Unde se afla mariajul tau?

Unde se afla mariajul tau? Mareste imaginea.

Tema noastră, criza vârstei a doua, impune investigarea familiei. A familiei tale. Cum stau lucrurile în mariajul tău? In ce direcţie pare să se îndrepte căsătoria ta? Ce fel de căsătorie doriţi să aveţi tu şi soţia ta pentru cea de-a doua jumătate a vieţii voastre? Aceste întrebări sunt legate de neliniştile noastre, întrucât criza vârstei de mijloc se imprimă în relaţiile de familie. Trei crize majore au loc în sânul familiei la vârsta de mijloc: prima se petrece când copilul cel mai mic începe să meargă la şcoală. Atunci are loc o mutaţie în viaţa soţiei-mame.

Problema centrală nu constă în faptul că acum există un surplus de timp şi energie, ci în provocarea de a direcţiona acest timp şi această energie într-o viaţă care are anumite obiective. Unele femei îşi continuă studiile, când cel mai mic copil merge la şcoală. Altele aleg să-şi ia un serviciu în afara căminului. Altele încearcă diferite modalităţi de reorganizare a priorităţilor. Pentru foarte multe copiii continuă să fie centrul vieţii şi al intereselor lor, cu consecinţe devastatoare pentru copii, pentru familie, dar şi pentru ele însele. Unele soţii se adaptează schimbărilor şi activităţilor soţilor lor. Altele întâmpină dificultăţi.

A doua mare criză vine atunci când adolescenţii se revoltă împotriva autorităţii părinteşti. Transformarea unui copil agreabil şi adaptabil într-un adolescent capricios şi neascultător tulbură structura şi temeliile familiei şi poate aduce la suprafaţă în relaţia conjugală conflicte, care mai înainte se aflaseră într-o stare latentă. Părinţii, dezamăgiţi din cauza neputinţei de a administra situaţia, se acuză unul pe altul de cele ce se petrec. „Eşti foarte dur cu el", îi spune Mary lui Kostas, după o ciocnire violentă cu fiul lor de 16 ani. „Nu asculţi ce vrea să-ţi spună înainte de a începe să ţipi la el." Kostas, negru de furie din cauza certei, ripostează: „Dacă nu l-ai fi alintat tu, n-aş fi fost nevoit să ţip la el." De obicei, mama se arată cea mai înţelegătoare, mai sensibilă, mai delicată şi dispusă să satisfacă toate dorinţele copilului, în timp ce tatăl, încercând să ţină lucrurile în frâu, apare dur şi lipsit de tact.

Această atitudine arată relaţiile duale care s-au dezvoltat în familie şi calitatea relaţiilor conjugale, care este definitorie pentru calitatea stării de revoltă a copiilor şi, în general, a evoluţiei lor, dar şi pentru intensitatea şi caracterul crizei vârstei a doua a părinţilor.

A treia mare criză are loc în momentul în care copiii se maturizează şi pleacă de acasă, lucru ce va fi extrem de dificil dacă aceştia vor rămâne centrul vieţii părinţilor şi interesul lor exclusiv -mai ales al mamei. Oricum, dacă se va întâmpla acest lucru, este o ocazie extraordinară ca părinţii să-şi reevalueze mariajul. Are suficientă putere şi viaţă prin sine însuşi, fără copii? Cum va fi viaţa în căminul conjugal doar cu soţii? Pentru unii părinţi, aceasta este o perioadă de depresie şi doliu. Foarte adesea, părinţii se identifică atât de mult cu copiii, încât nevoile copiilor constituie grija lor principală. în această situaţie, vacuumul lăsat de „cuibul gol" poate să scoată la iveală propriul gol şi calitatea vieţii conjugale.

Fireşte, plecarea copiilor de acasă va fi neîndoielnic o pierdere pentru părinţi. Dar dacă au o relaţie sănătoasă şi dacă copiii n-au fost folosiţi ca să se ascundă golurile relaţiei lor conjugale, după plecarea copiilor părinţii, deşi pot să simtă uneori o oarece lipsă şi să-i cuprindă nostalgia după larma din casă de dinainte de plecarea copiilor, vor avea ocazia să facă şi diferite alte lucruri, atât împreună, cât şi separat, de care anterior nu aveau libertatea de a dispune şi a se bucura.

Fiecare dintre aceste perioade care pot provoca o criză este de asemenea o oportunitate ce favorizează apariţia unor evoluţii atât pozitive, cât şi negative pentru relaţia de cuplu. Chiar şi revolta adolescenţilor poate fi o ocazie pentru soţi de a cere ajutor pentru familia lor şi astfel de a descoperi noi modalităţi de colaborare în vederea scopurilor comune.

Haide să luăm, aşadar, pulsul tău conjugal. Cum ai evalua nivelul de camaraderie existent în căsnicia ta? Puteţi vorbi despre ceea ce e cu adevărat important pentru voi, spre exemplu, despre nevoile voastre, despre dorinţele voastre şi despre speranţele voastre? Sunteţi delicaţi unul cu celălalt? Nu întreb cât de dese şi cât de satisfăcătoare sunt apropierile voastre erotice, ci cât de des vă îmbrăţişaţi sau vă atingeţi cu afecţiune unul pe celălalt. Există lucruri pe care le puteţi discuta fără să ajungeţi la ceartă? Presupun că fiecare dintre voi şi-a întocmit deja o colecţie proprie de „vechi plăci". Poţi afla că „îţi spui placa" când afirmi exact ceea ce nu ai vrea să afirmi.

Ştii, presupun, că în situaţiile când ai tendinţa de a repeta vechi dispute, „îţi spui placa". Iţi poţi lesne imagina cum capul tău e plin de „vechi plăci", gata să se deruleze de îndată ce se apasă pe buton. Destul de devreme Freud a observat această tendinţă, pe care a numit-o repetiţie compulsivă. Urmăm un scenariu care a fost scris în mintea noastră de experienţe anterioare. Dar Freud a avut dreptate, numind acest comportament compulsiv. Ne simţim prinşi în capcană atunci când repetăm aceste comportamente pe care logica noastră le socoteşte neproductive.

Căsătoria îşi are deja propria istorie, pentru că îşi are propriile-i rădăcini. O mare parte a trecutului se repetă în prezent. S-a spus că istoria este cea mai bună predicţie a viitorului. Acest lucru poate fi util, întrucât construieşti pe trecutul tău. Trecutul tău îţi poate îmbogăţi prezentul. Dar poate, de asemenea, să-l deformeze, dacă ajunge obstacol în calea schimbării şi a dezvoltării. Există chestiuni nelămurite care vin din trecutul tău conjugal, împiedicând dezvoltarea şi zădărnicind împlinirea care ar putea decurge din anii maturităţii?

Cum a rezistat căsătoria ta la schimbările de roluri care s-au petrecut în epoca noastră? Am auzit cu toţii o poveste ca aceea a instalatorului care a reacţionat la dorinţa soţiei sale de a-şi găsi un serviciu, spunându-i: „în ziua când o să-ţi găseşti un serviciu eu îmi închid afacerea şi mă duc la pescuit." Această reacţie a fost socotită într-o vreme exemplul determinării unui bărbat de a fi singura sursă de venit. Aproape nimeni din acea epocă - nici măcar cea implicată - nu va fi văzut în această intransigenţă intenţia de a împiedica evoluţia soţiei sale.

De atunci un număr în creştere de femei căsătorite lucrează în afara căminului şi acest fapt a modificat rolurile în cadrul mariajului. Dorinţa multor femei de a avea o viaţă în afară de familie poate deveni mai evidentă la vârsta a doua, cu toate că, probabil, majoritatea vor să se ocupe exclusiv de copii şi să-şi lege viaţa de viaţa copiilor, dând naştere astfel unor nenumărate cazuri de tineri tulburaţi şi problematici. Cum percepeai rolurile soţilor când ai ales viaţa conjugală? Cum le înţelegi acum? Coincid opiniile tale cu cele ale soţiei?

In primii mei ani de slujire pastorală am întâlnit un tânăr soţ care nu voia ca soţia sa să participe la reuniunile de la biserică dacă nu era şi el de faţă. „Ne iubim atât de mult", mi-a spus, „încât nu ne putem despărţi." In realitate, el îşi lăsa singură soţia de multe ori pentru serviciul său, dar datoria cea dintâi a ei era să se afle acolo când el era acasă. Datoria ei esenţială era, în opinia sa, cea de a-i face companie şi de a-l recrea. In mod paradoxal, ea nu avea nici o problemă cu această dispunere unilaterală a lucrurilor. Neîndoielnic, astăzi nu ar accepta atât de uşor un asemenea rol.

Toţi avem probleme cu aceste schimbări. Am auzit o femeie în vârstă de 35 de ani cum o sfătuia pe o tânără femeie, care era gravidă cu primul copil. Regretând că nu a rămas acasă cu copiii ei mici, spunea că dacă astăzi s-ar afla în aceeaşi situaţie, n-ar face nimic altceva decât să fie mamă pentru copiii ei, până vor merge la şcoală. „Dar", a adăugat, „n-am putut să rezist presiunii exercitate asupra mea de şef şi de serviciul bun pe care-l aveam."

Soţiile au mereu această problemă. Nu există însă mulţi bărbaţi care s-ar gândi să-şi lase serviciul pentru a-şi asuma rolul de tată al copiilor lor. Există o oarecare aşteptare din partea societăţii ca ei să dedice un anume timp copiilor lor, dar totodată aceeaşi societate le impune bărbaţilor să ofere mijloacele necesare, pentru a le asigura copiilor bunurile materiale de care au nevoie. „Ca să nu le lipsească nimic", după cum auzim adesea spunându-se, dar ştim cu toţii că este vorba de împlinirea exclusivă a nevoilor materiale. Visul părinţilor de astăzi pare a fi cel de a dobândi câteva milioane pentru a le asigura copiilor lor o viaţă fără griji. Cu siguranţă că nu observă mulţimea tinerilor care duc o viaţă nefericită întrucât părinţii lor au încercat să le satisfacă nevoile materiale, şi nu nevoia de a simţi că au o existenţă prin ei înşişi, de a avea încredere în ei, de a fi creatori, de a putea să-şi asume responsabilitatea pentru viaţa lor căreia să-i dea un sens.

Cum aşadar părinţii vor reuşi să le facă pe amândouă? De obicei rezolvă dilema urmând spiritul epocii. Dacă există vreo presiune care să impună slujirea atât a familiei, cât şi a serviciului, în realitate societatea le spune „serviciul are prioritate". După cum a spus un adolescent de 19 ani: „Mama ne-a crescut. Tata venea acasă mai cu seamă ca să-şi facă din nou valiza." Insă această opţiune poate implica un preţ mare pentru valorile pe care tatăl, la vârsta a doua, ar vrea să şi le însuşească.

Sacrificarea comuniunii familiale de dragul serviciului şi al carierei este unul dintre cele mai mari pericole în societatea noastră pentru un bărbat. Evident, acest pericol există acum şi pentru femeia care s-a emancipat.

Este o ironie nefericită faptul că valorile şi interesele familiei ajung să se ciocnească în perioada vârstei de mijloc. Soţul şi tatăl, care se poate să fi muncit din greu în primii ani pentru a fi recompensat la serviciu, ajunge să regrete la vârsta a doua lipsa de comunicare cu familia şi, în încercarea disperată de a se apropia de copiii săi la vârsta adolescenţei, constată cu groază că aceştia nu-i răspund cu mult entuziasm, pentru că în realitate preferă să fie cu cei de vârsta lor. Nu este exclus refuzul de a se arăta public în compania părinţilor lor. Acest lucru, până la un punct, este sănătos. Desigur, există o anume problemă la adolescentul care continuă să fie ataşat de părinţi şi nu se simte în încurcătură atunci când apare în public prea mult în compania lor. Cu toate acestea, când copiii erau mici, poate nu a fost cu putinţă să fie împreună atât cât voiau cu tatăl lor, al cărui timp şi interes erau extrem de limitate. După respingerea lui de către copiii adolescenţi, tatăl frustrat se întoarce spre soţia sa, despre care crede că-i va răspunde, de vreme ce ea, fără întrerupere, se plângea că o neglijează. Dar la vârsta de mijloc, dacă nu se află implicată deja în vreo activitate de serviciu, astfel încât să nu mai aibă nici timp şi nici energie pentru relaţia pe care el o doreşte cu ea, foarte adesea îl va fi înlocuit de multă vreme cu fiul, cu care trăieşte clipe extatice de afecţiune şi tandreţe materne, şi orice intervenţie din partea lui poate s-o deranjeze, dacă nu chiar s-o enerveze.

Din cauza acestor schimbări soţii se cuvine să-şi renegocieze la vârsta a doua legământul conjugal. Neajunsurile relaţiei lor, care au fost ignorate din cauza tensiunii inerente, trebuie puse în discuţie, altfel soţii le vor scoate la suprafaţă neîncetat, cu fiecare ocazie care se va asemăna cu trauma anterioară, şi în loc de a înainta spre un viitor înnoit vor perpetua circuitul trecutului. Isidor, despre care am amintit în primul capitol, simţea că nu poate să vorbească cu soţia sa despre disensiunile dintre ei. Admitea că este o mamă bună, şi era într-adevăr o mamă bună şi pentru el însuşi, care, fiindcă credea că ştie ce este mai bine pentru copiii şi soţul ei, nu îi lua în serios reproşurile. Isidor poate că încurajase în anii din urmă preocuparea maternă a soţiei, pentru că aşa se simţea liber să se ocupe de serviciul său. Mama de care au parte cei mai mulţi bărbaţi este soţia lor, care încearcă să ajute la maturizarea copiilor ei, atât a celor pe care i-a născut, cât şi a celor pe care i-a adoptat după căsătorie. Dacă nu face adesea o treabă bună, face însă tot ceea ce-i stă în putinţă, dacă se au în vedere calităţile avute la dispoziţie. Insă un bărbat la vârsta de mijloc poate să vrea ceva mai mult decât grijă maternă, chiar dacă anterior era foarte preocupat de acest lucru. Acum poate să aibă nevoie de o soţie, de cineva care să-i ţină companie, de un suflet pereche.

Din contră, soţia lui Isidor credea că, de vreme ce el i-a încredinţat creşterea copiilor, lucru care, din cauza faptului că s-a ocupat singură de ei, nu putea fi decât insuficient sau problematic, nu poate acum să se plângă că nu îndeplineşte alte roluri, precum acela al soţiei pline de o iubire nemărginită. Când zilele aceluia erau pline de întâlniri cu tot felul de oameni interesaţi de tot felul de teme, ea se limita la universul copiilor, vecinilor şi la superficialitatea emisiunilor matinale de la televizor. Fiecare dintre cei doi s-a dezvoltat diferit pe parcursul căsătoriei şi acum prăpastia dintre ei este evidentă. Vârsta de mijloc ar putea fi momentul în care se renegociază termenii acordului marital. In schimbul acestuia însă, a venit ora destrămării căsătoriei lor.

PR. FILOTEU FAROS
LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC"


 

.

10 Iulie 2015

Vizualizari: 4645

Voteaza:

Unde se afla mariajul tau? 4.20 / 5 din 5 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE