Tragedia omului

Tragedia omului Mareste imaginea.

Tragedia vremurilor noastre stă în absenţa aproape desăvârşită a conştiinţei că există două împărăţii, cea vremelnică şi cea veşnică. Vrem să construim împărăţia Cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veşnicie. Invierea e un mit. Dumnezeu a murit.

Să ne întoarcem la revelaţia biblică, la creaţia lui Adam şi a Evei şi la problema păcatului strămoşesc. „Dumnezeu este lumină şi întru El nu-i nici un întuneric" (I Ioan 1, 5).

Porunca dată celor dintâi oameni în paradis indică acest fapt şi în acelaşi timp ne arată că, deşi Adam avea o libertate de alegere absolută, alegerea de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului însemna o ruptură cu Dumnezeu ca singur izvor al vieţii. Optând pentru cunoaşterea răului - cu alte cuvinte, asociindu-se existenţial cu răul, savurând răul - Adam s-a rupt în mod inevitabil de Dumnezeu, Care în nici un chip nu poate fi asociat cu răul (cf. II Corinteni 6, 14-15). Separat de Dumnezeu, Adam moare. „în ziua în care veţi mânca din el“, rupând astfel comuniunea cu Mine, respingând dragostea Mea, cuvântul Meu, voinţa Mea, „cu moarte vei muri“ (Facere 2, 17).

Felul exact în care Adam „a gustat din rodul pomului cunoştinţei şi binelui şi al răului nu este important. Păcatul său a fost acela de a se îndoi de Dumnezeu, de a căuta să-şi hotărască propria sa viaţă independent de Dumnezeu, chiar separat de El, după exemplul lui Lucifer. In aceasta stă esenţa păcatului lui Adam, şi anume în faptul de a fi fost o mişcare spre autoîndumnezeire. Adam putea dori în chip firesc îndumnezeirea - fiindcă fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - el a păcătuit căutând această îndumnezeire nu în unire cu Dumnezeu, ci prin ruperea de El. Şarpele a înşelat-o pe Eva, ajutorul pe care Dumnezeu, l-a făcut pentru Adam, sugerându-i faptul că Dumnezeu ar fi introdus o interdicţie cu scopul de a restrânge libertatea lor de a căuta plinătatea dumnezeiască a cunoaşterii, mai exact că Dumnezeu n-ar vrea ca ei să fie „ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul“ (Facere 3, 5).

Noţiunea de tragedie am întâlnit-o mai întâi în literatură, nu în viaţă. Seminţele tragediei - mi se părea în tinereţea mea - sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă, la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă.

Fiind diferiţi, oamenii au idealuri diferite. Există astfel ambiţia puterii, ca în cazul lui Boris Godunov. In vederea acestui scop el nu s-a abţinut de la vărsarea de sânge.

Izbândind, a aflat însă că nu a dobândit ceea ce aştepta. „Am atins înălţimea puterii, dar sufletul meu nu cunoaşte fericirea". Deşi preocupările minţii îndeamnă spre o cunoaştere mai nobilă, geniul din tărâmul ştiinţei sau al artelor îşi dă seama mai devreme sau mai târziu de incapacitatea sa de a-şi realiza viziunea iniţială. Şi din nou deznodământul logic e moartea.

Soarta lumii m-a tulburat profund. Pe orice treaptă a ei, viaţa omenească era în mod inevitabil împletită cu suferinţa. Chiar şi iubirea era plină de contradicţii şi crize amare. Pecetea distrugerii e pusă pretutindeni.

Eram încă tânăr când tragedia unor evenimente istorice a întrecut de departe tot ceea ce citisem în cărţi. (Mă refer la izbucnirea primului război mondial, urmat în curând de revoluţia bolşevică din Rusia.) Speranţele şi visurile mele tinereşti s-au prăbuşit. Dar, în acelaşi timp, o nouă viziune asupra lumii şi a sensului ei s-a deschis înaintea mea. Alături de devastare contemplam renaşterea. Vedeam că în Dumnezeu nu există nici o tragedie. Tragedia se găseşte numai în soarta omului, a cărui privire nu trece dincolo de hotarele acestui pământ. Hristos însuşi nu este nicidecum un exemplu de tragedie. Nici suferinţele Sale pentru întreaga lume nu sunt de natură tragică. Iar creştinul care a primit darul iubirii lui Hristos, cu toată conştiinţa sa că această iubire nu este încă desăvârşită, scapă de coşmarul morţii atotmistuitoare. In tot timpul vieţuirii Sale cu noi pe pământ, dragostea lui Hristos a fost o suferinţă acută. „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?“, striga El (Matei 17, 17). A plâns pentru Lazăr şi surorile sale (cf. Ioan 11, 35). S-a întristat pentru împietrirea inimii iudeilor care-i ucideau pe prooroci (cf. Matei 23, 37).

In Gheţimani sufletul Său s-a „întristat de moarte" şi „sudoarea Lui s-a făcut ca nişte picături de sânge care cădeau pe pământ" (Matei 26, 38; Luca 22, 44). A trăit tragedia întregii umanităţi, dar în El însuşi nu era nici o tragedie. Faptul este evident din cuvintele pe care le-a rostit ucenicilor Săi probabil numai cu puţin înaintea rugăciunii Sale mântuitoare pentru întreaga umanitate rostită în grădină: „Pacea Mea v-o dau" (Ioan 14, 27). Iar puţin mai încolo: „Nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Pe acestea vi le-am grăit pentru ca-ntru Mine pace să aveţi. In lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 32-33). Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinul: cu toată profunda sa compasiune, cu toate lacrimile şi rugăciunile sale pentru lume, nici una nu este din disperarea care distruge. Conştient de suflarea Duhului Sfânt, el este sigur de biruinţa inevitabilă a Luminii. Chiar şi în accesele cele mai acute de suferinţă (pe care le-aş numi „iadul iubirii"), dragostea lui Hristos este liberă de patimă pentru că este veşnică. Până ce ajungem la suprema libertate faţă de patimi pe acest pământ, suferinţa şi mila pot slei trupul, dar numai trupul moare. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă“ (Matei 10, 28).

Putem spune că şi astăzi umanitatea luată ca întreg nu a fost educată în creştinism şi continuă să se târască ducând o existenţă aproape animalică. Refuzând să accepte pe Hristos ca Omul Cel Veşnic şi, încă şi mai important, drept Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al nostru - indiferent ce formă ia acest refuz şi indiferent sub ce pretext - pierdem lumina vieţii veşnice. „Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru că Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii (Ioan 17, 24). Acolo, în împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, trebuie să locuiască mintea noastră. Trebuie să flămânzim şi să însetăm pentru a intra în această minunată împărăţie. Atunci vom birui în noi înşine păcatul refuzului iubirii Tatălui, iubire descoperită nouă prin Fiul (cf. Ioan 8, 24). Atunci când îl alegem pe Hristos, suntem purtaţi dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de aria până la care se extinde ceea ce denumim prin termenul tragedie.

In clipa în care Duhul Sfânt ne dă să cunoaştem forma ipostatică a rugăciunii, putem începe să rupem cătuşele care ne înlănţuie. Ieşind din celula individualismului egoist la lărgimea vieţii după chipul lui Hristos, sesizăm natura personalismului Evangheliei. Să ne oprim pentru o clipă la examinarea diferenţelor dintre aceste două concepte teologice: individul şi persoana. E un fapt recunoscut că eul este arma în lupta pentru existenţă a individului care refuză chemarea lui Hristos de a ne deschide inimile spre o iubire totală, universală. Dimpotrivă, persoana, atât în Fiinţa Dumnezeiască, cât şi în fiinţa omenească, e de neconceput fără o iubire care îmbrăţişează totul. Deschizându-ne ochii spre dragostea pe care ne-a învăţat-o Hristos, putem simţi lumea întreagă prin noi înşine, prin propriile noastre suferinţe şi căutări. Devenim un fel de receptor radio planetar şi ne putem identifica pe noi înşine cu elementul tragic nu numai din vieţile indivizilor dar şi al lumii întregi, şi ne rugăm atunci pentru lume ca pentru noi înşine. In acest fel de rugăciune, mintea priveşte adâncurile răului, rezultatul sumbru al faptului de a fi mâncat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului". Dar nu vedem numai răul, intrăm în contact de asemenea cu Binele Absolut, cu Dumnezeu, Care traduce rugăciunea noastră într-o vedere a Luminii Necreate. Atunci sufletul poate uita lumea pentru care se ruga şi încetează de a mai avea conştiinţa trupului. Rugăciunea iubirii dumnezeieşti devine propria noastră fiinţă, propriul nostru trup.

Sufletul se poate întoarce în această lume. Dar mintea omului, care a experiat învierea şi a ajuns în chip existenţial aproape de veşnicie, e încă şi mai convinsă de faptul că tragedia şi păcatul sunt consecinţa păcatului, şi că nu există altă cale de mântuire decât prin Hristos.

Arhimandritul Sofronie
Rugaciunea - experienta vietii vesnice; Editura Deisis

Pe aceeaşi temă

27 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1702

Voteaza:

Tragedia omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE