, de cel mai mare folos pentru cei ce doresc cu adevărat să scape de ele, fiindcă prin legăturile cu ceilalţi se fac vădite şi, date pe faţă mai des şi puse mai des la încercare, se pot vindeca mai repede".

De aceea, suntem îndemnaţi de Părinţi să nu ne supărăm pe cel care ne insultă, ci să-l privim ca pe un făcător de bine, ca pe un tămăduitor al sufletului nostru, să-i fim recunoscători şi să-i mulţumim. „De te va ocărî fratele sau îţi va aduce întristare - învaţă un Bătrân -, roagă-te pentru el, cugetând că-ţi face mare bine, doftoricindu-ţi sufletul iubitor de plăcere". Iar un altul spune: „De-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti să-ţi aduci aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos şi să-l ai pe el ca pe un făcător de bine, că însuşi necazul tău înseninează că-ţi boleşte sufletul. Că de nu boleai, nu pătimeai. Deci dator eşti să mulţumeşti fratelui şi să te rogi pentru dânsul, că prin el cunoşti boala ta şi cele de la el să le primeşti ca pe nişte doctorii trimise de Domnul. Iar de te scârbeşti asupra fratelui, zici ca şi lui Iisus: Nu voiesc să primesc doctoriile Tale".

Se cuvine, dar, ca întotdeauna să iertăm pe cel care ne jigneşte, să lepădăm supărarea pe el, dând dovadă de bunăvoinţă şi iubire. „întristarea e împletită cu amintirea răului", arată Sfântul Maxim Mărturisitorul; „când mintea va oglindi faţa fratelui cu tristeţe, vădit este că-ţi aminteşti răul de la el". „De-ţi aminteşti de răul făcut de cineva, roagă-te pentru el şi vei opri şi patima din mişcare, despărţind prin rugăciune amărăciunea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet."

Cel cuprins de tristeţe să nu se închidă în sine, sporindu-şi astfel boala, ci să se deschidă, descoperindu-şi cugetele unui bun duhovnic şi cerând sfat de la el. Aşa va scăpa de gândurile sale negre, primind cuvânt de mângâiere, care îi va fi de mare folos. Sfântul Ioan Gură de Aur arată puterea tămăduitoare a vorbelor duhovniceşti pentru sufletul cuprins de întristare: „Atâta vreme cât va stărui rana tristeţii voi unge rana aceasta cu leacul mângâierii. Că, dacă doctorii nu se opresc de a obloji rănile trupului până ce nu văd că a încetat durerea, cu atât mai mult trebuie să facm noi aceasta cu rănile sufletului, întristarea e o rană a sufletului, şi trebuie s-o oblojim mereu cu vorbe pline de mângâiere. Nici apa caldă nu poate să înmoaie atât de bine bubele trupului cât pot cuvintele de mângâiere să potolească durerea sufletului. N-avem nevoie nici de bureţi, ca doctorii, ci în locul buretelui mă voi folosi de grai. N-avem nevoie aici nici de foc, ca să încălzim apa, ci în loc de foc mă voi folosi de harul Duhului. Haide, dar, să vă mângâi şi astăzi. Că dacă nu vă voi mângâia eu, cine altul vă mai poate mângâia ?"

Sprijin şi alinare mai află omul în cuvintele Scripturii şi în cugetarea la înţelesul lor; sfintele citiri însoţite de rugăciune sunt leac puternic pentru inima mâhnită.

Cu adevărat, rugăciunea este leacul cel mare al tristeţii, oricare ar fi pricina ei. „Rugăciunea este izgonirea întristării şi a mâhnirii", învaţă awa Nil.

Cântarea de psalmi alungă mai cu seamă tristeţea venită de la Cel-rău, iar rugăciunea inimii, făcută cu trezvie şi luare-aminte, lecuieşte orice soi de întristare. Sfântul Ioan Casian, arătând că tricsteţea e una dintre patimile care „se vindecă prin meditaţia inimii curate şi prin grija mereu trează", adaugă: „vom putea izgoni din noi această patimă ucigătoare numai dacă [...] ne vom păstra mintea într-o necurmată meditaţie duhovnicească. Cu adevărat, orice tristeţe, fie cea izvorâtă dintr-o mânie de mai înainte, fie din pierderea unui câştig, fie dintr-o pagubă suferită, fie pricinuită de vreo jignire, ori de vreo tulburare fără noimă a minţii, fie cea care ne împinge la deznădejde de moarte, toate vor putea fi astfel biruite".
Jean-Claude Larchet
Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor mintale"

03 Iulie 2015

Vizualizari: 5355

Voteaza:

Tamaduirea tristetii 5.00 / 5 din 3 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • CRISTIAN POPESCUPostat la 2015-07-06 14:02

    Si eu cred ca mai trebuie adaugat ca nu toate tristetile au cauze lumesti,patimi neimplinite,etc.Poate doar calugarii au probleme de acest fel Personal sunt profund intrista sa nu-mi vad copiii mult timp...E ceva ce tine de iubire..Sunt si alte dorinte legitime,bune..care neimplinite aduc tristete..Dumnezeu si evanghelia arata ca ni se poarta de grija si Dumnezeu implineste dorintele profunde si adevarate,Noi nu suntem hindusi si budisti sa credem in nondarinta.Suntem oameni,crestini.Si Mantuitorul era trist,nu prea radea...Dar e si adevarat ca exista o tristete prosteasca.Trebuie sa invatam ca prin simplitate sa vedem ce vrem cu adevarat si sa vrem ce ne face fericiti.Asadar problema nu e simpla ci e de la om la om

  • ioana haitchiPostat la 2015-07-06 03:12

    Dezamagitor articol. Pur si simplu nu se potriveste realitatilor noastre.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE