Vistieria inimii

Vistieria inimii Mareste imaginea.

Vistieria inimii

Zis-a Avva Pamvo: "De ai inima, poti sa te mantuiesti."

Ce anume cunoastem cand asteptam si plangem? Ce descoperim cand intram inlauntrul inimii? Poate ca aceasta este chiar esenta mesajului pustiei. Ceea ce descoperim este faptul ca nu suntem stapani pe noi insine, ca suntem raniti. Ne descoperim patimile, identificate uneori in chip naiv cu pacatele sau viciile, fiind insa cu mult mai mult decat acestea.

Patimile sunt ranile noastre launtrice, semnele adanci din spatiul inimii noastre ce se cer tamaduite. Dupa cugetul Parintilor pustiei, aceasta inseamna ca ele trebuie ingrijite si tratate. Daca vrem sa fim o prezenta tamaduitoare in lume, avem trebuinta sa ne intelegem patimile. Va trebui chiar, asa cum vom vedea, sa ne imbratisam patimile.

Spre a fi cu adevarat vii, avem nevoie de capacitatea de a ne rani, de a fi vulnerabili. Numai prin aceasta vulnerabilitate si ranire continua putem invata sa si tamaduim. Patimile exprima capacitatea noastra de a fi pasionali; ele exemplifica capacitatea noastra de a fi iubiti si de a iubi. Pe scurt, Parintii pustiei sunt icoane ale vulnerabilitatii.

Fireste, exista multe feluri de patimi. Sunt patimi din fire si patimi din deprindere. Totusi, patimile nu arata atat faptul ca facem ceva gresit, cat faptul ca nu suntem stapani pe noi insine. Cuvantul "patima" se trage din termenul grecesc pathos, care arata ca noi suntem mai curand pasivi decat activi.

Asa cum vom vedea, depinde numai de noi sa intoarcem patimile catre viata sau catre nimicirea noastra; catre nadejde sau catre deznadejde; catre o stare de nemultumire sau catre una de multumire si recunostinta. Insa in starea patimasa mai mult ni se face, decat facem noi asupra altora sau asupra noastra. Avva Zosima exprima aceasta astfel:

"Bine a zis inteleptul de odinioara ca sufletul are tot atatia stapani cate patimi. Si iarasi Apostolul zice: Ceea ce te biruieste, aceea te si robeste (2 Petru 2, 19)."

Un alt mod de a privi patimile este a le vedea ca pe niste obisnuinte. Exista obisnuinte de a vedea, de a auzi, de a simti, de a gandi, de a actiona. Aceste obisnuinte sunt durabile, reflectand adeseori scurtaturi cu care ne-am deprins treptat ca raspuns la mediul in care locuim. Zis-a iarasi, ca spunea Avva Ammona ca este un om care a facut o suta de ani in chilie si nu a invatat cum se cade sa stea in chilie.

Exista si deprinderi care cu vremea s-au intarit, facandu-ni-se ca o a doua fire. De aceea este nevoie de o lupta crancena spre a le infrange, spre a le reorienta. Sa ne aducem aminte de infricosata povestire din Viata lui Antonie:

"Antonie.. a intrat intr-unul din morminte, si inchizand usa lui, a ramas singur inlauntru. Nerabdand aceasta vrajmasul, venind intr-o noapte cu o multime de draci, atata l-a umplut de rani cu lovirile, cat l-a lasat zacand pe jos din pricina chinurilor. Si zicea ca atat de cumplite i-au fost durerile, incat nu puteau fi pricinuite de rani de la oameni. Dar purtarea de grija a lui Dumnezeu.. a facut ca a doua zi sa vina cunoscutul sau ca sa-i aduca painea. Acesta, deschizand usa si vazandu-l jos ca mort, luandu-l pe spate, l-a dus la biserica din sat si l-a pus pe pamant. Si multe din rudenii si din oamenii din sat sedeau langa Antonie ca langa un mort. Dar pe la miezul noptii, venindu-si intru sine si ridicandu-se putin, neputand sa stea in picioare din pricina ranelor, se ruga zacand intins."

Deci aceste obisnuinte trebuie luate in seama cat mai devreme cu putinta: "A intrebat Avva Iosif pe Avva Sisoe, zicand: In cati ani trebuie omul sa-si taie patimile? A zis lui batranul: Anii voiesti sa-i stii? Zis-a Avva Iosif: Asa. Deci a zis batranul: In orice ceas vine patima, indata tai-o."

Pricina este faptul ca astfel de patimi sau obisnuinte deformeaza realitatea a ceea ce suntem si a ceea ce este lumea noastra. Ele ne orbesc si ne obliga sa actionam intr-un anume fel. Din aceasta pricina noi nu putem raspunde asa cum s-ar cuveni. Nu putem fi pe deplin vii; iar termenul latin habito implica la origine sensul de "a avea viata".

Cugetarile Avvei Zosima vorbesc despre abordarea si reorientarea obisnuintelor noastre in mod pozitiv: "Nu cumva este acest lucru ca si filosofia, si ca mestesugul doftoricesc, care de le invata si le deprinde bine cineva, se face obicei, si ca o a doua fire, atat la filosof, cat si la doftor? Aceasta insa se face putin cate putin, din lucrare; dar cum se face aceasta si cum a ajuns el la aceasta deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arata. Pentru ca, precum am zis, pe indelete s-a facut aceasta, fara a simti cum se alcatuieste aceasta deprindere a mestesugului. Asa este si smerenia: din lucrarea poruncilor se naste obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvantul cum s-a facut deprinderea si obiceiul acelei bune-savarsiri."

Am pomenit mai sus ca trebuie sa ne adresam patimilor noastre. in limbajul pustiei aceasta se numeste cunoasterea patimilor. in literatura biblica si ascetica, termenul cunoastere are conotatii foarte intime, chiar sexuale. Cunoasterea inseamna iubire; a cunoaste inseamna a primi in tine.

Este o cale de a fi constient de sine in mediul tau inconjurator. In traditia ascetica exista de fapt doua cai de a intelege patimile si a le raspunde. Pe de-o parte, exista vederea patimilor ca ceva negativ. Aceasta se trage din intelegerea mai stoica a pacatelor sau viciilor, ele fiind privite ca o dezordine, o boala sau o molipsire. Conform acestei conceptii, patimile sunt rele in sine; ele sunt o stare patologica. Pe deasupra, obarsia lor este diavolul.

Daca intelegem astfel patimile, atunci ele trebuie nimicite; toata nevointa noastra se indreapta spre a le elimina. Nu incape discutie sau cochetare cu ele, ci trebuie pur si simplu suprimate sau nimicite. Cu siguranta, Patericul contine o mare cantitate de informatie in sprijinul acestei conceptii asupra patimilor si asupra comportamentului nostru fata de ele.

Zis-a iarasi: David cand s-a luat la lupta cu leul, de gatlej l-a tinut, si indata l-a omorat. Deci daca si noi vom tinea gatlejul si pantecele nostru, vom birui cu ajutorul lui Dumnezeu leul cel nevazut.

Avva Pitirion, ucenicul lui Avva Antonie, zicea: Cel ce voieste sa izgoneasca dracii, sa-si robeasca mai inainte patimile, ca orice fel de patima va birui cineva, si pe dracul acesteia il izgoneste. Spre pilda, dracul care urmeaza maniei: daca pe manie o vei birui, s-a izgonit dracul acesteia. Asemenea si pentru fiecare patima.

Totusi aceasta nu este singura conceptie despre patimi la Parintii si Maicile pustiei. Exista si conceptia patimilor ca ceva pozitiv, redand intelegerea aristotelica asupra pacatelor sau viciilor conform careia patimile sunt privite ca forte neutre, sau chiar ca porniri ale firii. Conform acestei conceptii, patimile sunt in sine obiective; ele nu sunt nici bune nici rele, nici legitime nici nelegiuite. Ba mai mult, obarsia lor este Dumnezeu.

Numai de noi depinde a face patimile sa lucreze spre bine sau nu. Numai de noi depinde ca ele sa fie indreptate catre scopul sau telul cuvenit. Patimile sunt bune sau rele doar in masura in care ne afecteaza, sau mai curand in masura in care le ingaduim sa ne afecteze. Daca intelegem astfel patimile, atunci ele trebuie educate, nu eliminate; scopul este luminarea, nu eliminarea lor; ele nu trebuie nimicite, ci stapanite si chiar preschimbate.

I-a zis batranul: De vor intra patimile, si vei da si vei lua cu dansele, mai iscusit te fac; iar eu ca insumi mie ti-am grait. Dar sunt altii carora nici a se apropia patimile nu le este de folos, ci indata a le taia pe ele au trebuinta.

In alt loc, Iosif este inca si mai limpede in privinta stapanirii, iar nu a anihilarii patimilor: "S-au adunat fratii odata la Avva Iosif, si sezand ei si intrebandu-l, se bucura el, si cu toata osardia le zicea: Eu imparat sunt astazi, ca am imparatit peste patimi."

Iata deci ca in pustie gasim o intreaga gama de cai de abordare a patimilor. Avva Dorothei zice despre trup: Ma omoara, il omor. Altii prefera sa spuna ca noi nu omoram trupul, ci omoram patimile, sau le taiem de indata: "S-a dus Avva Isaac la Avva Pimen, si vazandu-l ca pune putina apa pe picioare, ca unul ce avea indrazneala catre dansul, i-a zis: Cum unii au intrebuintat asprimea, chinuind trupul lor? A zis lui batranul: Noi nu ne-am invatat sa fim omoratori de trupuri, ci de patimi."

Sunt inca si altii ce ar zice ca noi stapanim patimile, dar nu le omoram cu totul. In sfarsit, avem si foarte odihnitorul si inteleptul sfat dat de Avva Isaia din Schit in minunatele sale Cuvinte pentru nevointa. In al doilea Cuvant, Avva Isaia pretinde ca toate patimile - si enumera cateva dintre ele, intre care mania, pizma si chiar pofta - ne sunt date de catre Dumnezeu cu un scop anume si sfant.

Din nefericire, scrie Isaia, noi le-am indreptat gresit si le-am folosit prost, incat acum au ajuns a fi socotite ceva rau. insa scopul initial al maniei este ca ea sa fie folosita impotriva nedreptatii din lume; pricina adevarata a existentei pizmuirii este ca noi sa cautam sa ne luam la intrecere cu virtutile sfintilor; si telul firesc al dorintelor noastre este acela de a inseta dupa Dumnezeu. insa noi am deformat aceste forte firesti si astfel ne maniem pe aproapele nostru pentru pricini neinsemnate, pizmuim pentru lucruri ma-terialnice si tanjim dupa cele pamantesti.

Patimile cele nelegiuite sunt o abatere de la adevarata patimire; facand rau si vatamand pe altii, ne dezbracam de fapt de adevarata patimire. Avva Isaia figureaza si in Pateric, si intr-adevar, Isaia a vietuit in pustia schitica inainte de a se muta in Palestina in veacul al cincilea. El cunostea bine intelesul launtric al nevointei pentru cunoasterea patimilor. Aceeasi linie de gandire se gaseste in Cugetarile Avvei Zosima: "Si, precum totdeauna zic: Dumnezeu, bun fiind, ne-a dat ca din toate sa ne folosim; dara noi, din pricina impatimirii, rau folosim darurile lui Dumnezeu, si intru acest chip, prin rea-voirea noastra, facem ca darurile cele bune sa ne fie intru pierzare, vatamandu-ne."

Este o cale de abordare a patimilor radical diferita, fiindca leaga patimile de puternica forta a dorintei si dragostei. in limbajul modern de fiecare zi vorbim chiar de dorintele noastre ca despre niste pasiuni adica "patimi". Ele sunt lucrurile de care ne pasionam, adica patimim in viata.

"Un frate a intrebat pe Avva Sisoe, zicand: Ce voi face pentru patimi? Si i-a raspuns batranul: Fiecare din noi se ispiteste de pofta sa."

In ultima instanta, patimile sunt o chestiune de nevoie si bunavoire, de dorire si dragoste. in pustie, dragostea si milostenia contau cel mai mult. Deci patimile-pasiunile nu trebuiau sa fie zdrobite, ci biruite de catre patimile-pasiunile cele mai mari si mai alese. Iar cand parintii pustiei vorbesc de apatheia sau nepati-mire, nu vor in nici un caz sa propovaduiasca o invatatura despre lipsa de pasiune; inca si mai putin propovaduiesc simtamantul apatiei. Dimpotriva, ne-ar dori dez-vatati de orice fel de indiferenta (pe care ar privi-o cu siguranta ca pe un viciu!) si ne-ar pofti sa devenim liberi spre a putea iubi in chip autentic si profund.

Trebuie sa ne adresam patimilor spre a ne face nepatimasi, insa nepatimirea nu este suprimarea patimilor; este supunerea tuturor patimilor fata de obarsia si marginea tuturor doririlor, adica "imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui" (Mt. 6, 33).

Numai atunci vom putea cunoaste cu adevarat ce inseamna impreuna-patimirea. Milostenia si nepatimirea se pot deosebi numai dupa nume, fiind ca fetele aceleiasi monede. Avva Evagrie a fost printre putinii care a putut exprima aceasta sub forma unor definitii teologice precise: "Zis-a iarasi: Graia unul din parinti ca hrana cea mai uscata si, deopotriva, injugata fiind cu dragostea (agapi), degraba baga pe monah in limanul nepatimirii (apatheia)."

Cand patimile sunt deformate, atunci sufletul nostru e impartit si nu mai suntem intregi, deplini. in pustie exista conceptia ca o singura experienta vie, de autentica si patimasa dorinta de Dumnezeu, era de ajuns ca sa sporesti mult mai mult in viata ascetica decat orice nevointa extrema de post si priveghere. in fapt, o astfel de patima curatita, o patima curata nu putea fi oprita sau inabusita. Putea fi doar implinita. Adevarata patima si dorire nu cauta sa se opreasca sau sa se sature. Ea nu poate decat sa creasca la infinit: "Insa bunavoirea noastra nu este destul de patimasa. Ca de ar fi cu adevarat patimasa, atuncea, cu harul lui Dumnezeu, toate ar parea cu putinta bu-navoirii noastre. Ca, precum totdeauna zic voua, o cat de mica pornire a doririi noastre poate trage pe Dumnezeu spre ajutorul nostru."

Parintii si Maicile pustiei recunosteau ca este nevoie de vreme indelungata pentru a deveni o fiinta omeneasca. Este nevoie de o nespus de indelunga rabdare pentru a pune laolalta toate partile pestrite ale inimii omenesti. Pe langa aceasta, in nevazutele schimbari catre o tot mai mare desavarsire, lucrul pe care il iubim este cel ce ne descopera cine suntem. Tocmai lucrul de care suntem mai legati este cel ce ne arata care ne sunt prioritatile. Tocmai nedesavarsirile noastre - pe care ei preferau sa le numeasca patimi, iar noi le numim ranile noastre - sunt cele ce ne conduc pe calea desavarsirii.

Deci, daca vrem sa discernem cu sinceritate patimile inimii noastre, trebuie sa avem in vedere ceea ce ne place cu adevarat sa facem, si chiar ceea ce avem nevoie sa facem sau ceea ce caracterizeaza in principal felul nostru de a trata viata. Printre aceste patimi se pot numara: dorinta de a cleveti sau de a judeca; dorinta de a stapani sau manipula; dorinta perfectionismului; nevoia de a fi mereu aprobat; neincrederea in altii si in tine insuti; frica de liniste sau de tacere; pornirea spre iritare sau agitatie; pornirea necurata sau intunecata; lipsa de stapanire de sine; si felurite pofte sau dependente.

Pe scurt, tot ceea ce ne face sa ne simtim "bine", atunci cand nu trebuie sa infruntam realitatea, alcatuieste locul unde pandesc cel mai adesea patimile noastre. Acestea sunt patimile pe care ar trebui sa le recunoastem si sa le abordam.

Atunci cunoasterea patimilor noastre nu devine o experienta zdrobitoare, ci una tamaduitoare; atunci nu ne mai scuzam purtarile rele, ci ne acceptam pe noi insine fara dezamagire. Atunci ni se descopera noi posibilitati in viata si in lumea noastra. Percepem noi dimensiuni ale realitatii; vedem aceleasi lucruri ca si inainte, dar cu alti ochi.

Iata de ce Staretii pustiei, atat parintii cat si maicile, se rugau nu ca sa li se ridice patimile, ci sa se intareasca in straduinta lor de a le cunoaste. Patimile dezvaluie faptul ca noi suntem daruiti din nascare si prin insasi firea noastra suntem inzestrati cu calitatile prin care ne putem tamadui si ne putem innoi ca sa mergem inainte.

Zis-a Avva Pimen pentru Avva Ioan Colov ca s-a rugat lui Dumnezeu si s-au ridicat patimile de fi la dansul, si s-a facut fara de grija; si ducandu-se, a spus unui batran: Ma vad pe mine ca ma odihnesc si nu am nici un razboiu. Si a zis lui batranul: Du-te, roaga-te lui Dumnezeu ca sa-ti vina razboiul si zdrobirea si smerenia care aveai mai inainte! Caci cu razboaie sporeste sufletul. Deci s-a rugat, si dupa ce a venit razboiul nu s-a mai rugat sa-l ia de la dansul, ci zicea: Da-mi, Doamne, rabdare in razboaie!"

Povestitu-s-a pentru maica Sara ca a rabdat treisprezece ani, fiind luptata tare de dracul curviei, si niciodata nu s-a rugat sa se departeze razboiul de la dansa, ci mai vartos zicea: Dumnezeule, da-mi putere!

Precedenta data recunoasterii si cunoasterii patimilor era in asemenea masura o parte integranta a nevointei duhovnicesti a Parintilor pustiei, incat cei mai imbunatatiti refuzau sa vorbeasca despre orice altceva. Una dintre povestirile mele favorite de acest tip provine din culegerea atribuita lui Avva Pimen:

"S-a dus un frate odata din partile lui Avva Pimen in strainatate. Si a ajuns la un pustnic acolo (ca era milostiv, si multi veneau la dansul). Si i-a vestit lui fratele pentru Avva Pimen. Si auzind savarsirea lui cea buna, a dorit sa-l vaza. Deci intorcandu-se fratele in Egipt, dupa catava vreme a venit pustnicul din strainatate in Egipt la fratele cel ce venise la el (ca ii spusese lui unde petrece). Si vazandu-l acela, s-a mirat si s-a bucurat foarte. Si a zis pustnicul: Fii bun si du-ma la Avva Pimen! Si luandu-l, a venit la Avva Pimen si i-a vestit cele pentru dansul, zicand ca: Mare om este, si multa dragoste si cinste are la locul lui, si am vestit lui pentru tine, si dorind sa te vaza, a venit. Deci l-a primit pe el cu bucurie, si sarutandu-se unul cu altul, au sezut. Si a inceput cel strain a vorbi din Scriptura locuri duhovnicesti si ceresti. Si si-a intors Avva Pimen fata lui si nu i-a dat raspuns. Si vazand ca nu vorbeste cu dansul, mahnindu-se, a iesit. Si a zis fratelui care l-a adus pe el: in zadar am facut toata calatoria aceasta, ca am venit la batranul, si iata ca nici a vorbi cu mine nu voieste. Si a intrat fratele la Avva Pimen si i-a zis: Avvo, pentru tine a venit acest om mare, avand atata slava la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dansul? A zis lui batranul: Acesta din cei de sus este si cele ceresti graieste, iara eu din cei de jos sunt si cele pamantesti vorbesc. De mi-ar fi grait pentru patimi ale sufletului, i-as fi raspuns; iar daca pentru lucruri ceresti, eu aceasta nu stiu. Deci iesind fratele, i-a zis: Batranul nu degraba vorbeste din Scriptura, ci daca cineva ii va grai lui pentru patimile sufletului, ii raspunde. Iar el umilin-du-se, a intrat la batranul si a zis catre dansul: Ce voi face, avvo, ca ma stapanesc patimile sufletului? Si a luat aminte la dansul batranul, bucurandu-se. Si a zis: Acum bine ai venit. Deschide gura ta pentru acestea, si o voi umplea de bunatati. Iara el mult folosindu-se, zicea: Cu adevarat, aceasta este calea cea adevarata. Si multamind lui Dumnezeu, s-a intors la locul sau bucuros, caci cu astfel de sfant s-a invrednicit a se intalni."

Asa erau lucrurile in pustie. Si astfel, accentul se punea - cel putin in majoritatea cazurilor - pe moderatie si echilibru. "De multe ori spunea fericitul Avva Zosima: Noi am pierdut simtamantul socotintei." Cheia era dreapta socoteala; ea era "calea imparateasca".

"A intrebat Avva Iosif pe Avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis Avva Pimen lui: Eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, ca sa nu se sature. I-a zis Avva Iosif: Cand erai mai tanar, nu posteai din doua in doua zile, avvo? Si a zis batranul: Cu adevarat si trei si patru zile, si o saptamana. Si acestea toate le-au cercetat parintii, ca niste puternici, si au aflat ca este bine in fiecare zi a manca, dar putin; si ne-au dat noua calea cea imparateasca, ca este usoara."

"Zis-a iarasi Avva Pimen: Toate cele peste masura sunt ale dracilor." Nu toti Parintii pustiei invatau sau practicau aceasta. Erau si exceptii de la regula, chiar daca ele veneau cel mai adesea de la reprezentantii generatiilor monahale mai tarzii: "Se spunea pentru Avva Isaac ca cenusa cadelnitei din vremea Liturghiei cu painea sa o manca."

Uneori, cand citim asemenea afirmatii din Pateric, este bine sa ne aducem aminte ca Parintii si Maicile pustiei nu descriu rezultatul placut al unei indelungate nevointe ascetice, ci mai curand detaliaza insusi lungul si durerosul proces ce duce la rezultatul final.

Parintele John Chryssavgis

Vindecarea launtrica a omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

 

 

05 Aprilie 2016

Vizualizari: 3190

Voteaza:

Vistieria inimii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE