Ce anume? Raspunsul general la aceasta intrebare suna astfel: incepe canonul euharistic, incepe partea principala a Liturghiei in timpul careia se savarseste Taina, adica transpunerea si prefacerea darurilor euharistice - a painii si a vinului - in Trupul si in Sangele lui Hristos.

Acest raspuns, chiar daca formal, este corect, totusi el ridica intrebari, cere precizari - asa cum voi starui sa arat - caci poate fi inteles in chip diferit. Si de felul in care este inteles depinde intelegerea intregii Liturghii nu numai in viata noastra si in viata Bisericii, dar si in Taina mantuirii lumii, ca intoarcere si inaltare a fapturii spre Creator.

Inainte de toate, ce inseamna sau, mai exact, ce trebuie sa insemne aceasta parte a Liturghiei definita ca principala? Acest cuvant presupune o oarecare referire, o legatura intre "principal" si "secundar", caci in afara acestei legaturi nu are sens.

Teologia scolastica, cea care a dat cu usurinta aceasta definitie, acceptata de toti ca ceva evident, nu s-a ocupat niciodata si nici nu se ocupa de celelalte parti ale Liturghiei. Dimpotriva, tocmai aceasta teologie, la inceput in Apus si mai tarziu, prin imitare, si in Rasarit, a redus toata Taina Euharistiei la o singura parte (la "canonul euharistic") si inca nu la intreaga parte, ci numai la un singur moment din aceasta parte (prefacerea).

Datorita acestei reduceri, toate celelalte parti ale Liturghiei apar ca secundare fata de aceasta unica parte principala; ele apar ca fiind parti de alta natura si chiar de prisos pentru definirea si intelegerea teologica a Tainei Euharistiei. Tocmai aceste parti de

Oricine poate vedea clar ca daca sensul cuvantului "principal", dat canonului euharistic, este intr-adevar raportat la celelalte parti ale Liturghiei, atunci eu il resping categoric si-l resping, pentru ca il consider nu numai unilateral sau insuficient, ci pentru ca vad in el defectul teologiei noastre scolare, nascuta moarta din teologia apuseana, care nu e nicaieri atat de evident ca in felul de a vedea, de a se apropia de sfanta sfintelor a Bisericii, de Euharistie si de taine.

De aceea, nu pentru a-mi insusi vreun merit, ci cu deplina constiinta si raspundere am dat denumirea de Taina fiecarui capitol inchinat primelor parti ale Liturghiei: intrarea si adunarea, citirea si propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, aducerea, sarutarea pacii si marturisirea credintei.

Caci eu consider si starui, in limita posibilitatii, sa arat Dumnezeiasca Liturghie ca fiind una, desi cu diferite lucrari sfinte, sa arat ca este o unica Taina in care toata oranduirea, toate partile ei sunt in interdependenta una fata de alta, incat fiecare este necesara pentru toate si toate necesare pentru fiecare, descoperindu-ne sensul cu adevarat Dumnezeiesc al celor ce s-au savarsit si se savarsesc, sensul inepuizabil, vesnic, atotcuprinzator.

Traditia Bisericii, trairea vie a Bisericii afirma ca Taina Euharistiei este nedespartita de Liturghia Dumnezeiasca, intrucat scopul Liturghiei - cu tot ritualul ei - urmareste tocmai a ne arata sensul si continutul Tainei, a ne introduce in aceasta Taina, a ne preface pe noi in participanti si partasi la Taina. Aceasta unitate si integritate a Euharistiei, aceasta legatura indisolubila a Tainei cu Liturghia, tocmai aceasta unitate este distrusa de teologia scolara prin separarea arbitrara din Liturghie a unui singur "moment" (act, formula) si identificarea acestui unic moment cu Taina. Aici nu este vorba de un diferend privitor la definitii abstracte, de o subtilitate teologica, ci despre ceva mult mai profund si esential: cum si unde sa cautam raspuns la intrebarea "Ce se savarseste in Euharistie?"

Pentru Biserica, atat raspunsul la aceasta intrebare cat si intrebarea insasi sunt inradacinate in Liturghie, pentru ca Euharistia prin ea insasi este incununarea si implinirea Liturghiei, dupa cum Liturghia este incoronarea si implinirea intregii credinte intregii vieti si trairi a Bisericii.

Teologia scolara nu intreaba Liturghia tocmai despre sensul Tainei. Defectul, tragedia acestei teologii este ca ea substituie intrebarea, o inlocuieste cu alte intrebari straine de trairea Bisericii, facand parte din "disputele veacului acestuia", intrebari inradacinate in categorii ale gandirii, de fapt curiozitati ale ratiunii cazute, care nu s-a renascut si nu s-a luminat prin credinta.

Astfel, aceasta teologie si-a creat si se multumeste cu o definire proprie, apriorica despre Taina, si ii atribuie intrebari si probleme care, de fapt, au nevoie ele insele sa fie referite si valorificate in lumina trairii Bisericii.

II. De-a lungul veacurilor, aceste probleme s-au redus la doua intrebari: cand si cum? Cand, adica in care moment devin painea si vinul Trupul si Sangele lui Hristos? Cum, adica in virtutea carei cauze se savarseste prefacerea?

Drept raspuns la aceste intrebari, s-au scris sute de carti. Ele au fost si sunt pana acum obiect de discutii incordate intre catolici si protestanti, intre Rasarit si Apus. Este insa suficient sa incercam sa referim toate aceste presupuneri si teorii la trairea nemijlocita a Liturghiei, pentru a vedea ca raman exterioare fata de aceasta, apar impuse din afara ei si de aceea nu explica nimic si, in cele din urma, devin de prisos.

Intr-adevar, pentru credinta noastra, comuniunea cu Dumnezeu, viata spirituala, mantuirea nu sunt ceva filologic, abstract, ci absolut real. Scolastica raspunde la intrebarea cum se savarseste prefacerea painii si a vinului in Trupul si in Sangele lui Hristos cu ajutorul filosofiei lui Aristotel, prin deosebirea dintre substante si accidente.

Potrivit scolasticii, in prefacere se schimba

Tot asa si intrebarea cand, in care moment, in virtutea carei

Teologia ortodoxa, respingand pe drept cuvant aceasta invatatura latina, afirma ca prefacerea nu se savarseste prin cuvintele stabilite, ci prin epicleza, adica prin rugaciunea chemarii Sfantului Duh, care urmeaza imediat dupa aceste cuvinte.

Dar teologia rasariteana, ferecata in aceeasi metoda, cu aceeasi

Subliniez din nou ca sensul celor spuse mai sus nu este de a ridica aceste probleme si a convinge ca sunt de prisos sau ca teologiei ii e cu neputinta sa inteleaga si sa explice Euharistia potrivit dictonului:

Intrebarea aceasta e intr-adevar fireasca pentru credinta, care traieste cu insetarea de a intra in ratiunea Adevarului, cu nevoia rationala de a intelege cuvintele prin intelepciunea lui Dumnezeu, care se descopera si in care este inradacinata slujirea lui Dumnezeu.

Aceasta este intrebarea despre sensul si destinatia ultima a tot ce exista, despre inaltarea tainica spre starea cand

De aceea si este atat de important si esential a elibera, a curati aceasta intrebare de tot ce o intuneca, o micsoreaza si o interverteste. Aceasta inseamna a o elibera mai intai de acele

La chemarea

Incepe Taina inaltarii, care nu ar fi fost posibila fara Taina Adunarii, iara Taina Aducerii si fara Taina Unitatii. Taina Inaltarii este indeplinirea intregii Liturghii, prin ea ni se daruieste intreaga intelegere si patrundere ce depaseste puterile noastre, este tocmai Taina care ne descopera si ne explica tot. Chemarea diaconului:

III.

Bine.. Acest cuvant - ca de altfel toate cuvintele, ca insasi limba umana cazuta - s-a sters, s-a rasuflat, a slabit, a ajuns sa insemne, mai mult sau mai putin,

Numai uneori, dar si atunci partial - in poezie, in arta - cuvintele tasnesc in curatenia si in puterea lor initiala, in sensul lor initial dumnezeiesc. Orice cuvant adevarat este de la Dumnezeu si exista, pentru ca sa-l auzim in exprimarea si in sensul liturgic, sa intelegem ce inseamna, ce descopera cuvantul la inceputul inaltarii euharistice; trebuie sa inaltam cuvantul la Dumnezeu, sa-l auzim acolo unde a rasunat pentru prima data, ca o revelatie.

"

Desigur, "cultura", "stiinta", "filosofia" sunt competente, cunosc suficient ca sa defineasca formal cuvantul: este bine ceea ce corespunde naturii sale, ce corespunde destinatiei si ideii sale, prin care forma sau implinirea corespund continutului sau ideii.

Din aplicarea la textul biblic de mai sus, rezulta: Si a vazut Dumnezeu ca ceea ce a creat corespunde ideii Lui si de aceea este bine. Totul e adevarat, totul e corect, dar cat de sarace si neputincioase sunt cuvintele pentru a reda ceea ce este principal: revelatia bunatatii binelui, acea revelatie despre lume, despre viata si despre noi insine, care poarta in sine si descopera acel bine dumnezeiesc, acea bucurie deplina, acea admirati prin care binele lumineaza si vivifica. Dar atunci, unde gasim, nu explicarea, nu definirea, ci, inainte de toate, trairea insasi, cunoasterea nemijlocita a acestui bine initial si vesnic?

Noi aflam, auzim si primim cuvantul acesta acolo unde a rasunat el din nou in toata puterea si plinatatea lui, unde a rasunat ca raspuns omenesc la cuvantul bine dumnezeiesc "Doamne, bine este noua a fi aici" (Mt. XVII, 4).

Pe Muntele Schimbarii la Fata - prin acest raspuns - a fost marturisita pentru totdeauna primirea de catre om a binelui dumnezeiesc, ca fiind viata si chemarea lui. Acolo, in acel "nor luminos" care l-a acoperit, omul a vazut "ca acesta este binele" si l-a primit si l-a marturisit.

Prin aceasta vedere, prin aceasta cunoastere si experienta, traieste propriu-zis Biserica in adancul ei ultim. In aceasta traire se afla inceputul si implinirea Bisericii, ca fiind inceputul si implinirea a toate in ea. Intr-adevar, se poate vorbi la infinit despre Biserica, se poate incerca a o explica, se poate studia ecclesiologic, se poate discuta despre primatul apostolic, despre canoanele si principiile organizarii bisericesti si totusi, fara aceasta traire, fara bucuria ei tainica, fara a referi totul la acest "bine este noua a fi aici", toate celelalte raman cuvinte despre cuvinte.

Miezul acestei trairi este Dumnezeiasca Liturghie, ea este izvorul acestei trairi, prezenta, darul si implinirea ei. Liturghia este o inaltare continua, o inaltare a Bisericii la cer, la Prestolul slavei, la lumina neinserata, la bucuria Imparatiei lui Dumnezeu. "In locas stand, ne inchipuim ca stam in cer."

Aceste cuvinte nu sunt numai o retorica evlavioasa; in ele se exprima insasi esenta, insasi destinatia Bisericii si a slujirii ei divine, care este tocmai Liturghia, adica lucrarea, in care se descopera si se implineste concomitent esenta celor ce se lucreaza.

Dar in ce consta aceasta esenta, sensul ultim al Liturghiei Dumnezeiesti, daca nu in binele Dumnezeiesc pe care ea ni-l descopera si ni-l daruieste? Si de unde acea integritate, de unde acea frumusete - in acelasi timp si supralumeasca, si cereasca, si cosmica - daca nu din: "Doamne, bine este noua a fi aici", in care totul - si cuvantul, si sunetul, si culorile, si timpul, si spatiul, si miscarea, si toata cresterea - se descopera si se implineste ca rezidirea fapturii, ca inaltarea noastra si a intregii lumi Sus, acolo unde ne-a inaltat si ne inalta pe noi vesnic Hristos?

De aceea este potrivit sa vorbesc despre "cand" si "cum", despre cauza care leaga Liturghia intr-o unitate, facand ca fiecare parte a ei sa fie treapta si, prin aceasta, sa fie conditia si "cauza" inaltarii ce urmeaza, inaltarea e cuprinsa in acest bine, prin a carui cunoastere, traire si partasie traieste Biserica.

Acest Bine Dumnezeiesc aduna Biserica spre a fi rezidita de Dumnezeu faptura noua. Acest Bine transforma adunarea intr-o intrare si inaltare, ne deschide mintea pentru a auzi si primi Cuvantul lui dumnezeu, introduce jertfa noastra, aducerea noastra in jertfa lui Hristos cea unica, ce nu se repeta si este atotcuprinzatoare.

Acest Bine implineste Biserica intr-o unitate de credinta si iubire si, in sfarsit, tot el ne conduce la acel Prag, la partea cu adevarat principala, in care toata aceasta iscare si crestere va afla culminarea si implinirea la Cina lui Hristos, in imparatia Lui.

De aceea, daca intreaga Liturghie nu ar fi dar si implinire a acestui Bine Dumnezeiesc, noi n-am sti ce se savarseste in aceasta parte principala, n-am sti ce se savarseste in Euharistie, pe culmea ei - in prefacerea Painii si a Vinului - ce se savarseste cu noi cu Biserica, cu lumea, cu toti si cu toate.

Despre acest bine marturisesc si cuvintele diaconului care ne cheama sa stam in bine, cuvinte cu care incepe partea principala a Liturghiei, care si indeplineste totul in sine.

IV. Cele trei ecfonise ale proistosului si cele trei raspunsuri scurte ale adunarii alcatuiesc "dialogul" introductiv cu care incepe Taina Inaltarii.

La inceput are loc binecuvantarea solemna. Aceasta binecuvantare o aflam, fara exceptie, in toate rugaciunile euharistice ajunse pana la noi, desi in diferite formulari: de la Liturghia romana si alexandrina "Domnul fie cu voi" pana la formula noastra treimica, toate sunt aproape identice cu formula pe care o gasim la Apostolul Pavel (2 Cor. XIII, 13) - "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu-Tatal si impartasirea Duhului Sfant sa fie cu voi cu toti".

Sensul acestei binecuvantari este totdeauna si oriunde acelasi: confirmarea si marturisirea solemna ca Biserica este adunare intru Hristos si aduce intru El Euharistia. Aceasta inseamna ca, in aceasta Unitate cu El, tot ceea ce lucram noi savarseste El si tot ceea ce este savarsit de El ne este daruit noua.

Sublinien ca formula acestei bunecuvantari treimice e neobisnuita fata de aceea care se intrebuinteaza de obicei. Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Binecuvantarea euharistica incepe cu Hristos, cu daruirea Harului Sau. Aceasta inversare se savarseste pentru ca, in acest moment al Liturghiei, esenta binecuvantarii nu e marturisirea Prea Sfintei Treimi in esenta Ei vesnica, ci in descoperirea, marturisirea - am putea spune chiar trairea Ei ca o cunoastere a lui Dumnezeu (esenta vietii vesnice In. XVII, 3), care ne e daruita ca impacare, unitate si comuniune cu El si care reprezinta mantuirea noastra.

Aceasta mantuire ne este daruita intru Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a devenit Fiul Omului, in Care "noi avem pace cu Dumnezeu.. si am primit acces la Har.." (Rom. V, 1-2), "accesul la Tatal intr-un Duh" (Ef. II, 18). Caci noi "avem un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, pe Omul Hristos Iisus" (1 Tim. II, 5), Care a spus: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata: nimeni nu vine la Tatal decat numai prin Mine" (In. XIV, 6).

Credinta crestina incepe cu intalnirea cu Hristos, cu primirea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, Care ni-L arata noua pe Tatal si Iubirea Lui. in aceasta primire a Fiului, in aceasta unire intre El si Tatal se implineste mantuirea si viata cea noua, ca imparatie a lui Dumnezeu in impartasirea Sfantului Duh, Care este insasi Viata Dumnezeiasca, insasi Iubirea Dumnezeiasca, insasi partasia cu Dumnezeu.

Euharistia este tocmai Taina prin care avem acces la Dumnezeu, la cunoasterea Lui si la unirea cu El. Euharistia adusa intru Fiul, se aduce Tatalui. Adusa Tatalui, ea se implineste in impartasirea Sfantului Duh.

De aceea, Euharistia este zvorul vesnic viu si de viata facator al cunoasterii de catre biserica a Prea Sfintei Treimi, nu o cunoastere abstracta (ca dogma, invatatura) dupa cum, vai, ramane pentru atat de multi credinciosi, ci cunoasterea ca o recunoastere permanenta, ca o intalnire, ca o traire si, de aceea, ca o partasie Vietii vesnice.

V. Ecfonisul urmator al proistosului:

"Pe noi cei ce eram morti prin crimele noastre, Dumnezeu ne-a readus la viata intru Hristos - prin Har sunteti mantuiti - si ne-a inviat cu El si ne-a asezat in ceruri, in Hristos Iisus" (Ef. II, 5-6).

Noi cunoastem ca inca de la inceputul Liturghiei, chiar de la intrarea noastra si "adunarea din Biserica", a inceput inaltarea spre cer, unde viata noastra cea adevarata "este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu". Oare este nevoie sa explicam si sa argumentam ca cerul nu are nimic comun cu acel "cer" despre care debiteaza Bultmann si urmasii lui? Acestia, prin "demitologizarea" cerului, il explica omului "contemporan" cu o stiinta ingaduitoare, parca pentru a salva crestinismul; despre cer, inca acum 1500 de ani, Sfantul Ioan Gura de Aur a spus: "Ce-mi este mie de cer, cand eu il contemplu pe Stapanul cerului, cand eu insumi devin cer?"

Tocmai de aceea noi putem avea inimile noastre "sus", caci acest sus este cerul din noi insine si dintre noi, este in mijlocul nostru, intrucat cerul ne este restituit si restabilit ca patria noastra adevarata si ravnita, patrie in care ne-am nascut, in care ne-am intors dupa izgonirea chinuitoare.

Dupa aceasta patrie duce dorul si suspina vesnic, si cu amintirea lui traieste intreaga faptura. Daca noi vorbim despre cele pa mantesti, despre noi insine, despre Biserica in sens de inaltare, atunci despre cele ceresti, despre Dumnezeu despre Hristos, despre Duhul Sfant, noi vorbim in sens de coborare.

Noi insa vorbim despre cer pe pamant, despre cer care transforma pamantul, despre pamant care primeste cerul ca un ultim adevar despre sine.

Pentru "lumea aceasta" imparatia lui Dumnezeu cea cereasca, cea de Sus, urmeaza sa vina, dar intru Hristos ea este deja descoperita si in Biserica ea "vine pentru cei ce se silesc" inca de acum; spre imparatia lui Dumnezeu ne conduce si ne inalta Euharistia, care se si savarseste in imparatie.

De aceea, chemarea: "Sus sa avem inimile" este si o avertizare ultima si solemna. "Sa ne temem ca noi sa nu ramanem pe pamant", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Noi putem, suntem liberi sa ramanem jos, in vale, sa nu auzim, sa nu vedem, sa nu primim aceasta inaltare cu adevarat grea. Dar cel care ramane pe pamant nu are loc in aceasta Euharistie cereasca si atunci insasi prezenta in ea devine ca o osandire a noastra.

Cand corul, iar prin el fiecare dintre noi raspunde: "Avem catre Domnul", noi am indreptat inimile noastre Sus, catre Domnul, unde se savarseste judecata asupra noastra. Dar acela care, fie cazut, fie pacatos, n-a indreptat inima sa catre cer toata viata sa, care n-a masurat niciodata pamantul cu cerul, acela nu-si poate indrepta inima Sus numai in acest moment.

Auzind aceasta ultima chemare, ne vom intreba: este inima noastra indreptata catre Domnul, este in Dumnezeu, este in Cer ultima ei coboara? Daca da, atunci, fara sa tinem seama de slabiciunea noastra, de caderile noastre, suntem primiti in Cer, vedem acum lumina si slava imparatiei. Daca nu, atunci taina venirii Domnului spre cei care-L iubesc pe El va fi pentru noi taina judecatii ce vine.

VII. "Sa multumim Domnului. Cu vrednicie si cu dreptate." Cu aceste cuvinte incepe rugaciunea de multumire traditionala a evreilor; aceste cuvinte le-a pronuntat Domnul cand a inceput noua Sa multumire, care urma sa-l inalte pe om la Dumnezeu si sa mantuiasca lumea. Si, dupa cum era practica, apostolii au raspuns: "Cu vrednicie si cu dreptate". Iar Biserica, de fiecare data cand savarseste amintirea acestei multumiri, repeta dupa ei si cu ei: cu vrednicie si cu dreptate.

Mantuirea este implinita. Dupa intunericul pacatului, al caderii si al mortii, omul aduce din nou lui Dumnezeu multumire curata, fara pacat, libera si desavarsita. Omul s-a intors la locul pe care i l-a pregatit Dumnezeu cand a creat lumea. El se afla pe locul inalt, inaintea Prestolului lui Dumnezeu, sta in Cer chiar in fata lui Dumnezeu si in mod liber - in plinatatea iubirii si a vederii - uneste in sine intreaga lume, intreaga faptura si aduce multumire; si intru el, intreaga lume confirma si recunoaste ca aceasta multumire este "vrednica si dreapta".

Acesta este Hristos. El este Singurul fara pacat, Singurul Om in toata plinatatea chemarii si slavei Lui. El este Singurul Care restabileste in Sine si intoarce la Dumneze "chipul cazut" si de aceea noi aducem, auzim si participam la multumirea lui Hristos acum, cand proistosul incepe rugaciunea euharistica, poruncita noua de Hristos si care ne uneste pentru vesnicie cu Dumnezeu.

Alexander Schmemann