Sfantul Imparat Iustinian

Sfantul Imparat Iustinian Mareste imaginea.

Frati crestini,
In conducerea popoarelor, cei ce au chemarea de la Dumnezeu, isi implinesc aceasta indatorire totdeauna cu sfintenie si eroism. Numai unii ca acestia duc popoarele la infaptuiri epocale si in gradinile fericirilor. Caci ceea ce aduc ei nou, nu e numai o viata aleasa a lor personala care a placut mai intai lui Dumnezeu, dar ceva si mai mult, prin ei isi revarsa Bunul nostru Parinte harul binecuvantarii si milei Sale. Si atuncea pe tot ceea ce pune mana un astfel de blagoslovit fiu al lui Dumnezeu, totul sporeste; si acolo unde degetul mainii sale arata ca poporul trebuie sa mearga, apoi cale inflorita e, iar vointa si gandul sau au puteri de lumina si straluciri de eternitate.

In vreme ce acei ce ajung la carma popoarelor cu forta, ingenunchind vointa neamurilor, unii ca acestia au de luptat nu numai cu Dumnezeu, dar si cu multimea supusilor lor.

Iar ceva mai tarziu, de vei privi toata aceasta lupta in zarea eternitatii, vei vedea inaltandu-se deasupra lor doar acei nori inecaciosi de praf care tulbura si murdaresc pana si vazduhul, iar in cele din urma, se coboara netrebnic in nimicul de pe care s-au ridicat. Si asa putem vedea ca ei nici nu fericesc popoarele, dar nici pe ei nu s-au vesnicit, ci din contra au ajuns ca un colb anarhic, pe care mai apoi suflul cel sanatos al vietii il spulbera si de pe stanca vietii in vazduhul pieirii lor totale.

Dar iata ca, pe o cale de mijloc, numita a celor "caldicei", avem si in aceasta arta de conducere a popoarelor, pe unii ce se amagesc cu o catifelata moleseala pe care ei o sprijina pe o asa numita diplomatie a politicii. Ei ocolesc stramtorile si stancile periculoase prin drumuri de mare inconjur si printr-o plutire cat mai comoda pe valurile vietii si ale evenimentelor. Unii ca acestia nu-s ei la carma curentilor, ci sunt dusi de intamplatoarele sufluri de viata pe valurile care se sfarma, in cele din urma, fie unul de altul, fie de stanca ce o vor intalni cu ziua de maine in cale.

O, Doamne, fericite cu adevarat sunt acele popoare, acele regate si imperii care-si au conducatorii dupa gratia lui Dumnezeu si dupa vointa Neamului! Acele generatii se invrednicesc cu adevarat de binecuvantare cereasca si de iubirea creatoare a intregului popor care le inalta in slavile eternitatii.

Si iata, la un astfel de uns al Domnului ma gandesc cu bucurie, voind sa infatisez viata fericitului imparat Iustinian, care prin faptele sale nemuritoare a umplut veacurile toate de cinstirea pe care toate neamurile i-o dau. El este trecut in randul sfintilor, fiind praznuit cu inchinaciuni si slujbe sfinte in ziua de 2 August, in fiecare an.

Frati crestini,
Fericitul imparat Iustinian s-a nascut in anul 483, in ziua de 11 Mai, in Tauresiumul Iliriei. El era macedonean de origine. Tatal sau se numea Savatie, iar mama sa Biglenisa era sora imparatului Iustin. In copilaria sa, el se invrednici sa primeasca o inteleapta si, putem spune, sfanta crestere si indrumare, avandu-i ca profesori pe scriitorul Teofil si pe diaconul Agapet, slujitori ai adevarului celui vesnic.

Unchiul sau Iustin, ajungand imparat la Constantinopol, ii incredinta conducerea garzii sale imperiale. Si asa an de an apoi, trecu prin toate treptele nobilitare de conducere pana la aceea de consul. Venind vremea casatoriei, el dorea sa-si ia de sotie pe Teodora, o dansatoare, dar atat mama sa, cat si Eufimia, stiind caracterul acestei femei, se opusera. Dupa moartea lor insa, avand binecuvantarea imparatului Iustin, caruia el ii zicea si tata, se insura cu ea. Mai tarziu, aceasta femeie isi rascumpara gresalele, zidind o manastire si infiintand in ea un azil pentru fetele care au cazut in mrejile desfraului si ale altor pacate. Ca imparateasa, de asemenea se dovedi un puternic caracter, salvand tronul sotului ei cu prilejul unei revolutii ce se facuse chiar in capitala imperiului.

In anul 527, Iustinian fiind asociat la conducerea statului, iata ca nu la mult timp, dupa un inceput glorios de biruire a dusmanilor imperiului, izbucni o rascoala chiar in capitala. Aceasta revolutie era alimentata de ura cea mare care exista intre cele doua partide: unul numit Verde si altul Albastru. Si cum revolta luase proportii, imparatul Iustinian, scarbit de vartejul anarhic al acestui colb, voia sa se retraga in provincia sa natala, in Tracia. Mai inainte de aceasta insa, cobori in piata cea mare a Hipodromului, cu Sf. Evanghelie in mana, fagaduind iertare tuturor, daca cei revoltati vor depune armele. - „Eu insumi sunt pricina tuturor celor intamplate”, zise el, cu totul umilindu-se. Dar tulburatorii si mai mult atatau multimile la revolta si batjocura. Si atuncea, cand imparatul se afla pe treptele plecarii, mahnit de tradarea pana si a prietenilor, aparu imparateasa Teodora, spunandu-i ca mantia imperiala nu e numai pentru glorie, ci si pentru jertfa.- "Fugi tu, dar eu raman. Eu pretuiesc vechea intelepciune care spune ca purpura este un frumos giulgiu". Toate aceste indemnuri au salvat tronul lui Iustinian. Generalii credinciosi lui au luat comanda; revolta a fost inabusita si cu totul potolita.

Dupa aceasta grea incercare a domniei, imparatul Iustinian stiu sa pretuiasca orice clipa si mai mult, calauzind pasii imperiului sau spre glorie. Si in aceasta cale nu putine si mici piedici a avut, dar pe toate le-a biruit, ridicand spre slava tuturor veacurilor epoca domniei sale.

E vremea navalirii barbarilor. Acea epoca in care s-au revarsat prin nord-estul Europei toate acele puhoaie salbatice ale Asiei si ale Nordului Europei: Ostrogotii, Vizigotii, Longobarzii, Hunii si alte nume care te inspaimanta. Toate acestea cutropisera tot Imperiul Roman de Apus.

Iustinian insa, cu o armata bine organizata si cu un general de geniul lui Belizare, porni contra acestor navalitori un razboi sfant, cu credinta unor astfel de marturisiri in puterea lui Dumnezeu: „Nu sunt armele, nici soldatii, nici generalii, nici propriul nostru geniu, in care avem incredere, ci noi ne punem toata speranta in providenta Sfintei Treimi”. Si asa Iustinian cuceri Africa (534), Italia cu Iliricul apusean, (536-566) si Spania de sud (554). Si cu aceasta implinindu-se cele spuse de el, ca „Domnul cel care da viata va inalta capetele voastre, deasupra intregului univers; El va face din toate popoarele, supusii vostri, pentru a aduce - ca odinioara magii-darurile lor”.

Dar la aceasta cucerire cu armele, el se stradui sa adauge chemarea sa apostolica de increstinare a lor. Si asa mare a fost chemarea de la Dumnezeu, ca intreg apusul Europei, care era aproape in intregime eretic si pagan, sa fie adus la credinta cea adevarata. Arianismul care inselase pe bunii crestini ai acelor tinuturi a fost biruit, iar neagra credinta pagana a salbaticilor cotropitori a fost luminata prin crestinism. Iata cat de stralucitoare e latura misionara a imparatului Iustinian!

In acelasi timp, tulburari mari a avut de biruit fericitul Iustinian in casa cea duhovniceasca a Bisericii sale. Acum e epoca marilor framantari religioase. Erezia monofizita, invinsa la Sinodul ecumenic din 451 de la Calcedon, din nou cauta sa reinvie, sub alte forme, in urmasii lor. Si in aceasta privinta, mare a fost zbuciumul acestui imparat, caci convoca si un sinod ecumenic, pe cel de la 553, care hotari intre eretici si pe Origen, pe care se sprijineau acesti eretici. In acelasi timp, a pus capat si discutiilor cu privire la cele trei capitole, precum si altor schismatici, in toate acestea folosind mai ales convingerea sa si cat mai putin autoritatea sa imperiala.

Si pentru ca Iustinian se socotea pe sine ca un adevarat parinte, iar pe cetatenii imperiului ca pe fiii sai, se ingriji sa oranduiasca viata poporului dupa legi scrise cat mai drepte si sfinte. Si asa, el, cu ajutoarele pricepute ale colaboratorilor alesi de el, alcatui un Cod de legi, care pana astazi este folosit in mare parte in intreaga lume, purtandu-i si numele de Codicele lui Iustinian. In acelasi timp, el a dat porunci imperiale, numite novele, care oranduiesc viata Bisericii din toate veacurile, in multe laturi si chemari sfinte ale ei.

Ceea ce face insa gloria si mai stralucitoare a acestui imparat, este biserica Sf. Sofia din Constantinopol. In zidirea acestei marete biserici, putem vedea o intrupare a credintei si geniului sau in veci nemuritor. Intr-adevar, mare a fost evlavia sa ca sa zideasca un locas sfant al credintei, precum spunea un istoric, „asa cum de la Adam pana la el n-a fost altul vreodata si cum nu va mai fi nici dupa aceea”.

Intreg imperiul el il angajase in aceasta zidire a celui mai maret templu inchinat lui Dumnezeu. Un suflu religios de pietate insufletise intreaga atmosfera de credinta a tuturor crestinilor din acea vreme. Tot ceea ce era mai scump, tot ceea ce era mai de pret, era adus aici drept ofranda pentru o cat mai mare stralucire a Altarului lui Dumnezeu.

Coloane intregi de porfira rosie din Efes, apoi marmura alba de Proconesia, marmura verde de Eubeia, marmura alba si rosie de Iasos din Careia. Si asa, toate provinciile imperiului isi trimiteau contributia lor de porfira si brocarduri, de pietre pretioase si fildesuri, si alte obiecte sfinte pe care le lucrau cei 10.000 de lucratori, in mijlocul carora zilnic se afla imparatul. Cupola principala a acestei marete biserici este de 31 de metri in diametru si de 55 de metri in inaltime, si tocmai sus pe bolta cea mare a cupolei, straluceste o cruce foarte mare pe un cer presarat cu stele de aur. Sf. Masa, catapeteasma, tronurile si amvonul erau lucrate in argint, aur, fildes si pietre pretioase care sclipeau intr-un numar imens. Pentru a ne putea face o idee de stralucirea acestui Sfant Locas, n-am a pomeni decat ca numai argint s-a folosit la peste 20.000 de ocale. Si atuncea va puteti inchipui in ce stralucire se infatisau sfintele slujbe, cand clerul aparea in vesmintele sale de aur si in scanteierile marmurei si ale luminilor care se revarsau din policandrele de aur! La slujba de seara a sfintirii din ziua de 26 Decemvrie a anului 537, cand patriarhul Mina a intampinat pe Imparatul Iustinian cu Sfanta Evanghelie ce sclipea de pietre pretioase, si cand clerul a intonat, „Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc”. atunci a marturisit si Imparatul Iustinian, nemuritoarele cuvinte: „Slava lui Dumnezeu ca m-a socotit vrednic sa implinesc o astfel de opera! O, Solomoane, te-am invins”!

Si precum spunea un istoric, adevarul acesta este, caci „dupa patrusprezece veacuri de existenta, Sfanta Sofia ridica in slavi domnia lui Iustinian”. Toate celelalte glorii ale conducerii sale, cuceririle de pamant si de popoare, soselele si apeductele, asezaminte si institutii, s-au scuturat cu veacul in care a trait el, dar Biserica Sf. Sofia l-a ridicat si pe ctitor pe aripile de slava ale tuturor veacurilor! Omenirea toata ii slaveste opera, ii lauda credinta si preamareste evlavia sa.

Dar, fratilor, stiut sa fie noua tuturor, ca o floare a vesniciei nu rasare si nu creste decat in sufletele in care se cultiva astfel de seminte ale eternitatii. Despre fericitul imparat Iustinian, ne scriu cronicarii, ca noptile sale erau mereu luminate cu grijile bunei conduceri a imperiului sau, un ceas-doua de odihna era tot ragazul ce-l avea pentru a incepe mai cu spor alte si alte lucrari.

El a fost si un mare postitor, hranindu-se cu legume, iar in saptamana cea mare, doua zile nu manca nimic. Si toate acestea el le facea din convingerea luminata a credintei sale, caci era un adanc cunoscator al tainelor Scripturii, luptandu-se cu ereticii chiar, pentru a-i atrage la credinta cea adevarata. Si de la Sfantul Iustinian ne-a ramas si un imn al credintei noastre, „Unule nascut”., care de-a pururea se canta, ori de cate ori se savarseste Sf. Liturghie.

Si a ctitorit nu numai biserica Sf. Sofia, ci si alte multe biserici a zidit si restaurat, numai in Constantinopol ca la 31, iar in Palestina si alte tinuturi ale imperiului a inaltat altare sfinte. Si asa, in pace s-a savarsit din viata in anul 565, pentru a primi slava cea nemuritoare in Ceruri, in Imparatia credintei, pentru a carui slava si stralucire el atat s-a luptat pe pamant. Iar pentru ca la judecata cea nepartinitoare se vor cerceta cu deosebire faptele iubirii sale de oameni si de Dumnezeu, Sfanta noastra Biserica, cunoscandu-i aceste rodiri sufletesti in veci nemuritoare, il slaveste si pe pamant intre sfintii ei. A lui Dumnezeu Tatal fie slava dimpreuna cu Fiul si Sf. Duh. Amin.

Arhim. Dr. Vasile Vasilachi
Bucuresti, 1947.
(din volumul „Prietenii lui Dumnezeu, Sfintii” – Predici rostite la Radio intre anii 1940-1944)

.

22 Mai 2012

Vizualizari: 5387

Voteaza:

Sfantul Imparat Iustinian 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE