Usurinta silirii si sila usurintei

Usurinta silirii si sila usurintei Mareste imaginea.

Usurinta silirii si sila usurintei

Prolog

In chip intelept precizeaza Domnul ca "Imparatia cerurilor se ia cu sila, si silnicii o rapesc" (Mt 11, 12). Prin urmare, toti cei ce cred in Hristos vietuiesc ca niste silnici si luptatori, ostenindu-se si chinuindu-se, pana cand "Hristos Se salasluieste" (Ef 3, 17) in inimile lor. Cu atat mai mult sunt chemati monahii sa traiasca si sa vesteasca prin fapte si osteneli imparatia care vine, drept pentru care in chip special pot fi caracterizati drept "silnici".

Si foarte marele Apostol Pavel, credincios cuvantului Domnului, se bucura si multumeste atunci cand sila evanghelica e impinsa pana la cruce si moarte, marturisind ca "cei ai lui Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Ga 5, 24), laudandu-se "in crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Ga 6, 14).

Sfintii Parinti, conformandu-se si ei in continuare acestui principiu si acestei obarsii evanghelice a vietii in Hristos ne spun cu credinta si convingere: "Calea Domnului e o cruce de zi cu zi". Altul zice: "Cel care isi face sila lui insusi in toate, acesta e monah". Iar altul: "Monahul e o sila necontenita a firii".

Aceasta axioma duhovniceasca a devenit o constiinta a tuturor celor care urmeaza pasilor lui Hristos si privesc sila ascetica ca pe o imitare martirica, care aduce o rasplata vesela si fagaduinta vietii vesnice.

Dar cum anume se face sila un astfel de elan si izvor de usurare pentru atletii credintei? Strigatul pe care-l auzim in fiecare zi din zeci de mii de inimi: "Lasa-ma sa ma odihnesc!" (Ps 38, 8-12), isi gaseste un raspuns sigur, un ecou izbavitor: "Nimeni sa nu caute usurarea, ci sa suspine acum si sa se necajeasca, ca sa mosteneasca largimea imparatiei lui Dumnezeu".

Cauza silei

Prin neascultarea sa in rai Adam a introdus in viata neamului omenesc pacatul si a pricinuit schimbari si rasturnari cosmogonice. A desfiintat simplitatea in el insusi si in toti oamenii de atunci incoace, iar impreuna cu simplitatea a desfiintat si pacea, linistea, nepatimirea, iubirea, si ne-a dat in schimb dezbinarea gandurilor, a inchipuirilor si faptelor, stapanirea de catre altii, remuscarile, neputintele, amaraciunea vietii. Omul nu mai face ceea ce vrea, ci face ceea ce uraste (cf. Rm 7, 15).

Aceasta stare de condamnat care este a noastra o lasam mostenire copiilor nostri, mediului, prietenilor nostri, monahilor nostri, copiilor Bisericii noastre. Astfel, in locul unei miresme de viata transmitem mireasma mortii. Caderea l-a facut pe om rob unui cerc vicios alcatuit din durere si placere. Cautam placerea si gasim durerea. Fugim de durere, semnalul mortii, si auzim semnalul stricaciunii si al iadului. De ce? Fiindca omul, "facandu-se calcator al poruncii si necunoscand pe Dumnezeu", si-a risipit puterile mintii si vointei in lucrurile sensibile, in interese absurde si animalice, contrare firii.

Din clipa aceea in viata omului se introduce sila ca suspendare a mortii, ingradire a vietii dumnezeiesti si imprejmuire a luminii vesnice.

Din fericire insa, Hristos, Adam cel Nou, a trait impreuna cu omul, a reaprins cenusa si a facut vie din nou faptura lui Dumnezeu. Luand fiinta, asadar, din Fecioara, asigura fara pacat replasmuirea omului celui cazut si readuce la frumusetea originara pe tot cel ce vrea aceasta. Prin moartea Sa cea de bunavoie, El, Hristosul nostru, ne-a atras la nemurirea Sa. Ne-a dat posibilitatea de a ne hotari si de a trai cele adevarate, cuviincioase, drepte, curate (cf. Flp 4, 8), virtutea, cele laudabile. Cum anume? Prin silire.

Fiindca acest element nou al vietii noastre, si anume pacatul si patimile, cer sila, dat fiind ca "pacatul e cu anevoie de sters". Asa cum spune batranul Iosif (+1959), cand e vorba sa ne hotaram intre ce este si ceea ce trebuie, inauntrul nostru are loc un razboi civil.

Asadar, sila e necesara, fiindca patimile noastre sunt nenumarate, asa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul: "De aceea viata noastra s-a facut plina de suspine". Vedeti, asadar, ce ne-a facut usuratatea. Masurati oroarea, "sila usuratatii".

Asadar, firea noastra se imparte, se scindeaza in zeci de mii de parti, se sfasie insa si inima noastra. Aceasta consecinta a pacatului se preface intr-o multime de boli vatamatoare pentru noi. Nu vorbesc despre patimile mari, urat mirositoare, ci despre cele mai mici: iubirea de sine, slava desarta, sminteala, tirania, infumurarea, instabilitatea, indoiala, flecareala, gelozia, invidia, intristarea, deznadejdea, disperarea, plictiseala, melancolia, lasitatea, plansul fara vreme, tanguiala, mahnirea. "Toata viata celui necucernic e intr-o grija", spune Iov (15, 20). Aceasta inseamna: temeri, lupte, spaima, inima obosita si intunecata, viata impartita - sila usuratatii.

Leacul? Necazul de bunavoie, sila evanghelica. Usurarea silei. Lupta care ne face bucurosi, nobili, dulci, pasnici. Inima noastra devine atunci o gradina atotdesfatata, sediu al odihnei.

Necesitatea silei

- De ce ne temem de sila?

- Pentru ca reactionam si socotim ca e o nenorocire, ca e un lucru greu?

Interesele noastre, influenta cugetului nostru lumesc, revoltele noastre copilaresti, vedeniile si ideologiile lumii, egoismul nostru, meschinaria noastra, toate vin peste noi si ne impiedeca sa luam cu totul si din tot sufletul jugul lui Hristos. Mai mult, cand suntem cu totul sub influenta societatii contemporane secularizate si fara Dumnezeu sau suntem fara temelie din punct de vedere teologic, atunci avem o viata duhovniceasca superficiala, iar sila o interpretam fara judecata si iresponsabil.

De regula, oamenii urasc suferinta si reaua-patimire, isi hranesc trupul si-si incalzesc poftele. Ceea ce pentru omul din lume este un drept binecuvantat sau o scuza aparent rationala si o ocazie de usurare, pentru credinciosi e un sfarsit al pierzaniei. De aceea, depasirea grijii instinctuale fata de noi insine si a suficientei noastre cer o iubire adevarata. Avem nevoie de focul dumnezeiesc pe care-l aprinde inauntrul nostru Hristos si care ne transforma. Un adevarat dor de Hristos stinge celelalte doruri. Aceasta vietuire monahala de aici, de la Meteore, veche de sase secole pe care le praznuim acum, e un rod al unei stari aprinse de focul dumnezeiesc.

Noi iubim pe Dumnezeu, dar, din pricina lasitatii sau a neputintei omenesti, a neglijentei, ignorantei sau patimii, in viata se zi cu zi cautam de fapt o autonomie fata de Dumnezeu. Iubirea noastra se consuma in ideile si dorintele noastre, in creaturi, in sinea noastra, fara sa intelegem ca aceasta stare e de fapt o rupere a legaturii si a afectiunii noastre fata de Hristos, e placerea noastra, e pacatul suficientei de sine.

Masura noastra e Hristos, "masura varstei plinatatii lui Hristos" (Ef 4, 13). Asa cum spune Sfantul Ignatie Teoforul si cum putem sa marturisim si noi cu indrazneala: "Numai pe Hristos il vreau, si pe El vreau sa-L prind". Vreau sa-L ajung, sa-L descopar, sa-L gasesc, sa-L prind, sa devina Domnul meu si Dumnezeu meu!

Pentru noi, asadar, sila evanghelica necontenita e o cale mantuitoare. Aici insa e nevoie de o anume atentie. Sila evanghelica e de bunavoie si e un vlastar intim al vointei. Nu trebuie sa fie odrasla unei dispozitii psihice maladive sau a unei constrangeri ori a unei hotarari provenite din frica sau din necesitate sau doar ca "sa nu mai pacatuim".

De asemenea, necazul inimii, lacrimile ochilor, plansul sufletului sunt binecuvantari ale lui Dumnezeu, daca ies cu o bucurie vie a lui Hristos, din belsug si adapand toata atmosfera preocuparilor noastre zilnice. Aceste lucruri trebuie avute in vedere in timpul incercarii vocatiei monahale, precum si atunci cand cel pus la incercare nu are dispozitia sau nu poate sa fie un atlet si un silnic.

Oamenii veseli sunt peceti ale lui Hristos; prin asceza acestia scurteaza adanc in ei. De asemenea, dispretul autentic al chipului stricat din noi, precum si inaltarea noastra la inaltimea unei pocainte din inima si a trairii poruncilor evanghelice sunt un spatiu fecund al unui necontenit martiriu al constiintei.

Sila e un bisturiu minunat intr-o chirurgie eficienta a patimilor. Dar nici asceza, nici reaua-patimire nu sunt instrumente pentru echilibrarea dualitatii dintre trup si suflet, ca elemente ce se lupta unul impotriva celuilalt.

Asceza nu este o omorare a trupului, ci o omorare a patimilor. Trupul este impreuna-lucrator cu Duhul. Suferinta de bunavoie e o cale de eliberare si o odihna reala. Trup si suflet alcatuiesc impreuna spatiul Duhului Sfant, Care calauzeste si deprinde luptele duhovnicesti, intalnirea cu Dumnezeul nostru.

Cultivam viata noastra si viitorul, vedem secerisul, reusita in asceza, in slujire, in rabdare, in rugaciune, in slujbele dumnezeiesti. Simtim o aprobare si de la ceilalti, ne bucuram, fiindca Dumnezeu e cu noi, binecuvantand tineretea noastra, batranetea, vesnicia noastra, nestricaciunea, nemurirea noastra.

Sila evanghelica nu e o tiranie. E o viata duhovniceasca, e o usurare, o lipsa de griji si o veselie, e o deschidere a cerurilor pentru fii si fiicele lui Dumnezeu care se joaca inaintea Lui ziua si noaptea.

Sila e atat de usoara! Fiindca Mangaietorul ni le face pe toate usoare si lipsite de osteneala. Viata duhovniceasca ajunge sa fie inaripata. Prin sila firea noastra trupeasca e innoita cu totul si se transfigureaza intru asemanarea trupului lui Hristos. "Ziua zilei spune cuvant si noaptea noptii vesteste stiinta" (Ps 18, 3). E un progres al vietii noastre, o auzire tainica a vocii lui Dumnezeu, o intrare care ne apropie de sanctuar, de jertfelnicul Cortului ceresc.

Epilog

In cele din urma, ce este sila?

Putina stramtorare de bunavoie care aduce darul harului. Putina rabdare, careia ii urmeaza rodirea duhovniceasca, asa cum spune Sfantul Grigorie Palama: "Dupa greutatea iernii vine ceasul infloririi". Vine primavara impovarata de frunze, flori si roade. Legile duhovnicesti nu sunt inactive, ci functioneaza; si luptatorul devine ca un inger in cer, incredintat fiind necontenit pe de-o parte ca e aproape de Dumnezeu, iar pe de alta parte ca intr-adevar "sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere" (Mc 49, 1). Acest lucru e valabil despre toate timpurile. Ceea ce asteptam ca eveniment eshatologic e trait inca de acum ca arvuna a impreuna-imparatirii finale cu Hristos.

Asadar? "Sa ne ostenim putin, ca sa mostenim in veci". Si daca sufletul nostru gusta inca de pe acum slava viitoare, el nu mai traieste in lume, traieste in alte spatii, ca sa fie stramutat intr-un alt vazduh. Fiindca ascetul care se impartaseste de harul dumnezeiesc, care e o impartasire de nemurire, "ajungand deja ca un dumnezeu prin indumnezeire", cugeta, mediteaza si vede creaturile lui Dumnezeu impreuna cu Dumnezeu fara vatamare si in siguranta, si ajunge experimentat in cunoasterea lui Dumnezeu ca unul ce este dumnezeu el insusi, si dobandeste prin har insasi intelegerea cu intelepciune prin Dumnezeu a fapturilor, fiindca mintea si simtirea lui se prefac "spre indumnezeire", spre o neincetata asemanare cu Dumnezeu.

Asa este Dumnezeu nostru! Ce nu ne da Daruitorul vietii noastre ca rasplata pentru putina sila pe care am deprins-o in vietuirea noastra monahala! Merita intr-adevar sa "murim" in fiecare zi pentru Hristos! Darurile Sale catre noi sunt nenumarate si nepretuite. Oare oamenii din lume au ceva care sa se compare - fie si numai ca o umbra - cu bogatia dumnezeiasca pe care ne-o daruieste Tatal nostru Cel ceresc? Drept spune Sfantul Maxim, ca "izbanzile celor din lume sunt caderile monahilor". Tot el ne aduce aminte ca "potrivit dispozitiilor sufletelor, face Cuvantul lui Dumnezeu deosebirea darurilor in cei ce-L primesc pe El".

"Fiindca generos este Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai.. si aceluia ii da si pe acesta il daruieste. Sa ne desfatam toti de ospatul.. si de bogatia credintei.. Lui fie slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin!"

Arhimandritul Emilianos

04 Iulie 2016

Vizualizari: 1719

Voteaza:

Usurinta silirii si sila usurintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE