Viata si moartea

Viata si moartea Mareste imaginea.

Cunostintele noastre se adauga una langa alta sau una peste alta, formand o piramida unde avem la baza cunostintele fundamentale, iar apoi, pe masura ce inaintam catre varf, se gasesc acumularile cele mai noi. Astfel ca am putea sa construim un model al inmagazinarii treptate in care ceea ce e nou este de acelasi fel cu ceea ce exista deja. Sunt insa si invataturi care nu se potrivesc lin si usor in sistemul deja creat. Daca pe primele le-am putea reprezenta cumva geometric sub forma unei piramide, pentru cel de-al doilea tip ar fi nevoie de geometrii neeculidiene pentru a le reda.

O astfel de cunoastere, care constituie o rupere de nivel cu ceea ce stiam inainte, instituie noi trepte de intelegere asupra vietii, modificand perspectiva din care intelegem lucrurile, este ceea ce putem sti despre moarte.

Mai ales ca, in societatea in care traim, despre moarte nu se vorbeste mai deloc, daca nu poate fi prezentata ca spectacol si manipulata mediatic, atunci devine un subiect tabu. Cu toate ca ea este peste tot implicata, cu toate ca stim, cu o certitudine absoluta, ca toate cele de pe lumea asta, tot univesrul cunoscut, va termina prin moarte, preferam sa nu stim nimic despre ea, sa o scoatem din gandurile si din preocuparile noastre.

Daca ar fi sa o definim, am zice ca moartea se intampla atunci cand cineva inceteaza sa fie. Pare corect sa zicem asa, dar aceasta precizare nu este suficienta. Ii mai trebuie ceva in plus. Trebuie sa stim: inceteaza sa fie fata de ce anume? Astfel putem sa murim fata de lume si sa fim vii fata de Dumnezeu, asa cum putem sa fim vii in lume, dar morti duhovniceste. Exista o moarte a sufletului si una a trupului, iar pentru ca moarte este si una si alta, putem lesne sa le confundam.

Cea mai mare greseala a noastra este ca eliminam moartea din ecuatia vietii, si atunci nu mai putem intelege nimic din ea, caci ele sunt indisolubil legate una de alta. Dintre toate lucrurile care s-au spus despre moarte, cel mai fals ii apartine lui Epicur: cand eu exist, moartea nu exista, iar cand exista moartea nu mai exist eu, asa ca mie nu imi pasa de ea. Cuvintele acestea, spuse in antichitate, parca ar fi un ghid de conduita pentru contemporanii nostri. Noi ne purtam fara sa tinem cont de moarte, de praca am fi vesnici, cu toate ca stim ca este inevitabil sa murim. Cercetatorii au descoperit ca in ADN-ul nostru sunt inscrise genele imbatranirii si ale mortii, ca le avem inca de la nastere. Nou-nascutul are, inscris genetic in el, imbatranirea si moartea. Acestea nu sunt stadiul terminal al vietii, partea urata pe care vrem sa o amanam cat mai mult, ci ne insotesc inca de la nastere, sunt parte a vietii noastre: murim in timp ce traim, si traim in timp ce murim.

In afara credintei in Dumnezeu, lucrurile sunt absurde si de neinteles. Nu stim nici de ce ne-am nascut, nici de ce traim si, mai ales, nici de ce murim. Lucrurile "se" intampla, cu un "se" al impersonalului care anuleaza cel mai aprig individualism. Ne prefacem ca intelegem ceva numai pentru ca preferam sa nu ne sinucidem pe loc. Fara Dumnezeu totul este absurd. Intradevar, lipsa de sens si de rost a oricarei intreprinderi omenesti este evidenta, de ce ai mai amana un deznodamant care oricum va veni pana la urma? Poti gasi sensuri pe felii de viata, pe proiecte limitate, in munca, in iubirea pentru cineva, in atingerea unor teluri, dar nu poti gasi un rost ansamblului care e viata. Doar o orbire inexplicabila sau o autoiluzionare constienta de fragilitatea ei, ne mai tin pe linia de plutire.

Faptul ca murim are un avantaj: ne obliga la sens, sau macar la punerea problemei lui. O viata care nu ar avea niciun sfarsit nu ne-ar indemna sa facem vreun lucru anume. Am putea lancezi fara scop in lentoarea fara capat a veacurilor. Dar moartea, ca termen limita imprescriptibil, introduce o urgenta a definirii scopurilor. Simt ca trebuie sa fac ceva cu viata mea, ca trebuie sa-i dau un scop si sa lupt pentru el. Dar, judecand lucrurile la rece si cu modestie, un scop care nu este etern poate avea vreo valoare, poate fi dorit de cineva?

Se spune ca momentul maturizarii unui om este momentul constientizarii propriei morti, sau al faptului ca moartea este ineluctabila. Atunci dobandim acea intelegere a lucrurilor si a importantei lor care ne dau perspectiva adecvata. Si totusi, ramanem pe mai departe aceleasi fiinte fragile si frivole, stiind ca vom muri, dar purtandu-ne ca si cum am fi nemuritori, nefiind la inaltimea gandurilor noastre decat in scurte strafulgerari de gand si de fapta. Nu ne ridicam la altitudinea intuitiilor pe care le avem, dintr-o lene venita din adancuri.

Pentru a ne salva, pentru a face ceva cu viata noastra, e necesar sa intelegem adevarul, iar acesta este, dupa multe cautari, modul crestin de intelegere a mortii. Nu pot sa merg cu cunoasterea decat pana la un punct. Mai departe insa, trebuie sa ma incredintez lui Hristos si sa stiu ca El ma va invata tot ce se poate sti si se poate lucra. "A fi crestin, a crede in Hristos inseamna, si intotdeauna a insemnat: a crede intr-un fel transrational si absolut sigur, numit credinta, ca Hristos este Viata intregii vieti, ca El este Viata insasi si, prin urmare, viata mea" (Alexander Schmemann)

Dumnezeu il face pe om si il aseaza in rai. Ii spune sa nu cada in pacat ca sa nu moara. Omul pacatuieste insa, dar nu moare, sau nu moare instantaneu, dar este alungat din raiul pe care il ocupase pana atunci. El continua sa mai traiasca, iar Adam a trait noua sute si treizeci de ani, iar urmasii lui mai apropiati cam tot atat. Insa omul cazut isi schimba natura, primeste, in plus, de la Dumnezeu, hainele de piele. Acestea sunt ipostasul biologic al omului, cel care ii permite sa aiba o subzistenta, sa-si continue viata prin trup, in vederea regasirii sufletului.

Omul ar fi trebuit sa moara in momentul in care a mancat din fructul oprit. El chiar moare, dar sufleteste. Ca moartea sa nu fie definitiva, Dumnezeu ii da omului hainele de piele, care ii permit sa aiba o existenta efemera terestra, dar in cursul careia el se poate reintoarce, prin pocainta, la Dumnezeu.

Moartea nu este o pedeapsa pe care Dumnezeu o aplica omului neascultator, ci o consecinta a neascultarii primilor oameni. Omul a ales moartea, iar Dumnezeu, credincios planului sau initial, incearca totusi sa-i ofere omului vesnicia alaturi de El.

Viata terestra, in hainele de piele, este subzistenta pe care o putem avea pana ce Hristos vine sa ne salveze, luand trup, facandu-se asemenea noua, ca sa poata sa ne faca pe noi asemenea Lui.

Ar fi trebuit sa murim atunci cand am pacatuit. Dar Dumnezeu a amanat aceasta sentinta, transformand viata in duh in viata biologica, dar cu putinta ca pe aceasta din urma sa se recladeasca cea dintai.

*
Daca in lumea obisnuita moartea este trecuta sub tacere, in teologia ortodoxa se vorbeste despre ea fara rezerve, deoarece aici s-au gasit sensul vietii si al mortii, nu mai exista nimic care trebuie ascuns pentru ca ne-ar strica buna dispozitie si cheful de a trai. Exista o viata si o moarte a sufletului care nu coincid cu cea biologica, atunci cand omul se avanta in cautarea desfatarilor simturilor, cand devine exclusiv trupesc. "Chiar daca este viu, sufletul lipsit de adevarata viata, adica de harul lui Dumnezeu, este de fapt un suflet mort”. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos) "Atunci cand sufletul nu lucreaza dupa firea cea dintru inceput zidita de Dumnezeu, desi se poate ca el sa-si pastreze viata la aratare, nu mai este viu, ci mort". Daca sufletul nu mai cauta cele proprii ale lui, cele ce tin de chemarea lui Dumnezeu, el este mort. Omul nu-si mai foloseste ratiunea decat pentru satisfacerea poftelor sub-rationale, chiar daca foloseste limbajul articulat si cele proprii oamenilor, cade in animalitate.

Aceasta nu este o simpla posibilitate, ci ceea ce se intampla cu noi zi de zi. Satisfacera tuturor poftelor este singura ideologie dezirabila in societatea consumista in care ne aflam. Companiile care ne ofera produse si servicii au grija sa ne stimuleze apetitul mult peste nevoile noastre reale. Suntem incitati, in moduri subtile, sa consumam mult mai mult decat am avea nevoie de fapt, sa credem ca avem pofte mult mai mari decat avem, sa ne reducem viata la satisfacerea acestor pofte, sa facem din ele fericirea sau nefericirea noastra.

Ce realizam cu acest mod de a fi? Suntem morti chiar daca respiram corect pentru ca, redusi la satisfacerea poftelor, strivim in noi sufletul ce nu se poate ridica de sub greutatea carnii si sa-si caute ale sale.

*
Chiar daca vine de la Dumnezeu, isi primeste viata si energiile de la El, omul se vrea o existenta autonoma. Ca fiinta biologica, la care se adauga ratiunea, vointa si afectele, omul se vrea nemuritor. "Omul nu poate sa devina neant, pentru ca el ramane creatia lui Dumnezeu, animata de Duhul lui Dumnezeu. Dar existand prin Dumnezeu - intr-un mod aproape instinctiv (este un lucru extrem de straniu acela al anterioritatii raului si al fondului sau diabolic) - vrea totusi sa existe prin sine insusi; or, in el insusi, este neant !" (Olivier Clement) Aici se ascunde izvorul intregului rau pe care il practica si de care sufera oamenii. Actiunile noastre sunt simple modalitati de a ne invinge moartea. Noi continuam sa credem in promisiunea pe care sarpele o face in rai: veti fi ca Dumnezeu, dar fara sprijinul Lui si chiar in ciuda vointei Lui.

Omul se vrea nemuritor pentru ca isi simte moartea. Stim ca vom muri, dar totul in fiinta noastra se opune mortii. Tot ce vrea sa faca omul, prin stiinta, arta, cultura este sa infranga moartea. Dorinta de putere, de stapanire asupra altora, de bogatie, acumularea de bunuri, dar si dorinta de confort, de securitate sunt diferite fete ale incercarilor repetate de a invinge moartea. La fel scrierea unei carti, initierea unei afaceri, cucerirea puterii politice, construirea unei case, chiar si renovarea apartamentului.

Desigur, sunt incercari ridicole. Diavolul rade batjocoritor de ele, suntem in mana lui cat timp ne punem o cat de mica speranta in cele ale lumii acesteia. Dumnezeu insa ne priveste cu mila, ne mai trimite din cand in cand cate-un dezastru ca sa ne reaminteasca de fragilitatea fiintei umane. Sta in libertatea fiintei umane de a tine sau de cont de aceste atentionari.

Pacatul este incercarea de a invinge moartea fara ajutorul lui Dumnezeu. Pentru ca omul, ca fiinta revoltata, face tot ceea ce ii sta in putere pentru a obtine un lucru care nu e in puterea lui. De ce ne revoltam in fata mortii? Pentru ca suntem nemuritori, avem in noi dorinta nemuririi si, in acelasi timp, ne simtim finitudinea. "Fatalitatea mortii este cea care, intr-un anumit fel, ne impinge spre pacat: setea de absolut care constituie natura noastra profunda, pentru ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, se izbeste de zidul finitudinii si se intoarce la idolatrie" (Olivier Clement)

Ne identificam gresit Dumnezeul si asa ajungem la idoli, dar ne identifcam gresit si dusmanul, nevazand cum diavolul ne ispiteste. Punem raul pe seama unor entitati terestre, oricare ar fi ele, si atunci munca noastra este in zadar. Daca luam biografia oamenilor socotiti cei mai rai de pe pamant, dictatori, ucigasi in serie si alte asemenea exemplare, vedem ca fiecare dintre ei au avut anumite complexe de inferioritate, ca ei au trebuit sa-si invinga propriile temeri si spaime. Dusmanul nostru este moartea, dar noi luam ca dusmani oameni dintre noi, ne razboim cu ei, ni se pare ca de la ei ne vine raul si suferinta. Indiferent ca ii invingem sau nu, vedem apoi ca suferinta nu inceteaza, ca am facut ceea ce nu trebuia.

*
Exista o moarte trupeasca si una sufleteasca. Prima, ca importanta si ca infaptuire, este moartea sufletului, si inseamna indepartarea lui de sursa vietii, adica de Dumnezeu. Ce inseamna un suflet mort, ce face el, cum se comporta, de unde stim ca e mort? In cazul trupului lucrurile sunt clare, stim ce este acela un cadavru, chiar daca nu am vazut prea multe in viata noastra. Dar al sufletului? Deseori vedem pacatele si viciile altora, ceea ce face ca un suflet sa fie mort. Dar ideal ar fi sa stiu de un singur suflet mort: al meu. Dar sa ma rog pentru invierea si bucuria vesnica a tuturor.
*
Moartea este o prezenta absurda, totul in om sau in natura i se opune. Dar, in acelasi timp, e o prezenta constanta, se intrepatrunde cu viata. Omul pare viu de la nastere si pana la momentul decesului sau. Dar este oare astfel cu adevarat? Zilnic mor mii de celule in corpul nostru. Un exemplu banal de viata. Imi caut cheile. Stiu ca am umblat cu ele in urma cu cateva minute dar, in momentul acesta, am uitat complet unde le-am pus. Incerc sa rememorez ce am facut in acele ultime minute ca sa pot ajunge la momentul in care am pus mana pe chei si le-am pus intr-un loc pe care acum nu mi-l mai amintesc. Uneori imi amintesc, alteori insa nu, iar aceasta uitare banala este ceva teribil de grav. Inseamna ca au murit acele celule ale creierului meu care purtau informatia referitoare la chei, dar a murit si acel timp pe care eu l-am trait si in care am pus cheile undeva. Ceva ce am trait este iremediabil si definitiv pierdut.

Ca sa-mi constat moartea nu am nevoie de intamplari terifiante, care sa-mi aduca spaime cumplite. Intamplarile cele mai obisnuite sunt o sursa suficienta de a ma simti atat de ingrozit incat sa-mi pun problema sensurilor vietii si ale mortii.

Exista un timp, de la crearea lumii pana la nasterea mea, in care eu nu exist. Este apoi timpul vietii propriuzise, cu bune si cu rele, in care experimentez bucuria si tristetea, fragilitatea fiintei umane si constiinta finitudinii. Apoi, dupa moarte, se intinde o vesnicie fericita sau nefericita, in functie de viata pamanteasca. Despre viata de apoi nu stim prea multe. E clar insa ca va fi o consecinta a vietii de aici, o continuare la infinit a ei.

Practic, lucrurile sunt imposibile: ni se da o viata de care trebuie sa ne desprindem, pentru ca vom trai cu adevarat deabia in viata de apoi. O vesnicie intreaga vom suferi pacatele facute aici, cu toate ca prea putin putem banui cam ce ne asteapta "dincolo". Dar dincolo vom fi la fel de incapabili sa facem ceva pentru noi ca si inainte de nastere. Doar altii se mai pot ruga, pot aprinde o lumanare, face un parastas, o pomenire. Nu stiu insa cat mai ajuta.
*
Cand vedem un trup lipsit de viata, mirosind, intrat in putrefactie, intelegem, oripilati, ce e moartea, ce inseamna ca cineva a murit. Dar aceasta moarte a trupului nu este prima. Ea a fost precedata de moartea sufletului, in rai. Iar aceasta viata firava, ce se incheie in conditii atat de triviale, ne este data spre resuscitarea sufletului nostru. El poate fi inviat, cu ajutorul lui Dumnezeu, si adus in starea lui initiala.

Noi ne-am pierdut simtul transcendentei, nu mai stim, nu mai vedem, nici macar nu mai banuim nimic in afara lucrurilor grosiere care ne inconjoara. Zicem si noi, asemeni bogatului care i-a rodit tarina: "Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te". (Luca 12, 19) Prosperitatea devine prilej de uitare a taramului de dincolo. Sa luam aminte: bogatul ii spune sufletului lui sa se desfete de bunatati, nu trupului, asa cum ar fi normal. Sufletul devine carnal si trupesc, se instaleaza bucuros si se lafaie in belsugul roadelor fara sa-i mai pese de nimic altceva. La fel ca bogatul acesta, si noi uitam ca suntem muritori, ca am primit viata ca sa facem ceva anume cu ea.

Ne credem scapati de chinurile bogatului daca n-avem hambarele pline, daca ne confruntam cu tot felul de greutati si, in general, daca nu suntem cei mai fericiti oameni de pe planeta. Dar asa cum pentru a curvi cu o femeie e suficient sa ai gandul acesta in minte, tot asa e suficient sa vrei sa fii bogat pentru a fi bogat, sau pentru a fi judecat de Dumnezeu ca facand parte din categoria bogatilor.

In general, avem marele talent de a ocoli problemele, de a deturna indemnurile si mustrarile din Biblie de la adresantul lor adevarat- adica eu si numai eu- catre oricine altcineva. De pilda, in cazul de fata, cu siguranta ca multi vor crede ca parabola nu-i priveste pe ei. Ei nu sunt bogati, deci nu li se adreseaza. Ni se adreseaza insa fiecaruia in parte. Caci nu este vorba despre bogatie, ci de alipirea de bunurile pamantesti, iar asta o facem si noi din plin, chiar daca traim in penurie. Ne putem lega, sa zicem, de bunuri inchipuite, dar legatura este foarte reala, suntem la fel de prinsi fara scapare. Sau putem sa ne cream iluzia ca nu suntem atat de atasati de ele, deoarece dam milostenie, ajutam pe cei saraci, contribuim la ridicarea de biserici (si ni se pune numele pe pomelnic la altarul Catedralei Patriarhale). E fals. Problema este: cat dam? Am fi vreodata in stare sa daruim atata incat sa ne punem in pericol siguranta noastra materiala? Cat timp nu facem asta, milostenia este doar oferirea unui surplus de care ne putem dispensa si nimc mai mult.

Ce ar trebui sa facem atunci? Ce poate rezista dincolo de moarte? Sa bei, sa mananci, sa faci chefuri? Evident, nu. Sa lasi averi urmasilor? Cine stie cum le vor cheltui! Atunci sa faci piramide sau alte chestii de acelasi gen care sa reziste mii de ani in urma ta? Chiar si astea vor pieri odata si odata. Atunci ar fi mai bine sa faci milostenii catre saraci? Astea ar parea sa fie mai bune, dar depinde de motivatia intima pe care o avem. Ce este, totusi, mai puternic decat moartea? Iubirea. Iubirea este mai tare decat moartea. Din iubire tine Dumnezeu lumea, iubind participam la iubirea lui Dumnezeu. Iar actele facute din iubire sunt vesnice. Din iubire dam de pomana, dar tot din iubire putem construi, putem lasa ceva trainic in urma noastra, putem chiar bea si manca.

Dumnezeu l-a trimis pe unicul Sau Fiu ca sa moara pentru viata lumii. Asemenea lui, pentru a putea trai, trebuie sa invatam si noi sa murim, sa acceptam ca putem pierde tot ce avem, ca ne putem pierde si pe noi insine si sa lasam regasirea pe seama lui Dumnezeu.

Paul Curca

.

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6554

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Comentarii (1)

  • Angela Anastasia SzantoPostat la 2012-03-31 15:56

    "Dumnezeu insa ne priveste cu mila, ne mai trimite din cand in cand cate-un dezastru ca sa ne reaminteasca de fragilitatea fiintei umane" - nu stiu daca e corect din punct de vedere teologic. As inlocui "trimite" cu "ingaduie". Dar e doar o parere, si neavizata. Primesc cu drag raspuns sau comentariu la aceasta idee, chiar as vrea sa ma lamuresc... In rest, frumoasa scriere :)

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE