Nevoitorul lui Dumnezeu avea ca bogăţie sărăcia

Fericita Stareţă Olga a Moscovei spunea: "Schima este o rugăciune, iar hainele sunt cârpe. Focul schimei este rugăciunea". Aşa a fost şi pentru Cuviosul Iosif, care în schimă vedea rânduiala de zi cu zi, în citirea Psaltirii, Ceaslovului şi Scripturii şi de sub candela aprinsă îşi lucra în genunchi şi cu metanii ogorul sufletului său, într-o mare tăcere, doar rareori schimbând câte o vorbă de duh cu ceilalţi pustnici. Ca să nu-şi aprindă cuptorul inimii cu gânduri străine, laolaltă cu ceilalţi rugători, primăvara şi vara mai lucra în mica lor grădină, care se afla aproape de chiliile lor. Toţi cei trei mari nevoitori se întăreau unul pe altul cu rugăciunea, departe de tărâmul ispitelor şi gustau din mireasma cea duhovnicească a rugăciunii şi din laptele şi mierea Cuvintelor Sfinţilor Părinţi, astfel fiind mereu într-o fugă de sminteală şi de păcat, gustând din amărăciunea purtării Crucii, în marea lor ne voinţă pentru Hristos. Acolo, în acel loc adânc de pustie, nevoitorul lui Dumnezeu avea ca bogăţie sărăcia, căci fericiţi nu sunt cei sătui, ci acei ce flămânzesc şi însetează de dreptate şi pentru Dumnezeu, deoarece aceia se vor sătura (cf. Matei 5,6). In singurătate, alături de cei doi ieroschimonahi, pustnicul Iosif a cunoscut mâna cea mângâietoare a lui Hristos, Care se îngrijea de mântuirea lui şi acolo harul lui Dumnezeu îi răsplătea răbdarea, căci în lipsuri fiind, era însetat după împărăţia şi dreptatea Lui. După îndemnul Sfântului Apostol Pavel, el a alergat să ia cununa nepieritoare şi necruţând vreo putere, zorind cu lucrarea pentru Hristos Mântuitorul, cu duhul înţelepciunii şi al nădejdii de mântuire, s-a făcut rod ostenelilor, păzindu-şi inima curată pentru Dumnezeu, luând seama la cuvintele profetului, care spune: "Că voi adăpa sufletul obosit şi voi sătura toată inima amărâtă" (Ieremia 31, 25).

Acolo în pustie, marele Cuvios şi-a adăpat şi săturat sufletul cu Dumnezeu, Care l-a scos în toată vremea sa din mâhnire şi fiindu-i aproape 1-a izbăvit de înfricoşătoarele spaime diavoleşti, căci, prin descoperirea multor taine pentru sufletul său, a ştiut că Hristos Mântuitorul îi este aproape şi astfel, fără să se teamă, fiarele pădurii cu care se întâlnea nu numai că nu-l vătămau, dar ascultau şi veneau spre el ca la un stăpân. Oare, această grabnică schimbare nu era din voia, din mila şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care le stăpâneşte pe toate? Dar, prin toate încercările pe care le-a avut cel de Dumnezeu iubit, Cuviosul Iosif şi-a aşezat credinţa în inima lui ca într-o casă bogată, căci în adâncul ei, inima lui era curăţită prin lacrimi, post adânc şi rugăciune.

Şi-n Mănăstirea Dragomirna şi-n pustiul de la Secu şi-n pustiul de sub Vârful Ciungilor sau în singurătatea de la marginea Mănăstirii Văratic, el a avut o singură dorinţă: "mântuirea". N-a fost sceptic, ci în toate a ostenit hotărât cu gândul numai la Dumnezeu, în condiţii destul de aspre, dar a avut conştiinţa vie care îl asimila pe Hristos Mântuitorul, fără risipire. Sursa puterii de a trăi viaţa autentică de monah şi sentimentul de accentuată singurătate, până la a-şi simţi sufletul, venea de la Dumnezeu, de la Sfinţii cărora le cerea ajutor, mijlocire şi de la duhovnicul Paisie, cel cu nume mare între cei Preacuvioşi, care se ruga ore întregi cu privegheri şi lacrimi ca toţi monahii din obştea lui să fie ca unul, prin tăcere, prin smerenie, prin răbdare prin ne-mâniere, prin cugetare duhovnicească, şi ca duhul necredinţei, al necurăţiei trupeşti, al mâncării până la săturase, al zavistiei şi al cârtelii, al întristării şi al tulburării să nu-i cuprindă. în această mare grijă a stareţului şi duhovnicului Paisie şi-a dus viaţa şi cel cu nume sfânt, Cuviosul Iosif de la Văratic. Desigur, au fost multe încercări, dar fiind sub pază divină nu şi-a pierdut cumpătul întru nimic, ci şi-a îngrădit mintea cu rugăciune neîncetată, ca să o ţină locului şi Dumnezeu să aibă loc în inima lui. Căci acolo unde este viaţă curată, Hristos este prezent, iar unde este viaţă necurată, Hristos nu intră.

Atât monahilor, cât şi mirenilor, Sfinţii Părinţi le cer ca să ucidă, prin pocăinţă, toată ierarhia deşertăciunilor, precum şi viaţa de plăceri. în necazuri, nimeni să nu deznădăjduiască şi să nu slăbească în credinţă, ci fiecare să lupte cu ispita, căci Stareţul Mihail de la Mănăstirea Varlaam spunea: "Mai mult decât orice altceva, temete de deznădejde, căci acesta este cel mai greu păcat". Ajungând stareţ la Mănăstirea Neamţ, marele Cuvios Paisie, duhovnicul pustnicului Iosif, rânduieşte ca în Poiana Văraticului să se ridice un schit, iar Iosif să facă mare osteneală şi să coboare din adânc de codru, pentru a ajuta, cu a sa putere, pe cele câteva maici ce-şi căutau însingurare pentru un mai mare spor duhovnicesc. Astfel, marele pustnic străbate pădurea de sub Vârful Ciungilor, unde îşi amenajase o chilie, şi, de lângă izvorul cristalin ce purta în curgere liniştea pustiei, ajunge din ascultare în acel loc luminos unde va osteni la ridicarea unui sfânt locaş de rugăciune şi închinare, unde până astăzi se păstrează încă sub tăcerea zidurilor înalte ale mănăstirii multe taine ale vremii de atunci.

Nu vreau să-mi exprim o părere categorică cu privire la povestirile despre acea vreme şi despre marele Cuvios, ce s-au păstrat prin viu grai de la o generaţie la altă generaţie de maici din Mănăstirea Văratic. Sunt convins, ca mulţi alţii care au scris despre Cuvios - şi îl menţionez aici în mod special pe Părintele Filotheu Bălan de la Mănăstirea Petru-Vodă din Judeţul Neamţ, care a trudit admirabil şi cu mai multă perseverenţă, dând un material foarte bogat, privitor la viaţa Sfântului Cuvios Iosif şi cu date destul de exacte - că lumea misticismului e foarte complexă şi pe cât e de largă, pe atât de adâncă şi că ea este distinctă de cea a cunoaşterii raţionale şi de aceea, ce spun eu despre marele duhovnic al Mănăstirii Văratic nu poate să ajungă şi să depăşească în înţeles viaţa de adânc de taină a celui Sfânt. Eu doar spun aşa cum am auzit de pe la unele maici în vârstă şi experimentate, cu viaţă duhovnicească, că Părintele Iosif, nevoitorul, şi-a înăsprit şi mai mult viaţa sa, cu frig şi foame, cu rugăciune şi îndelungi privegheri. Până şi îmbrăcămintea pe care o purta ajunsese să fie o cârpă, dar pentru el erau importante stările duhovniceşti şi răbdarea de a-şi purta Crucea în care să moară şi să învieze. Căci nevoinţa de bunăvoie este o Cruce. Ea te face smerit şi-ţi aduce înviere.

Sfantul Cuvios Iosif de la Varatic - Smerenie intr-o imensa rabdare, Editura Ortodoxia

Cumpara cartea "Sfantul Cuvios Iosif de la Varatic - Smerenie intr-o imensa rabdare"