Trandavia

Trandavia Mareste imaginea.

Trândăvia constituie una din cele mai serioase stări patologice ale minţii şi se înrudeşte foarte mult cu neştiinţa şi uitarea.

Trândăvia ar putea fi definită altfel prin lene, negrijă, indiferenţă, moliciune, nepăsare sau printr-o oricare altă stare asemănătoare care ţine de cultivarea duhovnicească şi în general de curăţirea sufletească şi grija pentru mântuirea sufletului.

Trândăvia, după Sfântul Ioan Gură de Aur, este inerentă caracterului stricăcios al firii. „Firea omenească este trândavă şi se dedă cu uşurinţă unei vieţi lejere şi plăcute". Iar în alt loc adaugă: „Firea omenească este într-un anumit fel trândavă şi grabnic alunecătoare pe calea pierzaniei, nu pentru că firea a fost făcută greşit, ci pentru că dorinţa şi dispoziţia ei este trândavă".

Rădăcina trândăviei duhovniceşti se află şi ea în înrobirea sufletului faţă de simţurile trupului şi, prin ele faţă de cele sensibile şi lumea simţurilor. Desigur că apariţia trândăviei nu este din vina simţurilor sau a trupului, deşi ele îşi aduc o contribuţie la aceasta. Am vorbit de acest aspect şi în altă parte. Rădăcina trândăviei se găseşte în suflet, aşa cum ne-a accentuat deja Sfântul loan Gură de Aur, fiind localizată în mintea întunecată, care şi-a pierdut poziţia conducătoare, supunându-se de voie simţurilor şi celor sensibile.

„Creatorul ne-a zidit mădularele pentru a fi potrivite şi de folos săvârşirii binelui, îngăduind ca ele să fie conduse de partea noastră netrupească care este sufletul. Când sufletul va slăbi căpăstrul, abătându-se spre trândăvie şi lejeritate, va fi precum conducătorul de car militar ce nu ştie să ţină în frâu mişcările nepotrivite ale cailor şi care, ajungând să se abată de la drum, va prăbuşi totul cu zgomot mare. La fel se întâmplă si cu dorinţa noastră. Când ea nu va şti să se folosească cum se cuvine de mădularele trupului, cedând în faţa imboldurilor lor dezordonate va eşua şi se va nimici pe sine".

Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Vasile cel Mare: „Imboldurile fireşti ale trupului nu sunt iraţionale, ci bune şi de folos spre înfăptuirea unui anumit scop. Trupul nu are însă un cuget de sine iar aceasta este pentru ca raţiunii sufletului şi i se dea cinstea priorităţii. Dacă sufletul gestionează cum se cuvine imboldurile trupului, atunci şi trupul se păzeşte, şi pe el însuşi nu se primejduieşte. Dacă sufletul îşi neglijează lucra-rea de supraveghere şi supune fără cuget raţional luminătorii trupului somnului adus de lejeritatea negrijii şi în final, pe sine însuşi, va ieşi de pe calea cea dreaptă, vătămându-se şi el în aceeaşi măsură. Aceasta nu o face trupul pentru că el însuşi este rău, ci pentru că sufletul greşeşte prin lipsa sa de grijă şi înţelepciune.

Dacă patimile trupului erau de aşa natură încât să nu poată fi îmblânzite de suflet, atunci pe buna dreptate ar fi fost de vină trupul. Dacă puterile sufleteşti însă au cedat la multe tentanţii sau slăbiciuni care au avut grijă să stăpânească asupra lui, atunci trupul nu este răspunzător de cele în-făptuite ca pricină a răului, sufletul fiind vrednic de judecată ca unul ce a renunţat la autoritatea sa asupra trupului. Iar acesta (sufletul) nu are din fire răul în sine, el este stăpânit însă de acesta întrucât lipseşte binele. Cu alte cuvinte, răul nu este decât o lipsă a virtuţii".

Sfântul Părinte accentuează clar că greşeala, în cazul stăpânirii imboldurilor trupului asupra omului în totalitatea lui, nu rezidă în lucrarea lor. Ele, prin ele însele, sunt oarbe. Puterea sufletului, ca una ce are raţionalitate, constituie lumina existenţei şi poate da direcţie lucrărilor trupeşti. Aici intervine factorul „patimă" iar, mai concret, negrija „supraveghetorului", adică a sufletului care joacă, sau ar trebui să joace rolul de supraveghetor, şi somnul trândăviei. Este ca şi cum conducătorul carului militar ar dormi. Puterile care mişcă carul rămân fără direcţie. Iar o astfel de situaţie este firesc să conducă atât trupul orb cât şi sufletul adormit la tot fel de abateri si nenorociri.

De aceea, trupul nu poate fi judecat ca fiind prin sine rău şi izvor al răutăţii şi, prin urmare, şi al trândăviei. Nici sufletul, la rândul său, nu este izvor al răutăţii. Răul înseamnă o lipsă, o negaţie sau un refuz. Răul, după cum am spus şi în altă parte, există doar ca lucrare. El se ipostaziază, capătă existenţă ca faptă. Răspunderea pentru trândăvie cade, de aceea, doar pe suflet, deoarece acesta îşi neagă (îşi refuză) raţionalitatea şi se lasă înrobit de patima neraţională.

Cuviosul Petru Damaschin vede rădăcina trândăviei în nesocotinţă. Socotinţa este să cugeti drept; mintea să ştie ce trebuie şi nu trebuie să facă, să vegheze cu atenţie şi să vadă lucrurile firesc cum sunt şi care sunt foloasele aduse minţii. Dacă socotinţa presupune, în general, o sănătate a raţiunii şi o stare luminată de veghe continuă, atenţie şi trezvie, atunci nesocotinţa reprezintă exact contrariul. Ea este o beţie a raţiunii, o întunecare a ei, neştiinţă şi lipsă de minte, viclenie şi, în general, o decădere a puterilor duhovniceşti într-o moliciune şi lejeritate stupidă, unde toate sunt posibile. Tocmai pentru că există această întunecare, mintea nu vede şi nu apreciază corect lucrurile în firea lor, drept pentru care tot accentul pică pe cele sensibile, ignorându-le pe cele inteligibile. Acest fapt duce la o depravare şi la o lipsă de nerv a minţii. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spune în mod justificat „Când oamenii cad din dorirea slavei cereşti şi din dragostea pentru cele de sus, atunci îşi doresc slava pământească a lumii prezente, devenind robii ei. Din ce raţiune dorim slava pământească? Pentru că nu o dorim cu putere pe cea cerească. Care să fie pricina acestui lucru? Trândăvia".

Prin urmare, trândăvia este şi ea rezultatul unei stări mai generale a sufletului caracterizate de întunecare şi orbire duhovnicească. Descrierea pe care Marcu Ascetul o face trândăviei este reprezentativă şi revelatoare. „Cei trei uriaşi ai celui rău sunt: neştiinţa, maica tuturor relelor, uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet Şi care le sprijineşte pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul fără grijă răul înrădăcinat şi statornic".

Nu este curios faptul că din cauza trândăviei minţii se nasc nenumărate rele în suflet si în general în viaţa omului. Trândăvia îl face pe om „să cadă în bestialitatea celor necuvântătoare"„Din trândăvie ajunge vicios" iar sufletul se învârtoşează. „Sufletul este simplu şi este înşelat cu uşurinţă. Păţeşte precum apa Dunării cărei se face tare ca piatra din pricina frigului, atunci când îngheaţă. Acelaşi lucru are loc şi cu sufletul nostru din pricina păcatului şi a multei trândăvii. Devine tare ca piatra".

Influenţa trândăviei este atât de adâncă înj suflet, încât şi atunci când cineva se găseşte în condiţii favorabile înălţării duhovniceşti, poate decade mergând până la pierzanie.

„Sunt suflete leneşe care, petrecând în mânăstiri de obşte şi având acolo din belşug condiţiile care întreţin trândăvia, au ajuns la totala pierzanie. Acelaşi lucru îl vedem petrecându-se şi cu liniştirea. Primind pe mulţi încercaţi, i-a respins din pricina lucrării lor după regula proprie (idioritmie), dovedindu-i iubitori de plăcere". De aceea, celui trândav nu îi sunt de folos nici cele mai înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Când ne trândăvim (precum Iuda) nici sfaturile si nici îndemnurile nu ne sunt de folos".

Trândăvia face ca legea lui Dumnezeu să pară grea şi de nepurtat. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Ce face ca poruncile să ne pară grele? Trândăvia noastră. Precum atunci când arătăm bunăvoinţă, cele grele ne vor părea uşoare, aşa se întâmplă şi când ne arătăm trândavi, cele uşoare ni se vor părea dificile".

Prin urmare, nu trebuie să pierdem din atenţie că în spatele trândăviei se ascunde dia-volul. Precum în toate patimile, la fel în neştiinţă şi uitare, pe care le-am analizat, aşa şi aici în-trândăvia noastră, îşi găseşte refugiu diavolul, războindu-ne prin ea. Căci, întreabă în continuare Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu ţi-e teamă ca nu cumva în relaţiile tale cu ceilalţi să dea buzna dintr-o dată, din pricina trândăviei şi negrijii, un anumit demon şi aflând sufletul tău fără lucrare si pregătire, să intre în el cu toată uşurinţa întrucât casa ta nu are uşă?"
 
Arhim. Evsevios Vittis

Placerea si durerea. Curatirea mintii de patimi. Depasirea cercului vicios placere-durere. Vol. 2, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Placerea si durerea"

24 August 2015

Vizualizari: 1255

Voteaza:

Trandavia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE