Sfanta Pelaghia Ivanovna

Sfanta Pelaghia Ivanovna Mareste imaginea.

Petrecerea în lume a Fericitei Pelaghia Ivanovna

Locul de baştină al Pelaghiei Ivanovna

Pelaghia Ivanovna s-a născut în luna octombrie, anul 1809, în oraşul Arzamas. Era fiica negustorului Ivan Ivanovici Surin şi a Parascoviei Ivanovna (născută Bebeşeva).

Tatăl ei, Ivan Ivanovici, era un om nespus de bogat, cu o fire întreprinzătoare, având propria tăbăcărie. Era înţelept, bun şi evlavios. Familia lui era formată din doi fii, Andrei şi Ioan, şi o fiică, Pelaghia. Pronia lui Dumnezeu a rânduit astfel: Ivan Ivanovici a trecut la cele veşnice, lăsându-i, de timpuriu, fără nici un sprijin, pe soţia sa şi pe cei trei copii. Parascovia Ivanovna s-a recăsătorit după moartea soţului ei cu negustorul Aleksei Nikitici Korolev, văduv şi el, care la rândul său avea şase copii.

Copilăria Pelaghiei Ivanovna
(după povestirile mamei sale)

Aleksei Nikitici Korolev era un om nespus de aspru; copiii săi din prima căsătorie nu îi plăceau pe copiii Parascoviei Ivanovna. Aşadar, viaţa în casa tatălui vitreg, mai cu seamă viaţa micuţei Pelaghia, nu era deloc liniştită ori veselă. Nu e de mirare că în sufletul fetiţei s-a născut de timpuriu dorinţa de a pleca din casa tatălui vitreg, de a nu mai locui vreodată în mijlocul unei astfel de familii şi de a face totul altfel decât oamenii obişnuiţi. Această dorinţă a fost în deplină armonie cu preaînţeleptele planuri ale Proniei dumnezeieşti. Astfel, Domnul a început să o cheme pe ea de copilă către o nevoinţă neobişnuită şi plină de osteneală. După povestirile mamei sale, „încă din fragedă vârstă cu Pelaghia s-a întâmplat ceva cu totul de neînţeles: îmbolnăvindu-se, fiica mea a rămas mai multe zile la pat, după care s-a însănătoşit pe neaşteptate, nemai- semănând însă deloc cu cea de mai înainte. Dintr-un copil plin de isteţime, a devenit, dintr-odată, de o prostie ieşită din comun. Ieşea, de pildă, în grădină şi aici îşi sălta rochiţa şi sărea într-un picior, dansând ciudat. O certam ca să se ruşineze, însă aceasta nu ne-a folosit la nimic. Atunci am lăsat-o în pace." Din povestirea mamei sale e mai mult decât limpede că Pelaghia Ivanovna încă de copilă a arătat întru sine o răbdare neobişnuită şi o voinţă nemaivăzută.

Căsătoria
(după povestirea Pelaghiei Ivanovna)

Domnul, după cum se vădea, o chema pe aleasa Sa către o viaţă de însingurare neobişnuită; aceasta a presimţit-o însăşi Pelaghia Ivanovna, dar mama ei nu se învoia cu nici un chip către o astfel de viaţă.

Pelaghia Ivanovna a crescut, devenind o tânără înaltă, zveltă şi frumoasă la chip, iar mama sa, privind la ea, credea că prin calităţile sale fizice va atrage mulţi peţitori, nu neapărat bogaţi, ci pe unii care să nu ţină seama de ciudăţeniile ei. Insă Pelaghia Ivanovna nu dorea să se căsătorească nici în ruptul capului, un glas lăuntric chemând-o la calea călugăriei.

„A crescut Pelaghia - povestea mai apoi despre sine Pelaghia Ivanovna bătrânei monahii Ana Gherasimovna - şi, cum se întâmplă cel mai adesea, abia ce împlinise 16 ani, şi mama ei se străduia să afle cât mai repede un soţ pentru fiica sa «prostuţă». Şi iată, după vechiul obicei, a venit să o peţească, împreună cu naşa sa, un tânăr din Arzamas, pe nume Serghei Vasilievici Serebrenikov, sărac şi orfan, aflat în slujba negustorului Nikolai Ivanovici Popov. Şi, după cum este obiceiul, s-au aşezat cu toţii la un ceai şi au chemat-o şi pe tânăra Pelaghia Ivanovna, pe care o îmbrăcaseră în haine strălucitoare."

După cum îi povesteşte ea însăşi mai târziu Anei Gherasimovna, nevrând nici în ruptul capului să se mărite, ca să-l îndepărteze pe peţitor, a luat o ceaşcă de ceai şi a început să se comporte cât se poate de ciudat: lua câte o linguriţă de ceai din ceaşcă şi o turna pe fiecare floare de pe rochia ei, ştergând apoi floarea cu degetul. Mama, văzând că lucrurile merg anapoda, şi-a dat seama că nici un bărbat nu o va lua în căsătorie pe fată. Să o oprească nu ar fi fost cu putinţă, căci ar fi atras şi mai mult atenţia asupra ei. Astfel, a rugat-o pe o slujnică:

- Mergi, te rog, adu o ceaşcă de ceai şi, fără să observe cineva, scoate-o afară pe nebuna asta, ca să nu se mai poarte atât de prosteşte.

Slujnica a îndeplinit ceea ce îi poruncise stăpâna, însă Pelaghia Ivanovna, fără să se oprească din nebuniile ei, înţelegând totul, i-a spus mamei sale:

- Ce e asta, mamă? Nu ai milă de flori? Ce, nu sunt flori din Rai?

Toatea aceste le-a observat naşa celui care o peţea şi, după ce au plecat, i-a spus lui:

- Să nu o iei de soţie, Serghei Vasilievici; nu faci nici o ispravă, chiar dacă e bogată. E adevărat ceea ce spune toată lumea despre ea - e o scrântită.

- Nu, naşă, a răspuns tânărul, nu e deloc ieşită din minţi, ci nu are pe cineva să o îndrume. De aceea se poartă astfel. O s-o învăţ eu cum să se comporte.

Tânărul ţinea mult la Pelaghia Ivanovna; şi, oricât a încercat să-l îndepărteze, la această căsătorie, pe care ea nu şi-o dorea deloc, Pelaghia nu a putut nicidecum să se opună, astfel că în anul 1828, pe data de 23 mai, fiind în vârstă de 17 ani, s-a căsătorit cu Serghei Vasilevici Serebrenikov, iar nunta lor a avut loc în biserica Sfântului Ioan Teologul din oraşul Arzamas, fiind consemnată în registrul acestei biserici.

Călătoria la Sfântul Serafim de Sarov
Căsătorită de acum, Pelaghia Ivanovna a mers împreună cu soţul şi cu mama ei în pustia Sarovului, la Sfântul Serafim, care se nevoia acolo în acele vremuri şi care era cunoscut până departe pentru viaţa sa cea sfântă şi pentru darul înainte-vederii. Dumnezeiescul stareţ i-a primit cum se cuvine şi, binecuvântând pe soţul şi pe mama Pelaghiei, i-a trimis la arhondaric, iar pe Pelaghia Ivanovna a luat-o la chilia sa şi a discutat cu ea vreme de şase ceasuri, după cum povestea Ana Gherasimovna. Dar ceea ce au vorbit a rămas o taină a lor. In toată această vreme, aşteptând-o pe ea la arhondaric şi văzând că de acum sosise timpul să se întoarcă acasă, iar soţia lui tot nu venea, soţul şi-a pierdut răbdarea şi s-a dus mânios după ea, împreună cu mama ei, ca să vadă ce se întâmplă. Ajungând la chilia Sfântului Serafim, au văzut că stareţul tocmai o scotea pe Pelaghia Ivanovna de mână din chilia sa. Acesta i s-a închinat apoi Pelaghiei până la pământ şi i-a spus cu glas rugător:

- Du-te, matuşka, du-te degrabă la mănăstirea mea şi poartă de grijă orfanelor mele; mulţi se vor mântui prin tine şi tu vei fi lumină pentru lume... A, am mai uitat ceva, iată acest şirag de metanii. Sunt pentru tine. Ia-l, matuşka, e al tău!

Ioan Tambovţev (devenit ieromonah la Mănăstirea Pecerska din Nijni Novgorod, iar mai apoi egumenul Mănăstirii Pavel Obnorski, din eparhia Vologodska şi care a adormit în Mănăstirea Vâsokogorski din Arzamas, ca schimnicul Serafim), care era pe atunci chilielnicul stareţului Serafim, a fost martor la toate aceste întâmplări. El relatează că atunci când Pelaghia Ivanovna s-a îndepărtat, stareţul Serafim, punându-şi mâinile pe umerii lui, i-a spus:

- Cred lui Dumnezeu, părinte Ioan, că această femeie pe care o vezi va fi o mare luminătoare pentru întreaga lume.

Auzind aceste stranii cuvinte ale stareţului şi văzând şiragul de metanii în mâinile soţiei sale, Serghei Vasilievici, fără să-i treacă supărarea, s-a întors către soacra sa şi i-a spus în chip batjocoritor:

- Bun e Serafim! Iată ce om sfânt! Nimic de zis! Unde este înainte-vederea lui? E cumva în toate minţile? Ce sunt astfel de cuvinte? E cumva fecioară, ca să o trimită la Diveevo şi să-i dea metanii?

Noua cale a vieţii
Convorbirea îndelungată şi tainică cu minunatul stareţ a avut o influenţă hotărâtoare pentru viaţa Pelaghiei Ivanovna. Ea a urmat o cale a vieţii stranie, neobişnuită şi greu de înţeles pentru oamenii care nu pot să vadă tainele lui Dumnezeu aşa cum le înţelegea Sfântul Serafim.

Curând, s-a împrietenit, în Arzamas, cu o negustoreasă pe nume Parascheva Ivanovna, care se nevoia, de asemenea, întru nebunia pentru Hristos. Sub îndrumarea ei a deprins Pelaghia rugăciunea cea neîncetată, care a început să lucreze într-un chip binefăcător în inima ei şi care a devenit o îndeletnicire a sa pentru toată viaţa. Acasă, întreaga noapte se deda rugăciunii. O bătrână din Arzamas, de aceeaşi vârstă şi prietenă cu Pelaghia Ivanovna încă din anii tinereţii, povestea că, ascunsă mereu de ai săi, Pelaghia Ivanovna stătea noapte de noapte în genunchi, cu faţa spre răsărit şi se ruga. Acest fapt îi era bine cunoscut bătrânei, pentru că ea locuia vizavi de casa familiei Serebrenikov.

- Judecaţi voi înşivă, spunea ea cu simplitate, fiind străină de cele duhovniceşti, bucuros putea să fie oare soţul acesteia? Sigur că nu! Ce să vă mai spun? Chiar ştiu bine tot drumul ei; a fost roabă credincioasă a lui Dumnezeu.

La nevoinţele şi rugăciunile sale de toată noaptea Pelaghia Ivanovna a adăugat şi nevoinţa nebuniei pentru Hristos, părând, de la o zi la alta, că-şi pierde tot mai mult judecata.

Ce credeţi că făcea? Se îmbrăca cu cea mai scumpă rochie, pe umeri îşi punea un fular, iar pe cap cea mai zdrenţăroasă cârpă şi astfel mergea la biserică ori la plimbare, în locuri în care se aduna mulţime de oameni, ca lumea să o vadă, să o judece şi să o batjocorească. Şi cu cât o împilau mai mult, cu atât mai tare se bucura sufletul ei, care dispreţuia frumuseţea trupească, bogăţia, toate lucrurile pământeşti, fericirea de familie - Intr-un cuvânt, toate ale lumii acesteia. Din această pricină soţul ei se întrista din ce în ce mai mult, neînţelegând înalta ei cale. O certa des Serghei Vasilievici, însă ea rămânea indiferentă la toate câte îi spunea. Când, pe data de 27 iunie 1827, i s-a născut primul fiu, Vasile, Pelaghia Ivanovna nu s-a bucurat. Rubedeniile îi lăudau pruncul, spunându-i mamei:

- Ce prunc minunat v-a dăruit Dumnezeu!

Iar ea răspundea cu glas tare, încât toţi să audă, chiar şi soţul său:

- A dăruit, însă acum îl rog să-l ia. Ce mare fericire o să fie!

Pe data de 13 iulie 1828 li s-a născut al doilea fiu, pe care l-au botezat Ioan. De atunci, soţul ei nu a mai cruţat-o. Nu putea înţelege înălţimea lepădării de sine, a lepădării depline de cele fireşti şi mai cu seamă de simţământul dragostei materne. Mai apoi, cei doi prunci au murit. Poate că acest lucru s-a întâmplat la rugăciunile fericitei.

Necazuri din partea celor apropiaţi

Soţul a început să o bată foarte rău, iar ea, cu toate că era sănătoasă şi avea o fire puternică, a început să se ofilească văzând cu ochii. Astfel, i s-a ivit în minte gândul să se îndepărteze de el pentru totdeauna. Peste doi ani a născut o fiică - Pelaghia. După ce a născut-o, nici nu s-a uitat la ea. Şi, înfăşând-o într-o haină, i-a dus-o mamei sale, a aşezat-o pe divan, şi i-a spus:

- Ţie ţi-o dau, tu ai grijă de ea de acum, căci pe acasă nu mai vin. Şi alerga ea prin oraş din biserică în biserică; şi din tot ceea ce primea milostenie, din tot ceea ce i se punea în mână nu păstra nimic pentru sine, ci împărţea la săraci ori aprindea lumânări la biserică. Soţul, adeseori, venea după ea şi o bătea cu ce avea la îndemână, fie cu ciomagul, fie cu varga, lăsând-o să moară de foame şi de frig, însă ea nu se înfricoşa. Spunea doar:

- Lăsaţi-mă în pace, Serafim mi-a spus să fac aşa!

Nu se mai supunea soţului şi se străduia din toate puterile să nu mai aibă vreo legătură cu el. Pierzându-şi răbdarea şi ca ieşit din minţi, Serebrenikov a vorbit cu mama ei şi au hotărât să ia măsuri şi mai aspre: au dus-o la poliţie şi l-au rugat pe poliţist să o biciuiască pe soţia nesupusă. Iar poliţistul, ca să le facă pe plac soţului şi soacrei acestuia, a poruncit ca Pelaghia să fie legată de o bancă şi a pedepsit-o cu mare asprime, încât, cutremuraţi de cele văzute, cei doi au încremenit de frică.

„Trupul ei atârna precum nişte haine vechi, povesteşte Parascovia Ivanovna. Sângele curgea prin toată încăperea, iar ea, porumbiţa mea, n-a scos nici măcar un oftat. Eu am leşinat şi nu-mi mai amintesc nimic. Nu mai ştiu cum am luat-o plină de sânge şi am dus-o acasă. Insă, oricât am rugat-o, oricât am încercat să o oprim cu binele, nu am reuşit nicidecum, iar ea nu spunea nimic."

In noaptea următoare, poliţistul care o pedepsise cu asprime pe Pelaghia Ivanovna a avut un vis în care a văzut un cazan deasupra unui foc înfricoşător. A auzit un glas necunoscut care i-a spus că acel cazan era pregătit pentru el, din pricină că o pedepsise pe aleasa roabă a lui Hris- tos. Poliţistul s-a deşteptat înfricoşat din această straşnică vedenie, a povestit-o tuturor şi a dat ordin locuitorilor din oraş să nu o mai insulte ori să o mai atingă cineva pe femeia ce părea ieşită din minţi. Serghei Vasilievici s-a gândit şi el că soţia lui ar putea fi într-adevăr nebună, după cum se spunea în oraş şi după cum ea însăşi afirma. Astfel că s-a hotărât să o ducă la un duhovnic; şi a mers cu Pelaghia la Lavra Sfântului Serghie de Radonej.

Schimbarea comportării Pelaghiei Ivanovna

In timpul acestei călătorii s-a petrecut o schimbare neaşteptată cu Pelaghia Ivanovna. Părea că se izbăvise de greaua ei neputinţă şi devenise atât de blândă, liniştită şi înţeleaptă, încât bărbatul ei nu mai putea de bucurie. El îi asculta sfaturile bune fără să se mai teamă şi, având încredere în ea, i-a dat bani pe mână şi alte lucruri. Şi, lăsând-o singură acasă, s-a dus într-un loc unde avea treburi importante, care nu suportau amânare.

S-a grăbit să-şi rezolve treburile şi, arzând de nerăbdare, s-a întors acasă plin de bucurie, sperând să o recâştige pe iubita lui soţie, demult pierdută. Dar s-a umplut de mânie când a văzut că Pelaghia Ivanovna dăruise tot ceea ce primise, până la ultimul lucru, Dumnezeu ştie cui, şi că se purta la fel ca înainte, ducându-se în oraş să împartă la săraci cât de mult putuse din toate câte avea în casă.

Noi strâmtorări

Ca pentru un câine turbat ori ca pentru o fiară sălbatică Serghei Vasilievici a co-mandat un lanţ de fier, având un belciug la capăt, şi a legat-o pe Pelaghia Ivanovna de un perete al casei, batjocorind-o în fel şi chip. Uneori nefericita femeie, desfăcând lanţul, pleca de acasă şi alerga pe jumătate înlănţuită pe străzi, înfricoşând pe mulţi. Toţi se temeau să-i dea ajutor, să o adăpostească, să o hrănească ori să o apere de bărbatul care o prigonea. Aşa că sărmana femeie ajungea din nou în mâinile soţului ei şi trebuia să rabde şi mai multe chinuri.

- Pentru că mă purtam ca o nebună - spunea ea mai apoi - am avut mult de suferit. Serguşka (soţul) vroia să-mi dreagă minţile, însă mi-a rupt coastele; minţile nu s-au dres, dar coastele toate mi s-au rupt.

Intr-adevăr, harul lui Dumnezeu o întărea şi îi dădea putere să rabde toate câte le întâmpina. Odată, desfăcându-şi lanţul, în timpul unui viscol puternic, fiind pe jumătate dezbrăcată, a mers în curtea unei biserici din Arzamas, numită Napolnaia, şi, aflând un sicriu pregătit pentru un soldat ce murise de o molimă, a intrat în el şi îşi aştepta acolo, îngheţată de frig, moartea. Văzându-l însă pe paznicul bisericii, Pelaghia a alergat după el pentru a-i cere ajutor. Acesta, îngrozit şi crezând că vede o nălucă, a început să bată clopotul, încât a trezit întreg oraşul. După această întâmplare, Serebrenikov n-a mai socotit-o ca fiind soţia sa, a scos-o afară din casă, a dus-o la mama ei şi a lăsat-o acolo.

Alte supărări din partea celor apropiaţi

O viaţă plină de amar şi chin a început iarăşi pentru aleasa lui Dumnezeu în casa mamei sale. în această casă, unde ar fi trebuit să aibă pace din partea apropiaţilor şi rudelor, ea a avut parte doar de chinuri. Am spus mai înainte că mama ei, Parascovia Ivanovna, se căsătorise a doua oară cu un negustor din Arzamas, pe nume Aleksei Nikitici Korolev, care rămăsese de la prima soţie cu şase copii: patru fete şi doi băieţi. Intreaga familie, începând cu tatăl vitreg, care mai mereu o pălmuia pe Pelaghia Ivanovna, şi până la ultimul membru - toţi o urau. Mai cu seamă fiica cea mică a lui, Evdochia, îşi arăta răutatea faţă de Pelaghia. Pentru tot ce se întâmpla rău în casă era învinovăţită doar Pelaghia. Pe această nefericită fată nimeni nu voia s-o ia de soţie din pricina caracterului ei rău, însă ea credea că se află într-o astfel de situaţie din cauza Pelaghiei, deoarece viitorii miri se temeau ca nu cumva să-şi iasă din minţi, asemenea surorii sale. Astfel, Evdochia s-a hotărât să o omoare. S-a înţeles într-o zi cu un rău-făcător să o ucidă atunci când o va vedea alergând prin oraş în nebunia ei. Acel nefericit s-a învoit să o împuşte. A tras asupra ei, însă a dat greş. Atunci Pelaghia Ivanovna, rămânând teafără, i-a profeţit lui că nu în ea a tras, ci în el însuşi. Şi ce s-a întâmplat? Peste câteva luni profeţia ei s-a împlinit întocmai - acesta s-a împuşcat singur, murind ca un sinucigaş. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu a întârziat pentru acest om ce atentase la viaţa fericitei nevoitoare. Atât de mult a avut de suferit din partea tatălui vitreg şi a mamei sale, încât nu mai avea în cine să-şi mai pună nădejdea în afară de Dumnezeu şi de plăcuţii Lui.

Fragment din cartea "Fericita Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov"; Editura Sophia

Cumpara cartea "Fericita Pelaghia, ucenica Sfantului Serafim de Sarov"

 

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1153

Voteaza:

Sfanta Pelaghia Ivanovna 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE