Vesnicia ascunsa intr-o clipa

Vesnicia ascunsa intr-o clipa Mareste imaginea.

- Asistăm la o îndepărtare a oamenilor de Biserică: nu mai vin la slujbe, nu mai ţin legătura cu preotul. Practic, deşi unii se autonumesc creştini, nu se comportă ca atare. Cum vedeţi situaţia acestei categorii, destul de numeroase din păcate?

- Mai întâi de toate, aceste constatări nu trebuie să fie o preocupare în sine: „că nu vine lumea la biserică". Cel mai bine este să vă ocupaţi de persoana dumneavoastră, tot aşa cum fiecare trebuie să se preocupe de persoana lui. Toţi cei care sunt ispitiţi să observe astfel lucrurile, să se ocupe, mai întâi, de ei înşişi.



Este, într-adevăr, un fenomen faptul că, acum, nu vine lumea la biserică. Sunt nişte momente istorice, psihologice prin care trece acum societatea; există prea multe preocupări.

Dar eu sunt foarte sigur - şi mă gândesc aici, mai ales, la români, la creştinii noştri români - că, atunci când aud „bătaia clopotelor care cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele" (vivos voco, mortuos plago, fulgura frango), atunci când românul aude clopotele bătând, chiar dacă nu este un trăitor, se închină totuşi, instinctiv, fiindcă simte că acest sunet este o chemare sufletească. Acest moment de tresărire interioară este foarte important. Această clipă ne interesează de fapt: clipa ce vădeşte starea ascunsă a fiecăruia.

Recomand tuturor, mai ales tinerilor, să nu piardă nici un moment din viaţă. Dacă acest moment este trăit urmează un alt moment trăit şi aşa evoluezi.Dacă se pierde un moment, mult de tot se pierde! O clipă constituie o za mică de la un lanţ foarte mare. Dacă lipseşte o za, lanţul se destramă. Deci, oriunde ai fi, trebuie să exişti şi să constaţi că Veşnicia este ascunsă în fiecare clipă (dacă este trăită). Dacă tinereţea este risipită fără o mică trimitere, o mică cugetare spre Veşnicie, desigur că batem pasul pe loc sau mai curând mergem pe un drum ce duce pe strada Prăpastiei - iadul.

Mersul la biserică este în funcţie şi de preocupările oamenilor, care sunt, evident, specifice momentului istoric de astăzi. Dar orice clipă poate fi un timp de trăire şi orice suspin poate fi o rugăciune. Tocmai de aceea importantă este clipa de care vorbeam, când omul are, în sinea lui, o tresărire. Trist este dacă nu există tocmai această tresărire de moment. Asta este, pe de o parte, şi consecinţa celor 40 de ani de ateism organizat; nu doar un simplu ateism publicat şi difuzat, ci un ateism atent organizat.

Dar, eu sabia în mână, cu lanţuri la mâini şi la picioare, am trecut şi peste aceşti 40 de ani. Acum însă trăieşte o generaţie născută în plin ateism, o generaţie a cărei trăire nu este limpezită. Aşa că problemele acestea, la care făceaţi referire, pot fi explicate raţional, dar nu este bine să se facă atâta caz, pentru că aceste lucruri slăbesc forţa personală a fiecăruia, semănând confuzie. Din cauza greşelilor mulţimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: „Ce, numai eu fac? Văd că toţi fac!"

Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezolvarea acestor lucruri, să ne rugăm pentru oamenii aceştia.

- Prin urmare există rele pe care eşti dator să le observi şi să le arăţi şi celorlalţi, dar există şi lucruri pe care, punându-le în lumină mai mult decât e cazul, le amplifici şi le alimentezi?

- Sigur că da! Şi oamenii nu-şi dau seama de asta. Trebuie să ne rugăm pentru lume!

- Vorbind despre rugăciune, sfinţia voastră spunea: „Dacă nu e timp suficient pentru rugăciunea limbii, nu trebuie să înceteze nicicând rugăciunea minţii". Insă, părinte, oamenii s-au schimbat mult: că vor sau că nu vor, se gândesc tot timpul la posibilităţi şi, cei mai mulţi, din păcate, la lipsa de posibilităţi. Cum îi poţi arăta omului de azi drumul rugăciunii, necesitatea ei?

- Dragul meu, că eşti student, te întreb şi eu: ce aşteptaţi dumneavoastră, studenţii, de la catedră? Să vi se explice ce este rugăciunea? Este un contact personal, pornit din inimă, din conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Normal că sunt rugăciuni de tipic, dar sunt şi rugăciuni personale; cum spuneam înainte, un suspin poate fi o rugăciune. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apuci să le faci, nu-i atât de grav, dar cu o condiţie: să ai o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu în conştiinţa ta. Asta este important: gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi. Sigur că şi rugăciunile de tipic sunt foarte importante. Oricine poate şi trebuie să se roage, spunând: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!

Gândul omului trebuie să fie mereu la Dumnezeu. Chiar nu ne gândim că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe, înţelepciune, putere (de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât „chipul şi asemănarea" care îl îmbracă pe om), toate aceste bogăţii nemaipomenite Dumnezeu le-a revărsat peste om şi, chiar dacă eşti păcătos, chipul rămâne în tine. Privind aceste frumuseţi, aceste împodobiri, acest chip, nu putem să nu ne gândim la El. Tocmai acest gând — aşa cum izvorăşte el - este o rugăciune.

Este foarte important şi trebuie actualizat că „fără Dumnezeu nu se poate face nimic". Dacă „firul de păr nu se mişcă fără voia Lui", dar lumea întreagă? De aceea, e o mare greşeală să nu ne gândim la Dumnezeu. Cum să ne gândim? Intr-o formă cât mai directă: „Doamne, iartă-mă", „Doamne, ajută-mă". Tot aşa te gândeşti, de exemplu, la soţia ta, la iubita ta, te gândeşti sau, mai bine zis, ţi-s gândul, inima tot timpul la ea, la iubirea ei. Ca o icoană ce-o porţi în suflet, gândindu-te la ea într-o formă simplă. In acest fel ţii mereu legătura cu cel iubit. Deci acelaşi lucru este şi rugăciunea: un contact permanent al inimii tale cu inima lui Dumnezeu.

Poţi să faci şi rugăciuni în genunchi, rugăciuni de tipic sau. poţi să nu le faci. Dar nu trebuie să înceteze sub nici o formă acest contact, această relaţie cu Dumnezeu, într-o formă personală şi directă.

Dar şi aici, în primul rând, trebuie evitate acele aparenţe care te păcălesc pe tine însuţi, crezând că faci bine ceea ce faci. Sfinţii povestesc că, odată, a venit diavolul la uşa unui călugăr. împingea diavolul să intre, împingea şi călugărul dinăuntru, să nu-l lase şi se ruga în timpul ăsta: „Doamne Iisuse, ajută-mă, miluieşte-mă!". Dar dracul îl împingea mai tare şi tot mai tare şi era mai, mai să-l biruie, când, de teamă, a strigat călugărul cât a putut de tare: „Doamne, iartă-mă şi ajută-mă!" şi imediat a dispărut diavolul şi, lângă călugăr, a apărut Mântuitorul. „De ce n-ai venit până acum?", l-a întrebat călugărul. „Am venit când M-ai chemat cu adevărat."

Deci rugăciunea şi gândul la Dumnezeu, dacă nu pleacă din inimă, sunt spoială. Câţi dintre noi nu păţim asemenea călugărului, la uşa sufletului nostru. Pretindem că ne rugăm, că ne împotrivim păcatului, dar numai când suntem copleşiţi, în momente de mare cumpănă, ne gândim cu adevărat la Dumnezeu.

— Omul de azi îşi limitează viaţa — gândirea şi trăirile — doar la cele de aici şi de acum. Credeţi că, atât timp cât omul trăieşte pentru ce este aici şi nu pentru ce-l aşteaptă în Veşnicie, se mai gândeşte la mântuire în măsura în care ar trebui să o facă?

Scopul vieţii nu mai este mântuirea, ci realizarea în viaţa aceasta. Scara valorică a omului, faţă de care ar trebui să raporteze totul, se răstoarnă, existenţa sa reducându-se de la „ceilalţi" la „mine", de la „veşnic " la „ acum ", de la absolut la prozaic. In această continuă laicizare a valorilor, mai poate vedea omul mai departe de el, adică mântuirea?

- Aşa este, trebuie să fim mereu preocupaţi de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat: mântuirea. Şi de aceea trebuie să fugim de obiceiuri şi rutină. Totul în viaţă trebuie să plece din această fiinţă a vieţii noastre: inima.

E adevărat că probleme sunt multe, dar nu trebuie să dai drumul la sfoara care te leagă de cer. Dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în iad. Trebuie să te ţii de această sfoară orice ar fi, oricât de puternice ar fi vânturile. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te!

Şi să nu credeţi că Dumnezeu nu ne înţelege în momentul istoric prin care trecem. Sigur ne înţelege!

- Vorbeam despre viaţa grea a oamenilor. Istoria românilor a fost un nesfârşit Drum al Crucii, care a  întărit şi mai mult credinţa acestui neam. Este, cu siguranţă, meritul celor care au condus Biserica, dar şi al celor care au condus Statul. Cum vedeţi însă puterea actuală, care poartă responsabilitatea pentru viaţa românului de rând; mă refer la un sistem legislativ prost sau, mai bine zis, prost aplicat, la armata dezorganizată, la învăţământul care se face cum se face. Adică, dincolo de situaţia economică, care poate fi mai mult sau mai puţin roză, mă refer la o delăsare, la un dezinteres faţă de ceea ce are acest neam mai sfânt: tradiţii, credinţă, demnitate.

- Dacă dumneata îmi vorbeşti aşa, vorbesc şi eu tot aşa: adevărul este că-i important pe cine votezi. E important! Depinde pe cine laşi să te conducă; multe depind de asta. Problemele neamului nostru sunt foarte grave, dar, în ceea ce priveşte conducerea, votaţi-i pe aceia care sunt necesari! Trebuie multă atenţie.

Asta nu înseamnă că trebuie să ne pierdem credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, pentru că, vă spun şi lucrul acesta cu tărie: ştie Dumnezeu de toate aceste momente şi de şmecheriile care se fac pe la spatele nostru.

- Şi, cu toate acestea, mai mult decât oricând omul simte nevoia de a fi mai aproape de Dumnezeu; tinerii, în special, manifestă un interes deosebit pentru religie — asta-i bine. Rău este că nu-L caută pe Dumnezeu în Biserică.

- Dacă omul caută aceste lucruri, atunci e foarte bine. Asta înseamnă că omul are în continuare această sfântă posibilitate de a păstra ceea ce Dumnezeu a sădit în el la crearea lumii, adică voinţă, raţiune şi sentiment, deci Dumnezeu este în continuare prezent în om.

Mai întâi de toate, oamenii trebuie să înţeleagă că nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp sufletul nu abdică, iar capul are tăria de a se ridica din nou. Asta trebuie să facă lumea!

Niciodată nu vom trăi fără probleme şi fără săbii îndreptate împotriva noastră. Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni, cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunţe. Nu! Dumnezeu ştie de necazul tău, iar aceste suferinţe te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreşte.

Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din luptă, din lupta cu suferinţele, iar luptă fără jertfa nu se poate. Crucea a mântuit neamul omenesc. Nu dreptatea lui Dumnezeu a mântuit omenirea, nici minunile Sale, ci Crucea; atunci când Iisus S-a răstignit, atunci a fost biruit Satana; Mântuitorul era pe Cruce, iar Satana era învins.

Deci nici un creştin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e un dar de la Dumnezeu suferinţa, dragii mei, nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinţa revenirii, a întoarcerii la bine.

- In anii '50, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Părintele Cleopa; chiar aţi trăit retras în munţi cu sfinţia sa, în timpul prigoanei comuniste. De asemenea, l-aţi cunoscut foarte bine şi pe Părintele Paisie Olaru. Ne puteţi povesti vreo întâmplare deosebită legată de aceşti minunaţi duhovnici ai neamului nostru?

- Adevărul este că totul e deosebit când e vorba de viaţa unor oameni ca aceştia. E adevărat că am trăit cu părintele Cleopa prin pustii. Discutam foarte mult şi, în special, obiectul disputelor noastre era următoarea diferenţă: dânsul înclina mai mult spre o nevoinţă cu postiri mai adânci, cu rugăciuni şi lacrimi, iar eu înclinam mai mult către o trezire; şi-mi ţin punctul de vedere şi acum. Pentru că nu nevoinţă în sine este ceea ce vrea Dumnezeu de la noi, ci „inima înfrântă şi smerită" şi atenţia de fiecare clipă, adică prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa noastră.

- Aşa este, cuvioase părinte, însă nu toţi avem darul unui cuget subtil şi al unei învăţături creştineşti ce trebuie să stea la baza acestei „treziri" ori nevoinţă despre care vorbea părintele Cleopa, putinţa de a ne recunoaşte greşelile, ne este tuturor la îndemână, este - dacă vreţi - mai accesibilă.

- Da, bineînţeles, dar amândouă duc la această trezire continuă, duc la iubire. Acum, fiecare merge pe calea care i se potriveşte mai bine. Numai ca atunci când faci nevoinţă, există riscul de a simţi că te-ai achitat de datorii şi te culci liniştit, amăgindu-te. Trezirea însă este continuă. Se spune: „Mult a iubit, mult i se iartă". Atunci când iubeşti, inima ta e prezentă, se trezeşte. Asta mă interesează pe mine, ca preot, la oameni.

Şi chiar vă rog să fie o mai mare dorinţă de iubire adevărată! Nu o iubire difuzată şi înregistrată ca atare de oameni: „Auzi, dom'le, că trebuie să iubim!". Nu! Trebuie să simţi nevoia să iubeşti.

Parintele Arsenie Papacioc

Articol preluat din cartea "Iata duhovnicul: Parintele Arsenie Papacioc. Vol. 1", Editura Sophia

Cumpara cartea "Iata duhovnicul: Parintele Arsenie Papacioc. Vol. 1"

 

.

19 Martie 2015

Vizualizari: 4900

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE