Schimonahul Agapie Orbul (+1905)

Părintele schimonah Agapie s-a născut în anul 1838, într-o familie de ţărani, judeţul Rostov, gubernia Iaroslav, şi în lume s-a numit Alexandru Andreevici Molodiaşin. Părinţii lui, la fel ca majoritatea locuitorilor din judeţul respectiv, se ocupau cu grădinăritul. Alexandru era în această îndeletnicire ajutorul lor sârguincios, ceea ce se vede din faptul că, mai târziu, după intrarea în mănăstire, ani de-a rândul i s-a dat ascultare la grădină, deoarece cunoştea această îndeletnicire, şi în cadrul ei putea să aducă cel mai mare folos mănăstirii.

Incă din copilărie, Alexandru a suferit de o boală de ochi, iar această boală l-a dus mai târziu la orbire.

Şi aşa era grea viaţa de ţăran, iar la el s-a adăugat şi neputinţa trupească. Mai târziu, fiind deja schimnic şi bărbat priceput în viaţa călugărească, Părintele Agapie i-a scris unui prieten apropiat al sau arhimandritului A., printre altele, următorul lucru: „De la vârsta de douăzeci de ani ai vieţii mele au venit asupra mea necazuri, fie pentru păcate, fie pentru încercare, fie pentru prevenire".
Aşa a vieţuit Alexandru (viitorul părinte Agapie în casa părintească până la vârsta de douăzeci şi doi de ani, şi aici nădăjduia el, probabil, să-şi sfârşească şi viaţa, fără să se gândească deloc că-şi va schimba undeva munca de grădinar cu nevoinţa monahală însă Dumnezeu a rânduit altfel.

După moartea părinţilor, mai-marele casei a devenit fratele lui Alexandru. Cei doi fraţi aveau firi total diferite, ceea ce în chip firesc atrăgea după sine multe neînţelegeri şi câteodată şi grave neplăceri. Iată cum a vorbit mai târziu despre acest lucru părintele Agapie într-o scrisoare către acelaşi arhimandrit A.: „Eu am plecat la mănăstire la 22 de ani nu din râvnă duhovnicească pentru mântuire, ci din pricina infirmităţii (a bolii de ochi) şi a neînţelegerii cu fratele meu. Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste lucruri, niciodată nu mi-ar fi venit gândul de a merge la mănăstire. Şi, iată, acum mă adaptez la Sfânta Scriptură: un sfânt părinte scrie că unii se mântuiesc prin înţelepciune, alţii - prin osteneală de bunăvoie, alţii - prin pronia lui Dumnezeu. Ultima dintre toate este mai potrivită şi mai apropiată de mine".

Nesfârşită este iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care îi îndreaptă prin toate mijloacele pe calea mântuirii! Şi deseori în viaţa omului au loc evenimente neprevăzute pentru raţiune şi cu totul neaşteptate. Pentru unii ele sunt pur întâmplătoare, însă pentru creştinul adevărat, care crede în grija neîncetată a lui Dumnezeu pentru om, în pronia dumnezeiască, nu poate fi nicio întâmplare - ales evenimentele care ar putea să influenţeze în chip radical starea sufletească şi viaţa omului, în sensul schimbării lor totale şi al îndreptării către un ţel mai bun şi mai înalt.

Iată, şi tânărul Alexandru Molodiaşin a trăit în lume, a trăit aşa cum trăiesc toţi, a muncit, a avut, desigur, şi calităţi, pe care din modestie le-a trecut sub tăcere, a avut şi defecte, dintre care unul şi anume, neînţelegerea cu fratele său, neînţelegere care, prin grija lui Dumnezeu, a fost calea prin care acest rob al lui Dumnezeu a intrat în sfânta mănăstire Valaam, acolo a primit marele chip îngeresc şi şi-a sfârşit în pace zilele, arătând prin exemplul său încă o dată dovada clară a grijii neîncetate a Domnului pentru noi, care îndreaptă deseori patimile şi lipsurile noastre omeneşti spre fericirea şi mântuirea noastră.

Neînţelegerile şi certurile cu fratele său au tulburat foarte mult sufletul liniştit al viitorului călugăr şi l-au împovărat, mai ales pentru că era şi bolnav. Alexandru, în care fără îndoială licărea deja scânteia lui Dumnezeu, a hotărât în împrejurările grele ale vieţii să se roage lui Dumnezeu şi Lui să-I ceară mângâieri şi povăţuiri. Şi nu a greşit, căci Domnul Cel Preabun a ascultat rugăciunea lui şi i-a arătat adevăratul drum către liniştea sufletească.

Trebuie să spunem că foarte mulţi dintre bărbaţii născuţi în gubernia Iaroslav, deci şi în judeţul Rostov, după ce au cunoscut deşertăciunea vieţii lumeşti, s-au lepădat de lume şi au ales pentru mântuirea lor calea nevoinţelor călugăreşti în mănăstirea Valaam. Auzind multe, probabil, de la concetăţenii săi despre Valaam, Alexandru Molodiaşin s-a hotărât într-un moment greu al vieţii să meargă acolo să se roage lui Dumnezeu, fără nicio intenţie, totuşi, de a se dedica vieţii monahale.

Mănăstirea Valaam, din mila lui Dumnezeu, era cunoscută prin rânduiala ei aspră, ascetică şi prin viaţa grea a vieţuitorilor ei. Mulţi asceţi mari, care au fost proslăviţi mai târziu de Dumnezeu, şi-au pus aici începutul ostenelilor lor călugăreşti. Dintre ei, cel mai mult au strălucit cuvioşii părinţi: Avraamie de Rostov, Corneliu de Paleostrov, Arsenie din Koneveţ, Savvatie şi Gherman, făcătorii de minuni din Solovăţ, Eufrosin din Sineozersk, episcopul Ghenadie al Novgorodului, Alexandru Sverski, Atanasie Siandemski şi Adrian Ondrusovski.

Dar câţi călugări, aproape neştiuţi de lume, însă renumiţi prin viaţa lor, are în adâncurile ei mănăstirea Valaam! Din voia lui Dumnezeu, ei nu au fost proslăviţi după moarte, însă în timpul vieţii s-au învrednicit, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu, de mari vedenii şi iluminări. Astfel de exemple sunt: monahul Gherman, propovăduitor al creştinismului şi al cuvântului lui Dumnezeu pe îndepărtatele Insule Aleutine; schimonahul Ioan-Tăcutul; ieroschimonahii Antipa şi Alexie; schimonahii: Mihail, Serafim şi Nikita, ieroschidiaconul Veniamin şi alţii.

Tocmai spre această sfântă mănăstire şi-a îndreptat paşii săi tânărul Alexandru, ca să-I ceară prin rugăciune Domnului mângâiere în necazuri şi povăţuire.

După sosirea la Valaam, Alexandru a hotărât să petreacă un timp aici, să se roage lui Dumnezeu şi să ia parte, cu binecuvântarea ocârmuitorului, la ostenelile vieţuitorilor valaamiti. însă de data aceasta nu i-a fost dat să petreacă mult timp în sfânta mănăstire. Deşi era din copilărie obişnuit cu viaţa activă, cu munca, totuşi muncile grele ale călugărilor valaamiti s-au dovedit a fi peste puterile lui. Şi Alexandru ar fi fost bucuros să se trudească în rând cu toţi, dar sănătatea slabă, mai ales boala de ochi, i-au făcut cu neputinţă împlinirea ascultării de obşte, a acelei ascultări de a munci până la sudoare de dimineaţă devreme câteodată până seara târziu, doar cu mici întreruperi pentru odihnă şi pentru întărirea cu hrană; iar în afară de aceasta, trebuia să cerceteze şi biserica lui Dumnezeu.

In vremea aceea mănăstirea Valaam era ocârmuită de pururea pomenitul părinte egumen Damaschin, un aspru râvnitor al rânduielii monahiceşti. Fiind el însuşi un ascet sârguincios din toate punctele de vedere şi un ocârmuitor înţelept, părintele Damaschin cerea şi din partea celor subordonaţi lui împlinirea fără şovăire a rânduielii mănăstireşti şi a muncilor grele.

Tânărului care s-a ostenit de bunăvoie i-a fost greu să ducă toate acestea şi nu l-au ţinut puterile mult timp. Totuşi viaţa plină de rugăciune şi de diferite nevoinţe călugăreşti a vieţuitorilor valaamiti, slujba dumnezeiască strict după rânduiala, cântarea valaamită originală, minunată, care pătrundea adânc în suflet şi, în general, toată orânduirea vieţii monahale, au provocat o deplină transformare în sufletul lui Alexandru, arătându-i toată deşertăciunea, toată nimicnicia vieţii lumeşti. Starea lui sufletească a devenit cumpătată şi liniştită, duşmănia şi ura au pierit, într-un cuvânt, înaintea lui s-a deschis cu totul altă viaţă.

După ce a petrecut puţin timp la Valaam, el a izbutit, totuşi, să observe asupra sa şi să simtă toată lucrarea binefăcătoare a vieţii monahale şi ca urmare a acestei simţiri a luat o hotărâre fermă - să rupă toate legăturile cu lumea şi să devină monah în mănăstirea Valaam. Scânteia dumnezeiască ce licărea s-a aprins.

După ce s-a trudit un timp la Valaam, Alexandru, din pricina neputinţei trupeşti, a fost nevoit să se întoarcă acasă. însă s-a întors cu o stare sufletească liniştită, cu duhul împăcat, cu inima plină de iubire şi de iertare, şi, după întoarcere, ca primă îndatorire, s-a grăbit să se împace cu fratele său. Viaţa lui curgea acum mult mai liniştit. Insă lumea nu îl mai mulţumea. Toate grijile şi năzuinţele lumeşti au trecut la el pe ultimul plan şi din ce în ce mai mult şi-au pierdut în ochii lui toată preţuirea şi însemnătatea.

Se poate spune că trăia numai cu amintirile zilelor pe care le petrecuse la Valaam. Il atrăgea puternic faptul ca în mănăstirea cea liniştită, la nevoinţele de obşte ale fraţilor să alăture, pentru Dumnezeu, şi ostenelile lui cele după puteri. înalta şi luminoasa personalitate a egumenului-ascet, a părintelui Damaschin, a lucrat asupra lui, atrăgându-l. El a înţeles că sub îndrumarea acestui înţelept povăţuitor şi părinte poate să se nevoiască în nevoinţa cea bună şi să ajungă la limanul cel liniştit şi la mântuirea veşnică.

Şi iată că Alexandru, chinuit de foamea duhovnicească, nu a mai putut să îndure viaţa lumească şi a hotărât să se rupă de ea şi să se sălăşluiască definitiv în mănăstirea Valaam, lăsându-se cu totul în voia lui Dumnezeu.

Totuşi cu privire la intrarea lui Alexandru în mănăstire exista o piedică importantă şi anume sănătatea lui slabă. Trebuie să spunem că vieţuitorii mănăstirii Valaam, toţi, fără excepţie, erau obligaţi să muncească la ascultările hotărâte pentru ei de ocârmuitor, şi astfel să aducă folos după puteri mănăstirii. „Fără ascultare", potrivit cu expresia Sfântului Teofan Zăvorâtul, „este ruşinos a vieţui în mănăstire".

Şi în mănăstirea Valaam sunt sloboziţi de ascultări, după aprecierea egumenului, cei care au muncit destul şi aceasta datorită bătrâneţilor adânci sau a totalei neputinţe trupeşti. Iar cei care intră aici prima dată, în cazuri foarte rare, şi numai cu îngăduinţa deosebită a ocârmuitorului, au parte de o oarecare înlesnire. Acest lucru e de înţeles: Valaamul trăieşte prin ostenelile vieţuitorilor săi, şi de aceea trebuie să muncească toţi. Numai la sfârşitul zilelor ei se bucură, pe drept, de o oarecare odihnă pentru ca astfel să le fie mai uşor să se dedice numai nevoinţelor rugăciunii. Inseamnă că această odihnă şi această libertate faţă de osteneli sunt numai de suprafaţă. In realitate, rugăciunea adevărată este cea mai înaltă şi mai grea nevoinţa în comparaţie cu munca obişnuită.

Astfel şi tânărul frate Alexandru ar fi trebuit, desigur, să împlinească ascultarea la muncă. Atunci el a hotărât să procedeze în următorul mod. Dezvăluindu-i fratelui său dorinţa sa nestrămutată de a îmbrăţişa viaţa monahală, i-a cerut acestuia să doneze pentru el în mănăstire o anumită sumă de bani, care ar fi fost, aşa zis, un adaos la neputinţele lui trupeşti şi l-ar fi slobozit de neîncetatele mustrări de sine în privinţa micului folos adus de el mănăstirii. Fratele, cunoscând firea lui Alexandru, a încuviinţat pe deplin intenţia lui de a se retrage în mănăstire, şi a fost de acord să doneze o sumă de bani.

Când treburile au ajuns la egumenul Damaschin - asprul şi înţeleptul îndrumător al călugărilor valaamiti, căruia, în general, nu-i plăcea să săvârşească nicio îngăduinţă, mai ales pentru începători, de data aceasta a făcut o excepţie şi l-a primit pe neputinciosul Alexandru în mănăstire împreună cu acea contribuţie mică. Părintele Damaschin cunoştea bine oamenii şi de ochiul său înainte-văzător nu s-a putut ascunde, probabil, starea sufletului şi inimii tânărului. Dar şi Alexandru, deşi înainte nu vieţuise mult timp în mănăstire, totuşi izbutise să-şi creeze o bună reputaţie din toate punctele de vedere.

Astfel s-a orânduit viitorul schimonah Agapie, cât era încă Alexandru Molodiaşin, să vieţuiască în mănăstirea Valaam, unde a venit de data aceasta cu intenţia fermă de a nu mai pleca niciodată de aici, iar toată viaţa lui să o închine slujirii lui Dumnezeu, Sfintei Biserici Ortodoxe şi mănăstirii care l-a adăpostit, şi aici să-şi lase oasele.

Aceasta s-a întâmplat pe 13 noiembrie 1860. După ce a sosit să vieţuiască permanent în mănăstirea Valaam, lui Alexandru Molodiaşin i s-a dat din nou ascultare la grădina mănăstirii. In această ascultare s-a trudit un mare număr de ani, la început ca simplu pelerin-muncitor, apoi ca frate, iar mai târziu a fost numit administrator sau, aşa cum se spune la Valaam, „stăpânul" întregii grădini.

In anul 1864, pe 22 mai, Alexandru Molodiaşin a fost înscris în obştea mănăstirii Valaam, iar pe 2 aprilie 1870, pentru sârguinţa exemplară, ascultare adevărată şi smerenie şi, de asemenea, pentru râvna neobosită faţă de biserica lui Dumnezeu, a fost învrednicit de egumenul Damaschin de tunderea în monahism şi i s-a dat numele Agapie.

După intrarea în cinul monahal, părintele Agapie a continuat să-şi împlinească ascultarea cu râvna dinainte, în calitate de stăpân al grădinii mănăstirii, mergând, în acelaşi timp, fără întrerupere la toate slujbele bisericeşti. între timp, slăbiciunea vederii lui s-a înteţit tot mai mult şi un ochi a încetat cu totul să mai vadă, iar pentru părintele Agapie a devenit foarte greu să împlinească ascultarea la grădină. Datorită acestui lucru, ocârmuitorul l-a slobozit de această ascultare, şi i-a dat altă ascultare - la strană. La această nouă ascultare, părintele Agapie şi-a depus toate eforturile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi-a însuşit repede toată „înţelepciunea" stranei, şi în scurt timp a fost numit vocalistul stranei, adică ajutorul dirijorului.

Mulţumită acestei ascultări, părintele Agapie a dobândit cunoştinţe temeinice despre rânduiala dumnezeieştii slujbe a Bisericii Ortodoxe şi a învăţat pe de rost multe rugăciuni.

In cele din urmă boala ochilor a avansat într-atât încât părintele Agapie a orbit complet.

Articol preluat din Patericul Valaamului, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Patericul Valaamului"