Maria, nepoata avvei Avraam - o icoana a mantuirii

Maria, nepoata avvei Avraam - o icoana a mantuirii Mareste imaginea.

Maria, nepoata avvei Avraam - o icoana a mantuirii

"In pustiurile inimii
Sa tasneasca izvor mantuitor:
In temnita zilelor sale
Sa invete omul liber cum sa laude".

Multe dintre istoriile femeilor sfinte apartin categoriei de genul unei convertiri dinspre pacat spre trairea in duh de pocainta. Ele duceau in lume o viata depravata, mai apoi intorcandu-se la viata cea noua, in duh, din desert. Istoria aceasta este una cu totul diferita. Ea relateaza despre o fuga din desert intr-un bordel si o reintoarcere din bordel in desert.

Este ultima istorie povestita de Efrem Diaconul in relatarea pe care o face vietii lui Avraam, un monah pe care l-a cinstit si iubit. Ea povesteste cum Avraam a crescut-o pe nepoata sa orfana, copila Maria, de la varsta de sapte ani si cum aceasta a fost sedusa de un monah aflat in vizita; cum aceasta a fugit disperata in cetate traind acolo ca o prostituata pana cand unchiul ei a aflat-o si a convins-o sa se intoarca cu el in pustie unde a trait o viata de cainta pana la moartea ei.

Sunt multe puncte de mare interes cu privire la aceasta istorie, atat in continutul, cat si in forma ei. Mai intai, cine a scris-o si pentru ce public? Autorul este "Efrem Diaconul". Ca si Iacob, el era un diacon (in fapt un arhidiacon), si un monah; asadar, era un personaj cultivat. El a fost ucenicul lui Avraam si a scris o relatare a vietii dascalului sau spre zidirea confratilor sai monahi: "Eu, o persoana mediocra si neinvatata, chiar si eu am vorbit cu acest cel mai bun si mai desavarsit dintre oameni".

In relatarea sa el ne povesteste intamplari despre Avraam, privit ca un exemplu actual de viata total umpluta de Dumnezeu, chiar daca, asa cum spune, culorile tabloului sunt uneori intunecate si triste. Avraam si Efrem sunt mentionati si de istoricul bisericesc Sozomen; exista si un avva Avraam caruia ii sunt atribuite unele apoftegme ale parintilors si care poate fi acelasi personaj.

Cand Hrotswitha din Gandersheim a scris o piesa pe tema acestei istorii a Mariei, ea a adus figura lui Efrem in prim plan scotandu-l din obscuritatea relativa pe care si-o da el insusi in propria relatare si facand explicit intr-un dialog miscator rolul sau de confident si prieten al lui Avraam. La sfarsitul relatarii acestuia exista un codicil mai revelator decat relatarile scrise din punctul de vedere al lui Zosima sau de catre diaconul Iacob, codicil care fara indoiala a determinat-o pe Hrotswitha sa extinda rolul acestuia in piesa ei.

In acest epilog, Efrem scrie ca un batran dupa moartea prietenilor si eroilor sai, Avraam si Maria: "stelele" vietii ascetice au trecut, lasandu-l singur in varsta in pragul mortii. Istovit acum de varsta si de slabiciune, el isi vede viata ca un esec in care momentele aurite de glorie au fost reflectate pentru el prin intermediul celorlalti doi; ei s-au dus insa si "lunga liniste a iernii ma gaseste singur si nepregatit".

Ca unul dintre cei care observa si scriu, el stie bine ca nu era unul din cei care si fac lucrurile; numai rugaciunile prietenilor sai sfintii - "stelele" - ii pot da speranta; si in aceasta el se afla cu siguranta alaturi de cititorii sai.

Fie ca Efrem relateaza ceea ce a vazut el insusi, fie ca doar compune o opera mai complexa din mai multe intamplari care ii erau familiare, arta sa de povestitor este mai presus de orice indoiala. El apare discret in propria sa naratiune, dand cititorului un punct de observatie spre personajele centrale iar, la sfarsit, isi incheie povestirea asternand in scris propriile reactii fata de ea.

In al doilea rand, comparand textul cu detaliile din alte izvoare, exista foarte multe lucruri interesante in ce priveste formarea unui tablou al vietii in desert. Prezenta copiilor printre asceti nu era, de exemplu, necunoscuta. In Apoftegmele parintilor pustiei exista o povestire despre avva Carion care ajuns monah in Sketis, a luat cu el si pe baietelul sau, Zaharia, spre a imparti cu el chilia si viata monastica. In Asezamintele lui Ioan Cassian exista istoria lui Patermucius, care a fost primit ca monah impreuna cu fiul sau in varsta de opt ani; tanara Paula a fost dedicata vietii monahale din copilarie si a intrat intr-o manastire din Betleem inainte de varsta de saisprezece ani; Viata Mariei Egipteanca ne spune ca Zosima fusese monah inca din copilarie.

Obiceiul nu era lipsit de primejdii si mai tarziu in Sketis un monah spunea: "Nu aduceti aici copii, ca patru biserici in Sketis s-au pustiit pentru copii". Istoria de care ne ocupam aici este neobisnuita prin aceea ca ne prezinta un pustnic educand o fetita. Ei locuiesc in chilii vecine si isi spun pravila rugaciunilor impreuna.

O alta latura a vietii in pustie e infatisata de neincrederea lor in bunurile materiale. Atat Avraam, cat si Maria priveau posesiunile materiale drept piedici in calea libertatii vietii in pustie; mai intai, atunci cand Avraam a tratat-o pe copila Maria ca un ucenic dandu-i mostenirea ei saracilor pentru a o impiedica de la distractii si de la responsabilitatile vietii in lume, iar mai tarziu, atunci cand Maria si-a lasat pur si simplu toata averea si bogatia intorcandu-se in desert; ca si Pelaghia, care renuntase la toate bunurile ei, si de asemenea Thaisia, care le arsese. Este vorba de o parte fundamentala a traditiei desertului in care bunurile materiale sunt prima legatura cu lumea ce trebuie taiata cu hotarare pentru a dobandi libertatea inimii.

Un alt detaliu de interes pentru aceasta povestire pentru a ne forma o imagine asupra lumii parintilor desertului este faptul ca uniforma unui soldat e vazuta ca o deghizare potrivita pentru Avraam atunci cand viziteaza un bordel; faptul este, neindoielnic, o reflectare a prescriptiilor pentru armata romana in Egipt. Moneda de aur oferita proxenetului ce detinea bordelul aduce aminte de aurul Egiptului, cea mai bogata provincie a imperiului. Proxenetul, proprietar al bordelului si masa eleganta si rafinata poruncita inaintea evenimentelor principale ale serii ne ofera de asemenea o privire asupra vietii de societate a unui oras din lumea antica.

In alt treilea rand, exista aici doua teme spirituale frecvent intalnite si in alte materiale privitoare la monahismul desertului si care sunt de o importanta majora: prima este cea a monahului care pacatuieste, iar cea de-a doua este cea a omului bun ce se deghizeaza pentru a vizita un bordel cu scopul de a scoate de aici un tovaras.

Sa luam mai intai tema monahului cazut: literatura desertului nu e interesata de istorii in mod automat pioase, ci in primul rand de cainta pacatosilor, iar intre astfel de istorii exista exemple de monahi care au cazut, fie temporar fie definitiv.

Ce inseamna "cadere" in desert? Nu este o experienta pur si simplu sexuala, genitala, desi la aceasta se renunta prin definitie in mod complet in viata monastica. Actul sexual contrazice, intr-adevar, insasi esenta vietii asumate, dar pentru el, ca si pentru toate pacatele, exista iertare. Ceea ce se afla intr-adevar in afara vietii ascetice nu este placerea in sine, ci disperarea, atitudinea de mandrie ce neaga posibilitatea iertarii.

Ca monahul cazut din povestirea lui Ioan din Lycopolis, Maria a facut totul asa cum trebuie in intreaga ei viata, dar fara a invata lectia esentiala a desertului: stricta dependenta a omului de mila lui Dumnezeu. Astfel, biruita de o patima mai puternica decat autocontrolul ei delicat, ea a pacatuit cu "monahul numai cu numele" si, in acelasi timp, a deznadajduit de iertare. Nu a putut suporta sa le spuna lui Avraam si Efrem ceea ce s-a intamplat; in loc de aceasta, ea fuge in timpul noptii si continua sa savarseasca faptele in al caror joc s-a prins prin pacat.

Asa cum Avraam a vazut atat de potrivit intr-un vis, ea era ca o pasare prinsa in gura unui sarpe. In conversatia emotionanta dintre batranul pustnic si Maria in bordel, acesta nu are nici un cuvant de condamnare pentru ea, ci ii vorbeste numai despre mila si iubire: "De ce nu ne-ai spus? Oare Efrem si cu mine n-am fi impartit penitenta ta? Oare n-am venit sa te aduc acasa, copila mea?" N-are loc nici o discutie privitoare la motivele din sau responsabilitatea pentru trecut, si in fata iubirii compatimitoare a unchiului ei inima Mariei este atinsa; ea incepe sa planga "fiindca te-ai intristat atat pentru mine, pana la a veni in aceasta groapa a murdariei" si de aceea se caieste. Nu judecata sau discutarea pacatelor, scuzele sau intelegerea unor circumstante atenuante ii inmoaie inima, ci mila si iubirea. Acesta e un aspect fundamental al vietii parintilor desertului: nu judecau, ci iubeau:

"Spuneau parintii despre avva Macarie cel Mare ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut, si cele pe care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit"

Cea de-a doua tema, cea a monahului deghizat, a fost deja discutata analizand istoria Thaisiei, dar aici, asa cum este exprimata in relatarea subtila a lui Efrem, ideea ofera o cheie vitala intregii literaturi de care ne ocupam aici. Cand Efrem descrie felul cum Avraam a imbracat o haina straina pentru a merge si a-si cauta nepoata in cetate, el se refera la un eveniment minor si la prima vedere fara nici o legatura din viata omonimului acestuia, patriarhul biblic Avraam:

"Sa ne minunam, fratilor, de acest al doilea Avraam, fiindca asa cum intaiul Avraam a iesit sa lupte impotriva regilor si l-a slobozit pe nepotul sau Lot, tot asa si acest al doilea Avraam a iesit sa se razboiasca cu diavolul ca sa-l biruie si sa aduca inapoi pe nepoata sa Maria cu un triumf inca si mai mare."

Referinta biblica este la Facerea 14, 14-16 si la scaparea lui Lot de catre unchiul sau Avraam din mainile celor "patru regi impotriva a cinci" care il capturasera: "Auzind Avraam ca Lot, rudenia sa, a fost luat in robie, a adunat oamenii sai de casa, trei sute optsprezece si a urmarit pe vrajmasi pana la Dan. Si navalind asupra lor noaptea, el si oamenii sai i-au batut si i-au alungat pana la Hoba care este in stanga Damascului. Si au intors toata prada luata din Sodoma, au intors si pe Lot, rudenia sa, averea lui, femeile si oamenii."

Legaturile evidente intre cele doua istorii sunt de natura gramaticala: acelasi nume, Avraam, si acelasi cuvant, nepos (nepot sau nepoata) pentru a exprima relatia atat dintre Avraam si Lot, cat si dintre Avraam si Maria. Data fiind aceasta legatura, orice cititor din lumea antica si medievala vedea repede sensul ascuns pe care voia sa il sugereze Efrem. In comentariile timpurii ale acestui text din cartea Facerii, sau la orice alt text biblic, pe cititor nu-l interesa atat sensul literal sau istoric; asa cum spunea Origen:

"Daca doreste cineva sa auda sau sa inteleaga aceasta potrivit sensului literal, el ar trebui sa asculte impreuna cu iudeii mai degraba decat cu crestinii. Dar daca doreste sa fie un crestin si un ucenic al lui Pavel, sa asculte ceea ce se spune potrivit "legii Duhului" si sa priveasca ceea ce se spune despre Avraam si despre femeile si fiii sai in chip alegoric. Ni se dau asemenea alegorii, dar nu e usor pentru fiecare sa le descopere intelesul lor, asa ca trebuie sa ne rugam din inimile noastre, ca "sa se ia de pe ele valul". Daca vrea cineva sa se intoarca la Domnul, "fiindca Domnul este Duhul", sa se roage din inima sa pentru ca valul literei sa se ridice si lumina Duhului sa vina, dupa cum este scris, "ca noi toti sa privim cu fata deschisa ca in oglinda slava Domnului si sa ne prefacem in acel chip din slava in slava ca de la Domnul, care este Duhul" (2 Corinteni 3)".

Sensul literal al unui text era mult prea firav pentru a putea tine interesul unui cititor in lumea antica; sensul superficial al unei opere, atat in lumea clasica, cat si in lumea crestina era doar un vestibul prin care cititorul putea trece in multe si felurite lumi. A cauta intelesurile ascunse ale unui text in spatele suprafetei literei era nu doar ceva mai interesant, ci mult mai folositor in lucrarea mantuirii: "Fericiti sunt ochii - scria Claudius din Torino in prefata sa la un comentariu al Scripturilor - care vad Duhul dumnezeiesc prin valul literei".

Pentru monahi acest mod de a citi si a intelege Scriptura era esential si deopotriva extrem de practic: "Purtau de grija sa nu le scape nici un cuvant fara a cunoaste intelesul lui nu numai istoric, ci si duhovnicesc, dupa talcuirea parintilor, adica ei aplicau toti psalmii la propriile lor vieti si fapte, la patimile lor si viata lor duhovniceasca, si la razboaiele cu diavolii ce se luptau impotriva lor".

Cititorii obisnuiti cu acest fel de a vedea textul Bibliei il aplicau si altor texte, si adesea interpretarea spirituala a unui pasaj scripturistic la care se face in treacat aluzie intr-o predica era atat de bine cunoscuta, incat cunoasterea acestei interpretari lumina automat intreg contextul. Istoria Mariei si a lui Avraam este tocmai un asemenea caz. Parintii au vazut in imaginea lui Avraam care-si paraseste locul pentru a scapa un captiv, imaginea lui Hristos insusi: "Aici vedem - scria Beda Venerabilul - pe Avraam ca figura mistica a lui Hristos, care prin patima si moartea Sa a izbavit lumea de moarte luptand impotriva diavolului".

Comentariile unui verset anterior din acest capitol al Facerii stabilisera deja faptul ca Lot era o icoana a sufletului omenesc: cei "patru regi impotriva a cinci" (Facerea 14, 9) erau vazuti ca fiind cele patru elemente si cele patru simturi. Lot, luat captiv de patru regi impreuna cu cinci, a devenit atunci figura sufletului omenesc devenit captiv al patimilor.

Maria, ca si Lot, fusese luata prizoniera de senzualitate, si in acelasi fel omenirea fusese dusa in captivitate de pacat. Amandoi Avraamii erau de aceea Hristos, eliberatorul de pacat: "Au iesit la lupta cu crucea lui Hristos si in numele lui Iisus, acel semn puternic, acel stindard al credintei".

Monahul Avraam si-a ascuns adevarata sa natura pentru a intra intr-un loc al pacatului spre a scapa de aici o pacatoasa; tot asa Hristos insusi S-a golit pe Sine insusi pentru a nu fi recunoscut de diavol, pentru a elibera prada acestuia din iad. in acest mod, istoriile Vechiului Testament si realitatile Noului Testament erau concentrate de povestirea contemporana de dragul auditorilor ei.

E bine sa ne aducem aminte faptul ca aceste istorii nu erau relatari jurnalistice sau biografii, preocupate de reactiile psihologice si de relatiile dintre protagonisti; daca ar fi fost astfel, ele ar fi fost cu totul nepotrivite si ineficiente. Ele sunt mai degraba teologii si se leaga nu atat de evenimente trecute, cat de situatia prezenta a celui ce le asculta sau le citeste.

Aceste istorii erau scrise pentru a da un raspuns intrebarii din mintea cititorului: "De ce ni se spun acestea?", iar nu la intrebarea: "Cum s-a intamplat aceasta?" Ele sunt spuse in mod deliberat pentru a revendica raspunsul cititorului, iar nu pentru a prezenta fapte istorice ca atare. Ele nu sunt cel mai bine descrise ca fiind fictiune, ci mai degraba ca fiind parte din lunga traditie a hagiografiei crestine, in care evenimentele repovestite sunt legate de persoana lui Hristos Mantuitorul spre folosul cititorilor sau ascultatorilor.

Benedicta Ward

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4574

Voteaza:

Maria, nepoata avvei Avraam - o icoana a mantuirii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

nepoata avvei avraam

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE