Taina Nuntii

Taina Nuntii Mareste imaginea.

Viata se naste din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei fapturilor ca un rod al iubirii, al unirii intre ceresc si pamantesc. Nunta pare a fi prima lui sarbatoare, cand, contempland femeia, zidita din sine, isi canta bucuria celei dintai "creatii": "Iata, acum os din oasele mele si trup din trupul meu" isi primeste de la Dumnezeu, ca dar de nunta, paradisul. Viata va renaste mereu in taina nuntii si nunta va deveni mereu o aniversare a creatiei.

Mintuitorul isi incepe misiunea la nunta din Cana Galileii si, cum se exprima Sfantul Ioan Hrisostom, "nu roseste sa-si aduca acolo darul Sau, si ce dar? - vrednic de Dumnezeu; o, minune care schimba apa in vin", semn al unei schimbari si innoiri continui.

Sfantul Pavel zice: "Taina aceasta mare este"; si cu adevarat mare, daca ea poate deveni simbol revelator de taine si mai mari. Dupa cuvantul cel vesnic, unirea lui Dumnezeu cu poporul Sau, a Fiului Sau cu Biserica, a Domnului preamarit cu Ierusalimul ceresc, nu pot fi exprimate mai viu, decat ca o taina a nuntii. "Cum se bucura mirele de mireasa lui, asa se va bucura Dumnezeul tau de tine" (Isaia LXII, 5). Iisus se numeste pe Sine Mire, pe Biserica Fecioara, iar credinciosii il canta: Mirele Bisericii!

Si vechile religii ale Indiei au intuit adancimiie tainei: in constiinta religioasa a hindusului, "casatoria repeta hierogamia primordiala a cerului cu pamantul: Eu sunt cerul, tu esti pamantul, zice marele hindus catre mireasa. Eu sunt el, tu esti ea; eu sunt cantul, tu esti versul; eu sunt cerul, tu pamantul".

Mitologia greaca, filozoful Platon, si mai tarziu un cunoscut savant modern, Bakhoffen, reluand vechiul simbolism al pamantului mama, personificat prin zeita Demeter, dezvolta o grandioasa viziune a nuntii, identificand principiul barbatesc al paternitatii prin soare, cel feminin, al maternitatii, prin pamant, iar luna, ca un principiu intermediar, barbatesc-feminin.

Putem adauga, de asemenea, ca unii filozofi contemporani, pentru a ilustra mai pregnant structura cunoasterii, vad in acest proces un act conjugal, o comuniune. Relatiile: subiect-obiect si barbat-femeie, sunt oarecum identice.

In acest inteles, de altfel si Biblia zice: "Adam a cunoscut pe Eva si a nascut fiu". Adevarata cunoastere inseamna unire; e o cunoastere-iubire, o reciproca deschidere dinlauntru, nu o relatie periferica, exterioara, sau egoista. Probabil ca procesul cunoasterii insasi a insemnat la inceput relatia intre om si om, si mai apoi relatia intre om si natura.

Privita intr-un asemenea mai larg orizont, ca factor esential de zidire a Trupului lui Hristos si ca oglindire simbolica a atator realitati spirituale, taina nuntii ne atrage intr-un mod deosebii. De aceea, cateva reflexii asupra ei, in lumina dogmaticii ortodoxe, ni se par de un real folos.

Pecetea Sfintei Treimi in Taina Nuntii

Asadar, nunta isi are obarsia in creatie, si scopul ei este creatia; nu numai procreatia, ci si ceratia propriu zisa de valori spirituale, morale si materiale. Mai ales intru aceasta omul e chip al lui Dumnezeu, intrucat e si el creator. Purtand intr-insul pecetea Creatorului, trebuie sa imprime la randu-i chipul sau, trasaturile, potentele spiritului sau in intreaga creatie, s-o transforme, s-o innobileze, s-o inalte la "o intocmire cat mai desavarsita, catre constiinta, catre om, capetenia ei", s-o "umanizeze". Omul se creeaza si se inalta mereu prin Dumnezeu, natura prin om.

In acest sens, Dumnezeu a zis: "Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; el sa stapaneasca peste pestii marii, peste pasarile cerului. Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu, parte barbateasca si parte femeiasca l-a facut" (Geneza 1, 26-27).

Retinem din referatul biblic citat, doua fapte fundamentale:

I. Numai cand se refera la creatia omului, Dumnezeu vorbeste despre Sine la plural, si zice: "Sa facem om", intelegand prin aceasta ca si pe om avea sa-l creeze in pluralitatea persoanelor, dupa icoana persoanelor dumnezeiesti.

II. Multiplicitatea persoanelor umane inseamna totodata distingerea lor in sexe: "parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut pe ei". Aceasta inseamna ca omul, creator si el dupa chipul lui Dumnezeu, nu creeaza in izolare, de unul singur, ci in comuniune. Daca procreatia, adica viata nu se naste decat din iubire, din comuniune, din intalnirea celor doi poli ai fiintei omenesti, nici creatia nu poate izbucni decat tot din comuniune. Toate valorile creatiei umane sunt rodul nu al singuraticilor, ci al intregii familii umane.

Taina facerii omului, ca si taina nuntii insasi ne conduc spre taina Prea Sfintei Treimi. "Cand barbatul si femeia se afla in nunta, zice Hrisostom, apoi ei atunci nu sunt chipul vreunui lucru pamantesc, ci chipul lui Dumnezeu Insusi". Nunta isi are protochipul in familia divina a Sfintei Treimi.

Pentru a intui adancimile tainei, se incearca uneori o analogie intre puterile sufletului - ratiune, sentiment, vointa - si treimea persoanelor divine. Dar nu putem privi icoana lui Dumnezeu in treimea puterilor spirituale ale omului, pentru ca in Dumnezeu noi contemplam treimea persoanelor, si nu a puterilor.

Totusi, Dumnezeu e intreit in persoane, pe cand fiinta omeneasca e doime. Iubirea e insa si ea totdeauna trinitara. Noi ne iubim prin Dumnezeu, esenta, izvorul si modelul iubirii. Privind pe semenul meu, nu-l vad niciodata singur, ci cu chipul lui Dumnezeu intr-insul. Semenul meu e om, dar si "teofanie" totodata; in mine si in el, intre mine si el e Dumnezeu care ne uneste in chip absolut. Astfel, in nunta al treilea, intre barbat si femeie, e Dumnezeu, e Hristos, si noi trebuie sa-L avem mereu ca icoana a dragostei, adica sa ne iubim asa cum El ne-a iubit, cu o iubire dumnezeiasca.

O veche pictura din catacombe infatisand taina nuntii, ni-L reprezinta pe Hristos in mijlocul mirilor, cu mainile pe crestetul fiecaruia din ei, El binecuvantandu-i si unindu-i. La fel se exprima Sfantul Ioan Hrisostom: "Dupa exemplul mirilor dela Cana sa-L invitam pe Hristos intre noi, si daca in locul Sau veti aduce pe slujitorii lui Hristos, pe Hristos insusi il veti primi in mijlocul vostru".

Prezenta Sfintei Treimi in nunta ne e afirmata si de ritualul tainei. Mirii "se cununa - adica se unesc - in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh", iar rugaciunea de incheiere subliniaza si mai expresiv: "Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea intru tot sfanta si de o fiinta si incepatoare de viata, o dumnezeire si o imparatie sa va binecuvinteze pe voi".

Mirii sunt binecuvantati de Sfanta Treime, pentru ca sunt chemati la aceeasi unitate desavarsita a dumnezeirii. "Hotarul dragostei este ca doi sa devina una", sau "un trup", o singura fiinta, cum zice Scriptura. O unire absoluta care nu desfiinteaza deosebirea persoanelor; barbat si femeie raman deosebiti, deosebiti ca persoane si ca sexe. Tocmai aci se reveleaza mai puternic pecetea Sfintei Treimi asupra fiintei umane, in afirmarea deodata atat a unitatii cat si a multiplicitatii, a identitatii de fiinta si a distinctiei persoanelor, dupa icoana Sfintei Treimi; in afirmarea vie a acestei antinomii sta toata dinamica creatiei.

De aceea a zis si Dumnezeu, inainte de a face femeia: "Nu e bine sa fie omul singur", pentru ca binele, creatia, imbogatirea, realizarea continua a persoanei si a vietii umane, existenta plenara nu se afla in solitarul eu, ci in "noi".

Si totusi, cum se putea spune despre om ca era singur, cand el a fost creat la sfarsitul tuturor celorlalte fapturi si asezat in mijlocul lor, in gradina Edenului? Cuvintele Scripturii capata o semnificatie mai profunda prin cele ce urmeaza, in context: "Domnul Dumnezeu a zis: nu este bine ca omul sa fie singur; ii voi face un ajutor potrivit lui, si imediat adauga: Domnul Dumnezeu a facut din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului; si le-a adus la om, si omul a pus nume tuturor; dar pentru om nu s-a gasit nici un ajutor potrivit lui" (Gen. II, 18, 20).

Iata cum omul, care se afla in mijlocul tuturor fapturilor, ape, munti, plante, flori, vietuitoare, era totusi singur. "Distinctia intre plin si vid, mi se pare mai fundamentala decat aceea dintre unul si multi," zice un cugetator contemporan.

In mijlocul atator fapturi si totusi singur; el nu se putea implini, nu-si putea umple golul fiintei decat printr-o persoana asemenea lui, care sa poata sta in fata, inaintea lui, de un chip cu el. Expresia ebraica in care a fost turnata initial Revelatia, e precisa si sugestiva: un ajutor care sa stea inaintea lui, fata in fata cu el, potrivit cu fiinta lui, identic cu el.

Acest mod de exprimare ne sugereaza o mare bogatie de gandire. Omul nu se poate implini decat prin cineva care sta in fata lui, ca un ecou al lui, "o cutie de rezonanta" la vibratia glasului lui, un raspuns, o oglindire in care sa se priveasca, sa se cunoasca si sa se creeze mereu pe sine, o fiinta pe care sa o priveasca intocmai ca pe sine, ca pe o alta sine a sa, un alt pisc unde sa respire frumusete desavarsita; iar aceasta nu putea fi decat femeia cea luata din propria sa fiinta.

Aceasta putea sa insemne adevaratul "chip" si putea sa duca la deplina "asemanare" cu Dumnezeu a firii omenesti; aceasta avea sa fie "coincidentia oppositorum", prin care N. Cusanus (1401-1464) intuia taina lui Dumnezeu, adica si nunta si intreaga familie umana era si este menita in planul Creatorului sa fie "o sinteza a celor deosebite (d'alterites), care se patrund si se pun reciproc in valoare", si care asemenea cu sinteza elementelor, a culorilor, a sunetelor, sa conduca la o armonie simfonica si unitate absoluta, ca in viata Prea Sfintei Treimi.

Barbat si Femeie

Unitatea fiintei umane in multiplicitatea persoanelor, inclusiv a sexelor, ne-o reda mai plastic si intr-un mod figurat, momentul creatiei propriu zise a femeii: "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adinc peste om, si omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui, din coasta pe care o luase din om, a facut o femeie si a adus-o la om" (Gen. II, 21-22).

Cum s-a zis, exprimarea Scripturii e simbolica, figurata, in icoana de vorbire. Sfantul Ioan Hrisostom talmacind cuvintele: "Dumnezeu lua una din coastele lui Adam", ne previne: sa nu intelegeti intr-un sens material, sa nu vedeti aci decat un limbaj a carui simplicitate raspunde felului nostru de a intelege. Daca Sfanta Carte n-ar fi vorbit asa, cum ne-ar fi putut fi descoperite aceste negraite taine? Sa nu ne lipim deci de cuvinte, sa nu avem decat ganduri vrednice de Dumnezeu. Caci cuvantul "a luat" si celelalte asemenea, sunt folosite dupa neputinta noastra".

Deci expresia "lua una din coastele lui" trebuie primita in sens spiritual, nu fizic. Si pentru a-si intemeia ideea, ca aci autorul sacru vorbeste acoperit despre o taina atat de profunda a unitatii si identitatii de origine si esenta a celor doua sexe, Hrisostom aminteste imediat de nasterea Fiului din Tatal: Adica asa cum "nu exista intre Tatal si Fiul nici o deosebire de fiinta, precum fiinta lor e identica", tot astfel identica e si fiinta barbatului si a femeii, si adauga: "Cum insa ii lipsea omului o inima cu care sa-i placa sa intre in legatura si care sa fie in stare a contribui la fericirea sa prin identitatea de fiinta, Dumnezeu forma aceasta fiinta rationala (capabila de desavarsire) intru totul asemenea barbatului, putand de aci inainte impartasi cu el nevoile si bucuriile vietii prezente".

Metodiu de Olimp (311) ne sugereaza o explicare si mai adanca a tainei, nu destul de fructificata pana in prezent de teologia crestina. Referindu-se la cuvintele lui Adam catre femeia pe care o contempla: "Iata, acum os din oasele mele si trup din trupul meu", el incopciaza aceste cuvinte procesului inmultirii, al creatiei continue dupa porunca Ziditorului: "Cresteti si va inmultiti", si talmaceste astfel: "inceputul nasterii oamenilor este aruncarea semintei in brazdele pantecelui, pentru ca prin osul din oase si carnea din carne, cuprinse de o putere nevazuta sa se creeze iarasi un alt om de catre acelasi mester. Astfel trebuie sa credem ca se implineste acel glas: "acum acesta este os din oasele mele, trup din trupul meu", si continua: "Poate acest lucru il lasa sa se inteleaga si extazul revarsat in somn peste cea dintai faptura, preinchipuind starea de vraja a barbatului, cand lasa sa se smulga ceva din oasele lui, si iarasi sa se alcatuiasca, cum am spus, un alt om. Dumnezeiescul Ziditor dand sa-i scoata coasta, in fiu ii da puterea sa se arate din nou si tatal insusi".

Astfel, cuvintele biblice, in mareata lor simplitate, capata o sfera de interpretare a vietii mult mai larga. Si femeia si copiii si toti urmasii, printr-o grandioasa viziune sunt cuprinsi in "coasta" lui Adam, sunt o intrupare continua a protoparintelui, dupa cum Biserica e intruparea lui Hristos. Iar creatia femeii nu mai apare ca un moment izolat, limitat in timp, ci ca un proces dinamic continuu.

Femeia mereu se zideste pe sine prin barbat, si barbatul mereu se reveleaza pe sine prin ea. Femeia e unita cu el numai prin aceea ca e fiinta din fiinta lui, dar ea mereu primeste in fiinta ei "coasta" lui, energiile lui, spirituale si fizice, si ei, barbatul, in ea si prin ea se intrupeaza mereu in urmasi. Dar prin aceasta continua revarsare a energiei sale, prin intruparea lui in ea, mai ales "prin conceptie, femeia devine irevocabil legata de barbat", si astfel si procesul zidirii si inaltarii ei prin barbat e continuu.

"Barbatul e capul femeii; femeia e stralucirea - sarbatoarea - barbatului". Barbatul e chemare, ratiune, cunoastere, putere, reflexiune, creatie; femeia e raspuns, inima, iubire, daruire, spontaneitate, procreatie, posibilitate de inspiratie si de revelare a puterii lui. "Barbatul doreste prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a infrange fizic moartea; femeia doreste sa poarte, sa nasca fructul trupului sau, cu iubire, cu devotament. Si mai ales atunci femeia se zideste pe sine continuu, cand nu e numai un receptacol, o intrupare pasiva a barbatului, ci e in stare sa raspunda chemarii lui printr-o atitudine libera, fiindu-si unul altuia cale spre plenitudine.

Oricum, barbat si femeie, inseamna un fapt profund al existentei, mult mai profund decat in aparenta. Omul e dualitate, fiinta sexuala, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pamant nu se simte complet, parca ii lipseste ceva si-l cauta pe celalalt, pentru implinire si creatie. Cautare si atractie torturanta, prinsa concret atat de viu in marile drame de iubire, ca: Orfeu si Euridice, Tristan si Isolda, Dante si Beatrice, Romeo si Julieta, Herman si Dorothea etc. Toate, expresia unui gol in existenta insului singuratic, a unei separatii, sciziuni.

Platon ar parea aproape de Biblie, dupa unii teologi si filozofi religiosi, in mitul sau despre omul primar. Anume, dupa el, la inceput, omul ar fi fost androgin; o unica persoana si fiinta cuprindea in sine deopotriva barbatul si femeia, caracterele unuia si ale celuilalt. Ei au fost taiati in doua de Zeus, "pentru a-i face mai slabi" si pentru a stimula procesul inmultirii; de atunci au devenit jumatati si de atunci mereu se cauta unul pe altul cu o atractie sfasietor de dureroasa.

Putem impartasi, ca mit sau simbol, parerea filozofului antic. Realitatea e insa mult mai profunda. Dualitatea trece dincolo de om, strabate intreaga existenta pana la radacinile ei si urca in Dumnezeu. Biblia, cum am spus, subliniaza deopotriva si unitatea si dualitatea, si obarsia comuna si diferentierea sexelor, dar e straina de acele accente dramatice, uneori pasionale, amintite mai sus, care tin de cadere, de pacat.

Deosebirea sexelor are drept scop comuniunea si implinirea lor. Si dupa cum in Sfanta Treime fiecare persoana divina, fiecare ipostas e purtatorul intregii naturi - ousii - divine, tot astfel fiecare ipostas, persoana umana, este si mai ales trebuie sa se realizeze pe sine, spre a fi purtatoare a intregii naturi umane.

Numai in acest sens se poate vorbi in crestinism de simbolul androgin. Omul nu e nici fiinta neutra in sensul platonic, si nici din doua jumatati, cum se afirma in chip superficial. El e barbat si femeie pe de o parte, iar pe de alta, fiecare fiinta umana luata separat, barbat sau femeie, are ceva si din caracterele celuilalt, si trebuie sa aspire la integritatea deplina a naturii umane, fiecare devenind purtator al intregii usii umane dupa prototipul persoanelor Sfintei Treimi.

De aceea, desi barbat si femeie constituie in ierarhia creatiei cea mai definita pereche, tocmai afirmarea acestei distinctii conduce la o unire mai creatoare. Nu in izolare, ci in impartasirea cat mai profunda si intensa a unuia din viata celuilalt se realizeaza plenitudinea fiintei fiecaruia si mereu nu trebuie sa uitam ca pentru fiecare din noi exista o raza unica a iubirii divine, deosebita de a tuturor celorlalti", si care ne da distinctia, unicitatea, valoarea proprie. Si repetam, cu cat distinctia, unicul din fiecare se afirma mai viu si mai concret, cu atat contributia la opera comuna e mai pretioasa si viata mai creatoare.

Astfel judecand lucrurile, e de la sine inteles ca femeia participa deopotriva cu barbatul la chipul lui Dumnezeu. "De la inceput, zice Cuv. Isidor Pelusiotul, a fost zidita femeia intru aceeasi cinste de catre Dumnezeu si a fost invrednicita de aceeasi obarsie, si sufletul ei a fost creat ca si al barbatului, dupa chip".

In sprijinul egalitatii absolute a barbatului cu femeia, alaturi de obarsia lor comuna, vorbeste si monogamia biblica. Dumnezeu a creat de la inceput un singur barbat si o singura femeie, intelegand prin aceasta o unica si indisolubila intalnire in nunta. "Barbat si femeie i-a facut pe ei", zice Domnul. "Daca n-ar fi fost asa, n-ar fi creat un singur barbat si o singura femeie. Dupa ce a creat un barbat, pe Adam, ar fi creat doua femei", zice si Hristostom.

In fata barbatului, a constiintei si a iubirii lui, in taina nuntii, o singura femeie da raspunsul. Prin aceasta se afirma iubirea adevarata si caracterul de persoana al femeii. Multimea femeilor in jurul unui barbat a dus totdeauna la despersonalizarea la desumanizarea lor si la disolutia spirituala si fizica a barbatului. Femeia a devenit obiect de placere si relatia intre ea si barbat a devenit pofta, patima.

Iubirea nu e pofta, iubirea exclude pofta. Pofta reduce pe semenul meu la un obiect prin care-mi satisfac tot dorintele mele egocentrice. "Fiecare in celalalt se gusta numai pe sine"; nu traieste, nu e prezent aproapele meu in mine, nu-i sufletul sau, ci un obiect, si egoismul meu fioros care-l exploateaza si-l degradeaza.

Iubirea e posibila intre persoane care se valorifica reciproc. In iubire, "doi oameni il dezvaluie reciproc pe tu", isi simt prezenta unuia in celalalt mereu, simt suferinta unuia pentru altul in asa masura, incat cand intristezi pe copartasul tau, simti ca "te-ai lovit singur" (Tolstoi) pe tine insuti.

A descrie dragostea ideala catre o persoana si dupa moartea ei catre alta, e o problema de nerezolvat, chiar si pentru marii romancieri, marii analisti ai sufletului omenesc, observa cineva.

In vechile religii de mistere, "femeia se identifica impersonal, cu pamantul mama, in timp ce la evrei, ea devine mireasa, persoana". In Cantarea Cantarilor, imparatul o cheama "sora mea", "mireasa mea", "neprihanita", "gradina inchisa", "izvor inchis", "fantana pecetluita", toate exprimari simbolice ale valorii ei personale. "Eu sunt a iubitului meu si iubitul meu este al meu", zice la randu-i mireasa, si "veniti sa iesim de sub acoperamantul firii", adica al patimilor, al poftelor, al obiectelor.

Faptul ca "exista intre monogamie si recunoasterea femeii ca persoana, o corelatie esentiala neindoioasa", il remarca si filozoful etic Max Scheller. Daca poligamia, precizeaza el, a domnit spre exemplu in unele tari islamice, aceasta institutie e in chip necesar legata de invatamantul Coranului, dupa care femeia nu are suflet, ceea ce inseamna, evident, ca ea nu e persoana.

Civilizatia crestina recunoaste dimpotriva femeii caracterul de persoana, cel putin pe plan religios; mai mult, ea (civilizatia crestina) i-a atribuit, in persoana Maicii Domnului, insusiri angelice. Femeia poate fi sfanta, in timp ce in paradisul musulman ea ramane o hurie (femeie care desfata), nepersonalizata".

Dar e o legatura intima si intre monogamie si monoteism. Mono s-a nascut din monoteism si a fost pusa in valoare unde a fost revelat si pazit monoteismul, la poporul ales si nu la popoarele politeiste.

In Decalog, alaturi de porunca "sa nu ai alti dumnezei afara de Mine", sta si porunca: "Sa nu desfrinezi si sa nu poftesti nevasta aproapelui tau" (Exod XX, 3, 14, 17). Cuvintele: "Un Dumnezeu si o femeie" isi au obarsia in constiinta religioasa a Dumnezeului unic. Inchinarea la idoli, politeismul, in Vechiul Testament sunt numite "desfrau" intocmai ca si adulterul sau poligamia.

In acest sens al pazirii monoteismului si a monogamiei se vorbeste atat de staruitor poporului ales de "gelozie". "Eu sunt un Dumnezeu gelos", zice Domnul. "Noi nu suntem, copii nascuti din desfrau; avem un singur tata, pe Dumnezeu", vor zice fariseii catre Domnul. Adulterul e pedepsit la evrei ca la nici un popor din antichitate, cu cea mai mare asprime. Toate acestea duceau insa la valorificarea persoanei umane.

Taina aceasta mare este

Dar ceea ce in Vechiul Asezamant e abia prefigurat, isi afla implinirea in cel Nou. Aci e dezvaluirea tainei. Vechiul Testament ne da doar o pregustare a desavarsirii. "Taina aceasta mare este; eu vorbesc despre ea privind spre Hristos si spre Biserica, deci ca si de Hristos si de Biserica. Aci sta maretia ei, ca nunta, ne poate vorbi de marea taina a unirii lui Dumnezeu cu lumea.

Si in Vechiul Testament, cum am mai spus, mereu profetii se folosesc de ea pentru a face sensibila inimii omenesti iubirea lui Dumnezeu si unirea Lui cu noi. "Nu te vor mai numi parasita, ci te vor numi Bucuria mea", si "maritata", zice Isaia despre cetatea Sionului, si adauga; "Cum se uneste un tanar cu o fecioara, si cum se bucura mirele de mireasa lui, asa se va bucura Dumnezeul tau de tine" (LXII, 4-5). In aceleasi imagini vorbesc proorocii Osie. Ieremia, Maleahi si Proverbele.

Dar "bucuria" lui Dumnezeu de zidirea Lui, vestita de profeti, devine fapta si viata prin intrupare, prin nunta Fiului Sau cu Biserica. Domnul insusi va privi intruparea Sa ca o "nunta a Fiului de imparat", pe care "fecioarele intelepte il asteapta cu candelele aprinse", iar Sfintii Parinti il vor numi, cum s-a zis: "Mirele Bisericii".

Astfel, nunta reflecteaza intr-un anumit fel, chipul vietii divine, e o taina dumnezeiasca. E o taina atat pentru faptul ca mirii primesc ca o putere a unirii lor harul lui Dumnezeu, cat si prin aceea ca unirea lor prin har, prin iubire dumnezeiasca, oglindeste simbolic taina unirii lui Dumnezeu cu noi. Mai ales la acest al doilea sens, ne vom referi in continuare.

In sensul amintit mai sus de taina dumnezeiasca, Sfantul Pavel stabileste urmatoarele analogii: Dumnezeu e capul lui Hristos, barbatul e capul femeii; Hristos e chipul Tatalui, femeia e slava barbatului; Hristos s-a unit cu Biserica, trupul Sau, si o iubeste ca pe Sine, barbatul se uneste cu femeia sa si trebuie s-o iubeasca de asemenea, ca pe sine, ca propria sa fiinta.

Adancind aceasta analogie intre nunta si intrupare a Apostolului, Sfintii Parinti vor interpreta, mesianic, cuvintele din Geneza: "De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa, si vor fi amandoi un trup" (II, 24). Si cu adevarat profetic si semnificativ ne apare faptul ca acolo nu s-a zis: "Femeia va lasa parintii", cum se "intampla mai adesea chiar in Vechiul Testament, ca: Rebeca, Lea, Rahila, etc.

Prin urmare, expresia biblica "va lasa omul pe tatal sau" nu e un ecou, un reflex al obiceiului epocii, ci ea indica in mod precis faptul de viata dumnezeiasca prin care Fiul lui Dumnezeu a lasat pe Tatal si s-a unit cu umanitatea. "Iata de ce Apostolul indrumeaza spre Hristos cele spuse despre Adam", invata Metodiu de Olimp. Astfel, deci, pe buna dreptate poate spune ca Biserica, s-a nascut din oasele Lui si din carnea Lui, aceasta Biserica pentru care a lasat pe Tatal Sau cel din ceruri si s-a pogorat ca sa se lipeasca de sotia Sa si a dormit in extazul Patimii, murind pentru dansa de buna voie. Intr-adevar, si cuvintele "cresteti si va inmultiti" se implinesc cum se cuvine, pentru ca ea creste in marime, in frumusete si in multime in fiecare zi, prin unirea si legaturile sale cu Cuvantul, care coboara inca si acum la noi si se afla in extaz, cand pomenim de Patima Sa".

La fel talmaceste si Hrisostom: "Dupa cum barbatul paraseste pe tatal sau pentru a urma pe femeia sa, tot astfel Hristos a parasit tronul Tatalui Sau pentru a se lipi de Biserica Sa; nu noi am mers spre El, ci El a coborat spre noi. Si zicand ca El a parasit tronul Tatalui Sau, nu trebuie sa inetlegem ca El a parasit dumnezeirea, ci ca dumnezeirea a coborat cu El la noi. Iata pentru ce inca Sf. Pavel scrie: E o mare taina aci".

Ne aflam in inima tainei. Nunta isi are un protochip ceresc. Nu ea explica cumva taina intruparii Cuvantului, ci intruparea Cuvantului o explica, o fundamenteaza cu tarie si adancime infinita si inepuizabila de sensuri, perspective si frumuseti. Cele ceresti sunt icoana celor pamantesti si cele pamantesti poarta in coapse, virtual, semintele din care vor creste prin har frumusetile ceresti.

Hristos e icoana barbatului; Biserica e icoana femeii. Hristos paraseste din iubire cerul pentru Biserica; asa barbatul paraseste si el totul, primind in inima pe femeia sa si iuibnd-o ca pe o alta sine a sa. Hristos se uneste cu Biserica spre a o sfinti, a o inalta la Sine, a o indumnezei.

"In momentul in care apare Hristos, El opereaza in ea in acest punct precis al timpului si al spatiului in care El o atinge, un fel de condensare suprema a intregii sfintenii, din care ea trebuie sa umple lumea, ce la inceputul pana la sfarsitul dainuirii ei".

In momentul nuntii, barbatul sta in fata femeii ca chipul lui Hristos insusi, ca un reflex al slavei Lui, si ea il contempla ca pe Hristos, impartasindu-se din puterile lui, iar ei avand menirea s-o inalte catre Hristos ca s-o sfinteasca, s-o spiritualizeze si sa o pazeasca "sfanta si fara de prihana". Ca sa o poata curati si sfinti desavarsit prin Sangele Sau, Iisus s-a jertfit pentru Biserica. La fel sotii sfintesc iubirea unul pentru celalalt prin jertfa.

Taina cununiei in intelesul ei cel mai intim e o jertfa. Nunta continua adica jertfa Domnului, ca si celelalte taine, atat prin asemanare: cu jertfa sa cat si prin participarea directa la cresterea Trupului lui Hristos, prin nastere de fii.

L. Karsavin explica in chipul urmator analogia intre intruparea si jertfa Domnului pe de o parte si jertfa din taina nuntii pe de alta. Jertfa Domnului "aminteste, zice el, miscarea iubitei care se daruieste iubitului sau, si se pierde pe sine in el, dar care e; totdeauna inviata de iubitul ei (de efluviile iubirii lui, n. n.). In acelasi timp iubitul si el o iubeste tot la fel, adica pierzandu-se pe sine prin iubita lui. Asa si Dumnezeu se daruieste creaturii Sale, se jertfeste pe Sine, creand-o si reinviind-o, dandu-i posibilitatea sa fiinteze si sa-L iubeasca".

Exprimand mai analitic aceasta profunda taina, vom spune ca adevarata legatura, comuniune intre oameni, se intemeiaza pe lepadare de sine, daruire, jertfa. Cand eu gandesc la mine si tu la tine, intre noi e despartire si stingere lenta a duhului in fiecare. Nunta mai ales inseamna infrangerea granitelor sinelui intre soti; cel putin in camin trebuie sa inceapa sa se lecuiasca boala existentei noastre, egoismul, prin daruire, prin autopredare reciproca, "trecand eul meu in eul iubit, pentru a realiza deofiintimea celor ce se iubesc in Dumnezeu".

Prin aceasta, cum spune Karsavin, eu insufletesc persoana iubita si ea insufleteste, inviaza mereu viata mea. In camin e posibil ca fiecare sa-si deschida izvorul existentei sale catre celalalt si asa se patrund, se insufletesc, se innoiesc din zi in zi unul pe altul, viata unuia se intrupeaza in a celuilalt, ca a lui Hristos in umanitate, si din doi se naste o noua si sublima existenta, un "noi", in care, cum spune Tolstoi, "nici nu stii unde se ispraveste ea si unde incepe el".

De altfel, fara uitare de sine si trairea in copartasul vietii mele, fara aceasta inferioritate reciproca, eu nici nu l-as putea intelege curat, ci subiectiv, prin oglinda diformanta a egoismului, si astfel nu as putea patrunde si cunoaste "unicul" sau si el pe "al meu".

Cand vorbim de jertfa in taina nuntii, noi intelegem drept partasi ai acestei daruiri deopotriva pe amandoi, barbatul si femeia. Si numai atunci cand amandoi se jertfesc unul pentru altul, nunta atinge profunzimile unei taine dumnezeiesti si devine creatoare.

Si procreatia si creatia isi afla izvorul in autodaruirea celor doi. "Conceptia este daruire si, in acelasi timp, daruirea in adancul ei este o conceptie. Cand spiritul unuia se exprima printr-un cuvant, o opera de arta, o invatatura, el va fi inteles numai daca gaseste un raspuns, ceea ce inseamna ca in sufletul celuilalt dormiteaza o posibilitate, care e trezita prin chemare. Si totusi, aceasta desteptare nu este ceva pur pasiv, ci este ceva asemanator cu vointa de a te lasa trezit, cu vointa de a primi si a intelege, de a capta si cuprinde in tine, in faptura ta vie, aceasta chemare. Cel ce daruieste poate asadar sa lucreze in mod creator numai in cazul cand copartasul sau stie sa se trezeasca, devenind o cutie de rezonanta. Si opera sa, daruirea sa, devine posibila prin daruirea fapturii celeilalte, sau prin parasirea sa, prin consimtirea sa de a se lasa trezit. Deci devine limpede ca in vreme ce el da, el primeste de asemenea de la celalalt, il primeste in cele din urma pe el insusi".

Si "cu cat se daruieste mai mult, cu cat lasa prin golirea sa un spatiu mai mare, cu atat mai mult el va fi implinit; abia dupa ce te-ai pierdut pe tine si te-ai daruit, te poti regasi prin fapta celui apropiat tie si sa primesti din nou", abia asa te vei regasi intr-o noua opera a ta, o creatie, un urmas, si oricare din acestia fiind hranit, incalzit, crescut, valorificat de iubirea celuilalt "eu al tau".

Dar in nunta, in camin, nu e numai raspuns, dialog creator, iubire, ci si tacere, antagonism, impartire si in ce!e din urma despartire a inimilor. Si, daca numai unul din soti e purtatorul iubirii si celalalt nu raspunde?

Pentru un sot crestin, cand numai eu iubesc si nu primesc raspunsul, atunci golul lasat de lipsa raspunsului, de lipsa iubirii celuilalt cu care m-am unit in taina prin har, acest gol il umple crucea, adica iubirea mea devine dureroasa, e rastignita, pusa pe cruce, ca iubirea lui Iisus, caruia I s-a raspuns la iubire prin rastignire.

De altfel, in ritualul acestei taine de veselie se aminteste si de cruce, de mucenicie. Mai intai, cand preotul se roaga sa vina si la ei, la miri, "bucuria pe care a avut-o fericita Elena cand a aflat cinstitul lemn al crucii", si in al doilea rand cand intr-un moment de mare bucurie, in timpul dansului sacru, se canta troparul mucenicilor: "Sfintilor mucenici care v-ati nevoit si v-ati incununat, rugati-va Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre".

Nunta, iubirea, implica asceza, mucenicie, cum am zis, jertfa. Mai ales atunci cand iubirea mea nu primeste raspunsul, ea trebuie sa devina mai ascetica, mai purificata de patimi, pentru a ajuta si salva pe copartasul meu; ea trebuie sa fie mai vie, mai puternica si mai partunzatoare; sa coboare ca si iubirea lui Iisus prin jertfa pina la "iad", adica pana la a indura suferinta tovarasului meu de viata, suferinta, iadul sau, impietrirea inimii sale care nu poate iubi. Si mai ales atunci iubirea mea e iubire adevarata, cand eu il voi iubi nu atat pentru raspunsul, pentru meritele sau devotamentul sau fata de mine, ci il voi iubi din pricina caderilor, a pacatelor, deci din pricina suferintelor lui. Numai asa il voi putea destepta, suferind impreuna cu el. Si eu il voi astepta mereu cu bratele iubirii deschise, ca si Iisus care e "in suferinta din iubire pentru Biserica, pana la sfarsitul veacurilor" (Pascal).

Aceasta e taina iubirii adevarate in nunta, dupa chipul lui Hristos. Si cand nunta pecetluieste si invesmanteaza o asemenea iubire, atunci ea e mereu creatoare, aduce mereu ceva nou, fiecare descopera in celalalt valori noi prin iubire, si fiecare cu grija pazeste si se teme sa nu se stinga acest foc sacru. Aceasta e ceea ce a zis Apostolul: "Femeia sa se teama de barbat". "Nu e vorba de frica pacatosilor sau a unui criminal, aci, ci un fior, o emotie a iubirii, care se teme chiar intamplator sa supere pe omul iubit", si asa sa se stinga lumina caminului lor.

O asemenea iubire mereu innoitoare, creatoare, pazita cu sfintenie, nu se invecheste, nu oboseste, si creste mereu. Cum soarele in fiecare dimineata tot mai stralucitor rasare, cum florile nu supara, nu plictisesc nicicand cu parfumul lor, cum cuvantul cel vesnic al lui Dumnezeu mereu descopera ceva nou, asa fiecare din soti va revela neincetat celuilalt, prin iubire, comorile infinite ale chipului lui Dumnezeu din el, si sporind in iubirea nesfarsita, viata lor poate deveni, "o minune mereu reinnoita. Cel ce urca nu se opreste niciodata, mergand din inceputuri in inceputuri, prin inceputuri care n-au niciodata sfarsit".

Nunta, cale spre Imparatie

Tainele sunt o prelungire a intruparii Domnului, o punte intre cele doua veniri. Dumnezeu s-a intrupat, a intrat in framantatura firii noastre spre a ne vindeca de cele doua boli incurabile ale existentei: pacatul si moartea. El ne-a aratat in prima Lui venire, o fiinta noua, in care pacat nu mai era si moartea fu inghitita de viata, prin inviere.

Dar El avand a savarsi drumul Sau pana de-a dreapta maririi Tatalui, a instituit pe pamant tainele Sale, a turnat in ele Duhul cel viu si facator de viata care e si intr-insul, pentru ca sa avem prin ele Prezenta Sa vie mereu printre noi si in noi, pana va veni El; sa ne impartasim mereu din viata Lui, din Trupul Lui si din Sangele Lui, din cuvantul Lui, din icoana Lui, din harul Lui, spre a birui fiecare din noi pacatul si moartea.

Si tainele vor dura ca o logodna si pregustare, ca o pregatire si suis mereu spre acest triumf al vietii asupra pacatului si mortii. Ele vor inceta insa atunci cand faputra noastra se va innoi prin aratarea Domnului vietii, cand vom ajunge sa pranzim impreuna cu El, ne vom impartasi plenar din viata Lui de neprihanire si nestricaciune. Privirea in oglinda se va preface atunci in contemplarea directa, fata catre fata; taina nu va mai fi; umbra mortii nu va mai intuneca privirea noastra.

Atunci nici cununie nu va mai fi, pentru ca vom fi ca ingerii, zice Domnul, si moartea nu va mai pune capat existentei noastre. Caci prin nastere, zice Hrisostom, fiecare vrea sa lase amintirea si urma propriei sale vieti. Pana la inviere, cand totul ar parea ca se sfarseste in moarte, cand muritorul nu mai vede nimic pentru el dupa aceasta viata, copilul apare ca o prelungire a vietii firesti. Asa cum Fiul e Revelatia Tatalui Sau, "icoana nevazutului Dumnezeu", tot astfel copilul meu e o revelatie a fiintei mele; fara sa ma desfiinteze pe mine, el ma afirma in vesnicia mea, si pe mine si pe toti stramosii mei, ca o icoana, ca un lant, pana ce toti vom fi chemati la inviere. De asemenea prin copii, prin urmasi, "eu iau parte la intruparea Domnului, la cresterea Trupului Sau - Biserica -, pentru ca prin Botez, prin Taine, prin cresterea in duhul lui Hristos, copiii intra si ei in Trupul Sau.

De aceea, cununia pe pamant e binecuvantata. Biserica o intemeiaza, o sfinteste, face din ea cale catre imparatie si o apara de atacurile ereziei. Nu putine sunt interventiile Bisericii in decursul veacurilor, cand a trebuit sa ia atitudine hotarata pentru a apara asezamantul tainei. Putem cita in acest sens cateva canoane care definesc precis intelegerea crestina cu privire la taina nuntii.

Canonul 51 Apostolic hotaraste: "Daca vreun episcop sau prezbiter sau diacon si oricine din catalogul ieraticesc se abtine de la nunta si de carnuri si de vin, nu pentru infranare, ci din scarba, uitand ca toate sunt bune foarte si ca barbat si femeie a facut Dumnezeu pe om, ci hulind ar defaima faptura, ori sa se indrepteze, ori sa se cateriseasca si sa fie lepadat din Biserica. Asijderea si laicul".

Iata de asemenea doua din canoanele sinodului de la Gangra, tinut impotriva eustatienilor, care propovaduiau un ascetism potrivnic Evangheliei. Canonul 1 zice: "Daca cineva ar defaima nunta, si pe aceea ce traieste cu barbatul sau, credincioasa fiind si evlavioasa, ar urgisi-o sau ar defaima-o, ca si cum nu ar putea intra in imparatia (cea cereasca), sa fie anatema". Iar canonul 10 precizeaza si el: "Daca cineva dintre cei ce traiesc in feciorie pentru Domnul, si-ar bate joc de cei casatoriti, sa fie anatema".

Iar la inviere nu va mai fi casatorie, si nu va mai fi pentru ca nici moarte nu va mai fi; acolo vom praznui o cununie spirituala desavarsita cu Dumnezeu si intreaga creatie. Cuviosul Isidor Pelusiotul trage dimensiunile tainei intr-o viziune de admirabila simplitate, astfel: "Frumos lucru e casatoria, mai frumos infranarea, insa cel mai frumos lucru e fecioria; fecioria e vrednica de ceruri, casatoria de pamant, iar desfraul de iad".

Sf. Ioan Hrisostom spune ca sunt "doua ratiuni pentru care a fost instituita nunta: pentru a pune in randuiala concupiscenta noastra, si pentru a ne da copii; dar prima e principala".

Nasterea de prunci nu e nici unicul, nici principalul scop al nuntii. Eva si Domnul Hristos nu s-au nascut din nunta in acceptiunea ei pamanteasca. Deci nunta, pe langa procreatie are si un scop mai inalt: ajutorul reciproc si creatia. Sotii se unesc unul cu altul, se sprijina si se implinesc, dar totodata incetul cu incetul isi anuleaza patimile, isi transfigureaza simturile, isi spiritualizeaza relatiile; in acest fel se inlesneste creatia de valori.

Se poate face o legatura intre nunta si castitate. Nunta devine o frana, un corectiv si cumpana in dirijarea energiei noastre. Energiile se convertesc. Exista intre posibilul procreatiei si al creatiei o legatura intima. Cine e in stare sa procreeze poate si crea, daca nu-si risipeste cu nebunie energia. Eunucia este sterila si pe plan fizic si pe plan spiritual.

Sfintii, eroii, geniile, marile personalitati creatoare au fost dotate cu un puternic patrimoniu de energie pe care au convertit-o in valori spirituale. Despre Sf. Serafim de Sarov se spune ca, departe de a fi fost un apatic, avea o natura puternica, barbateasca, vie, care dezvoltata in har a oferit lumii un asa admirabil exemplu de sfintenie.

Crestinismul nu cunoaste starpirea sexului, ci "spiritualizarea sexului, iluminarea lui, podoaba sexului, si nu scopirea". Ascetismul nu e nicidecum o osandire a nuntii, o tagaduire a lui. "Adevarata asceza consta in a admira pamantescul in chiar momentul in care ni-l refuzam" (Newmann).

De aceea ascetul, feciorelnicul, prezenta lor printre noi nu inseamna o osandire a nuntii. "Nici nu trebuie sa ne departam de dorul dupa cele dumnezeiesti, nici nu trebuie sa fugim de nunta", zice Sf. Grigorie de Nisa. "Cine osandeste casatoria, taie si slava fecioriei", invata si Sf. Ioan Hrisostom.

Mai mult decat atat, putem spune ca "numai fecioria adevarata este capabila sa inteleaga intreaga insemnatate a nuntii. Numai de la inaltime se poate aprecia inaltimea; muntii cresc in vazul nostru, pe masura ce urci pe creasta opusa. Tot asa, numai de la inaltimea starii feciorelnice a constiintei pot fi intelese sfintenia casatoriei si deosebirea calitativa de desfrau. Si invers, numai casatoria curata, numai constiinta s despre casatorie in har, permite sa intelegi insemnatatea fecioriei".

De altfel, o casatorie in har, departe de a "stinge arderea duhului in om", duce incetul cu incetul catre spiritualizarea legaturilor intre soti, cum spuneam si mai sus. Si asa, taina nuntii este si ea o punte spre imparatia lui Dumnezeu.

Sensul simbolic pe care unii din Sfintii Parinti il dau pe langa cel de minune reala, pericopei evanghelice din ritualul tainei, e foarte revelator in perspectivele pe care le deschide. Mantuitorul a inceput minunile Sale la nunta de la Cana cu o prefacere, o transformare a unei substante bune, cum e apa, in alta si mai buna, in vin; Domnul preface apa in vin care apoi se preface in propriul Sau Sange. Sensul spiritual al minunii e destul de transparent, iar Sf. Andrei Criteanul il subliniaza astfel: "In Cana, la nunta, apa in vin prefacand, a aratat Hristos intaia minune, ca si tu sa te prefaci, o, suflete" (Canonul cel Mare, Cintarea IX, stih 24).

Oare nu si iubirea intre soti se schimba si se adanceste mereu pe masura convietuirii, nu se preface din putere in putere, punand mereu suisuri? La inceput, cand cunostinta lor abia inmugureste, iubirea le e mai mult trupeasca, si cei doi sunt "un trup". Mai apoi, iubirea-cunoastere, evoluiaza spre sferele interioare ale sufletului, incat cei doi devin un trup si un suflet; si, in sfarsit, dupa ani si ani, unirea lor devine tot mai adanca, spiritualizata, atat de adanca incat cei doi ajung o inima si un suflet, o deofiintime duhovniceasca.

Atunci abia, pe culmile vietii, cand lasand la o parte cele din afara, ca elementul estetic exterior, prezent sau nu, si celelalte care se trec, cand printr-o sete curata si statornica de iubire si viata in Hristos si in Biserica, fiecare a trecut peste pragul din afara si a patruns profund in inima fiintei copartasului sau, a descoperit chipul dumnezeiesc, comorile proprii fiecaruia, unicul personalitatii, nunta, caminul, unirea sotilor devine un reflex de frumusete cereasca, viata dumnezeiasca senina si adanca si tare, o cale si anticipare a imparatiei, o Biserica a Duhului Sfant pe pamant. Atunci s-ar putea realiza spiritual si intre soti, ca o imagine divina, ceea ce spune Domnul: "Tatal este intru Mine si Eu intru Tatal" (Ioan XIV, 10).

Aceasta ar fi o implinire in duh ortodox a nuntii.

Parintele Constantin Galeriu

Pe aceeaşi temă

26 Mai 2021

Vizualizari: 21338

Voteaza:

Taina Nuntii 3.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE