Tragedia omului

Tragedia omului Mareste imaginea.


Tragedia omului

Tragedia vremurilor noastre sta in absenta aproape desavarsita a constiintei ca exista doua imparatii, cea vremelnica si cea vesnica. Vrem sa construim Imparatia Cerurilor pe pamant, respingand orice idee de inviere sau vesnicie. Invierea e un mit. Dumnezeu a murit.

Sa ne intoarcem la revelatia biblica, la creatia lui Adam si a Evei si la problema pacatului stramosesc.

"Dumnezeu este lumina si intru El nu-i nici un intuneric" (1 Ioan 1, 5). Porunca data celor dintai oameni in paradis indica acest fapt si in acelasi timp ne arata ca, desi Adam avea o libertate de alegere absoluta, alegerea de a manca din pomul cunostintei binelui si a raului insemna o ruptura cu Dumnezeu ca singur izvor al vietii.

Optand pentru cunoasterea raului - cu alte cuvinte, asociindu-se existential cu raul, savurand raul - Adam s-a rupt in mod inevitabil de Dumnezeu, Care in nici un chip nu poate fi asociat cu raul (cf. II Corinteni 6, 14-15). Separat de Dumnezeu, Adam moare. "In ziua in care veti manca din el - rupand astfel comuniunea cu Mine, respingand dragostea Mea, cuvantul Meu, vointa Mea -, "cu moarte vei muri" (Facere 2, 17).

Felul exact in care Adam "a gustat" din rodul pomului cunostintei si binelui si al raului nu este important. Pacatul sau a fost acela de a se indoi de Dumnezeu, de a cauta sa-si hotarasca propria sa viata independent de Dumnezeu, chiar separat de El, dupa exemplul lui Lucifer. In aceasta sta esenta pacatului lui Adam, si anume in faptul de a fi fost o miscare spre autoindumnezeire. Adam putea dori in chip firesc indumnezeirea - fiindca fusese creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu - el a pacatuit cautand aceasta indumnezeire nu in unire cu Dumnezeu, ci prin ruperea de El.

Sarpele a inselat-o pe Eva, ajutorul pe care Dumnezeu l-a facut pentru Adam, sugerandu-i faptul ca Dumnezeu ar fi introdus o interdictie cu scopul de a restrange libertatea lor de a cauta plinatatea dumnezeiasca a cunoasterii, mai exact ca Dumnezeu n-ar vrea ca ei sa fie "ca niste Dumnezei, cunoscand binele si raul" (Facere 3, 5).

Notiunea de tragedie am intalnit-o mai intai in literatura, nu in viata. Semintele tragediei - mi se parea in tineretea mea - sunt semanate atunci cand omul se gaseste in intregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata sa riste orice sacrificiu, orice suferinta, chiar viata insasi. Dar atunci cand se intampla sa-si realizeze obiectul nazuintei sale, acesta se dovedeste a fi o himera inconsistenta: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea in minte. Aceasta trista descoperire duce la o disperare profunda, la un spirit ranit, la o moarte monstruoasa.

Fiind diferiti, oamenii au idealuri diferite. Exista astfel ambitia puterii, ca in cazul lui Boris Godunov. In vederea acestui scop el nu s-a abtinut de la varsarea de sange. Izbandind, a aflat insa ca nu a dobandit ceea ce astepta. "Am atins inaltimea puterii, dar sufletul meu nu cunoaste fericirea." Desi preocuparile mintii indeamna spre o cunoastere mai nobila, geniul din taramul stiintei sau al artelor isi da seama mai devreme sau mai tarziu de incapacitatea sa de a-si realiza viziunea initiala. Si din nou deznodamantul logic e moartea.

Soarta lumii m-a tulburat profund. Pe orice treapta a ei, viata omeneasca era in mod inevitabil impletita cu suferinta. Chiar si iubirea era plina de contradictii si crize amare. Pecetea distrugerii e pusa pretutindeni.

Eram inca tanar cand tragedia unor evenimente istorice a intrecut de departe tot ceea ce citisem in carti. (Ma refer la izbucnirea primului razboi mondial, urmat in curand de revolutia bolsevica din Rusia.) Sperantele si visurile mele tineresti s-au prabusit. Dar, in acelasi timp, o noua viziune asupra lumii si a sensului ei s-a deschis inaintea mea. Alaturi de devastare contemplam renasterea. Vedeam ca in Dumnezeu nu exista nici o tragedie.

Tragedia se gaseste numai in soarta omului, a carui privire nu trece dincolo de hotarele acestui pamant. Hristos insusi nu este nicidecum un exemplu de tragedie. Nici suferintele Sale pentru intreaga lume nu sunt de natura tragica. Iar crestinul care a primit darul iubirii lui Hristos, cu toata constiinta sa ca aceasta iubire nu este inca desavarsita, scapa de cosmarul mortii atotmistuitoare. in tot timpul vietuirii Sale cu noi pe pamant, dragostea lui Hristos a fost o suferinta acuta. "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi?", striga El (Matei 17, 17).

A plans pentru Lazar si surorile sale (cf. Ioan 11, 35). S-a intristat pentru impietrirea inimii iudeilor care-i ucideau pe prooroci (cf. Matei 23, 37). In Ghetimani sufletul Sau s-a "intristat de moarte" si "sudoarea Lui s-a facut ca niste picaturi de sange care cadeau pe pamant" (Matei 26, 38; Luca 22, 44). A trait tragedia intregii umanitati, dar in El insusi nu era nici o tragedie. Faptul este evident din cuvintele pe care le-a rostit ucenicilor Sai probabil numai cu putin inaintea rugaciunii Sale mantuitoare pentru intreaga umanitate rostita in gradina: "Pacea Mea v-o dau" (Ioan 14, 27).

Iar putin mai incolo: "Nu sunt singur, pentru ca Tatal este cu Mine. Pe acestea vi le-am grait pentru ca-ntru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti!: Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 32-33). Tot asa stau lucrurile si cu crestinul: cu toata profunda sa compasiune, cu toate lacrimile si rugaciunile sale pentru lume, nici una nu este din disperarea care distruge. Constient de suflarea Duhului Sfant, el este sigur de biruinta inevitabila a Luminii. Chiar si in accesele cele mai acute de suferinta (pe care le-as numi "iadul iubirii"), dragostea lui Hristos este libera de patima pentru ca este vesnica. Pana ce ajungem la suprema libertate fata de patimi pe acest pamant, suferinta si mila pot slei trupul, dar numai trupul moare. "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot sa-l ucida" (Matei 10, 28).

Putem spune ca si astazi umanitatea luata ca intreg nu a fost educata in crestinism si continua sa se tarasca ducand o existenta aproape animalica. Refuzand sa accepte pe Hristos ca Omul Cel Vesnic si, inca si mai important, drept Adevaratul Dumnezeu si Mantuitor al nostru - indiferent ce forma ia acest refuz si indiferent sub ce pretext - pierdem lumina vietii vesnice. "Parinte, vreau ca acolo unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si cei pe care Mi i-ai dat, ca sa-Mi vada slava pe care Tu Mi-ai dat-o; pentru ca Tu M-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii" (Ioan 17, 24).

Acolo, in imparatia Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, trebuie sa locuiasca mintea noastra. Trebuie sa flamanzim si sa insetam pentru a intra in aceasta minunata imparatie. Atunci vom birui in noi insine pacatul refuzului iubirii Tatalui, iubire descoperita noua prin Fiul (cf. Ioan 8, 24). Atunci cand il alegem pe Hristos, suntem purtati dincolo de timp si de spatiu, dincolo de aria pana la care se extinde ceea ce denumim prin termenul "tragedie".

In clipa in care Duhul Sfant ne da sa cunoastem forma ipostatica a rugaciunii, putem incepe sa rupem catusele care ne inlantuie. Iesind din celula individualismului egoist la largimea vietii dupa chipul lui Hristos, sesizam natura personalismului Evangheliei.

Sa ne oprim pentru o clipa la examinarea diferentelor dintre aceste doua concepte teologice: individul si persoana. E un fapt recunoscut ca eul este arma in lupta pentru existenta a individului care refuza chemarea lui Hristos de a ne deschide inimile spre o iubire totala, universala.

Dimpotriva, persoana, atat in Fiinta Dumnezeiasca, cat si in fiinta omeneasca, e de neconceput fara o iubire care imbratiseaza totul. Deschizandu-ne ochii spre dragostea pe care ne-a invatat-o Hristos, putem simti lumea intreaga prin noi insine, prin propriile noastre suferinte si cautari. Devenim un fel de receptor radio planetar si ne putem identifica pe noi insine cu elementul tragic nu numai din vietile indivizilor dar si al lumii intregi, si ne rugam atunci pentru lume ca pentru noi insine.

In acest fel de rugaciune, mintea priveste adancurile raului, rezultatul sumbru al faptului de a fi mancat din "pomul cunostintei binelui si raului". Dar nu vedem numai raul, intram in contact de asemenea cu Binele Absolut, cu Dumnezeu, Care traduce rugaciunea noastra intr-o vedere a Luminii Necreate. Atunci sufletul poate uita lumea pentru care se ruga si inceteaza de a mai avea constiinta trupului. Rugaciunea iubirii dumnezeiesti devine propria noastra fiinta, propriul nostru trup.

Sufletul se poate intoarce in aceasta lume. Dar mintea omului, care a experiat invierea si a ajuns in chip existential aproape de vesnicie, e inca si mai convinsa de faptul ca tragedia si pacatul sunt consecinta pacatului, si ca nu exista alta cale de mantuire decat prin Hristos.

arhimandritul Sofronie Saharov

.

05 Octombrie 2008

Vizualizari: 3000

Voteaza:

Tragedia omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE