Sfantul Macarie Egipteanul

Sfantul Macarie Egipteanul Mareste imaginea.

Sfantul Macarie Egipteanul este praznuit pe 19 ianuarie. Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi, strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, având treapta de preot, şi maica lui se numea Sară. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.

Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrânarea şi cu postul, cu rugăciunile şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte fapte bune. Dar făcându-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mâinile acelora, au sărăcit foarte mult şi se gândeau să iasă din patria lor.

Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfântul patriarh Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mângâindu-l şi zicându-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfântul Avraam, "Dumnezeu voieşte să vă binecuvânteze cu rod fericit, precum m-a binecuvântat şi pe mine, care eram străin în pământul Canaan, dându-mi fiu la bătrâneţe".

Preotul Avraam deşteptându-se din somn, a spus soţiei sale Sara vedenia sa. Şi amândoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se vede, dumnezeiasca rânduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească.

Petrecând Avraam cu soţia sa în satul Ptinapar, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit rău şi aştepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcând pe patul durerii şi adormind puţin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieşind din altar şi, apropiindu-se de dânsul, îi zise: "Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău." Iar el i-a răspuns: "Sunt bolnav, Doamne, şi nu pot să mă scol." Iar îngerul luându-l de mână, cu veselie zicea către dânsul, cu glas blând: "Dumnezeu te-a miluit.
El a izgonit boala de la tine şi-ţi dăruieşte binecuvântarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naşte un fiu, numit cu numele "fericirii", care va fi locaşul Sfântului Duh şi îngereşte pe pământ va vieţui şi printr-însul mulţi se vor duce la Dumnezeu." Într-aceasta vedenie bolnavul deşteptându-se, îndată a simţit că este cu totul sănătos, şi sculându-se, umbla plin de frică şi de bucurie; iar toate cele văzute şi grăite de înger în vedenie le-a spus soţiei sale Sara.

Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredinţa schimbarea lui din durerea cea mare întru desăvârşita sănătate, şi împreună au mulţumit lui Dumnezeu, preamilostivului şi de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a zămislit la bătrâneţe şi venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească şi i-au pus numele Macarie, care se tâlcuieşte "fericit" şi l-au luminat pe el cu Sfântul Botez.

Venind copilul în vârstă desăvârşita şi dumnezeieştile cărţi bine deprinzându-le, părinţii lui, ca şi cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dânsul, au voit ca să-l însoţească cu femeie chiar şi nevrând; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoţească cu neîntinata mireasă, adică cu viaţa cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punând bun sfat în minte.

Şi săvârşindu-se ospăţul cel de nuntă, tânărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca şi cum îi venise deodată rău, şi neatingându-se de a sa mireasă, a ieşit curat din casă, ridicându-şi către Dumnezeu ochii inimii şi către El punând nădejdea, se rugă cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viaţa lumească şi să se facă monah.

Într-una din zile, s-a întâmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta şi de aceea muntele se numeşte Nitria; deci, a mers cu dânşii şi Macarie, după porunca părinţilor săi, şi venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puţin din cale, vrând să se odihnească; apoi a adormit, şi în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina şi zicând către dânsul: "Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, priveşte-le, pentru că se cade ţie ca în aceste pustietăţi să te sălăşluieşti". După vedenia aceasta, Macarie deşteptându-se, gândea la cele ce i s-au zis de către cel văzut şi nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau vieţuitori în pustie, afară de marele Antonie şi în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neştiut de nimeni.

Deci, a treia zi, întorcându-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasă sa bolnavă de friguri, şi fiind aproape de sfârşit, a şi murit înaintea ochilor lui şi întru feciorie curată s-a dus la veşnica viaţă. Iar Macarie s-a încredinţat lui Dumnezeu şi se gândea la a sa moarte, zicând în sine: "Macarie, ia aminte şi te îngrijeşte pentru sufletul tău, pentru că se cade şi ţie ca, după puţină vreme, să laşi viaţa aceasta".

Macarie neîngrijindu-se de nimic pământesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi. Părinţii văzându-i o viaţă ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feţei lui, ci se bucurau de curăţia vieţii lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrânind foarte şi căzând în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrâneţii şi a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osârdie şi cu dragoste; apoi s-a mutat din viaţă bătrânul plin de zile şi s-a dus către părinţii săi.
Trecând şase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfârşit întru Domnul şi Sara, maica lui Macarie. El dând pe părinţii săi obişnuitei îngropări creştineşti, era acum liber de toate; şi a împărţit toate cele rămase de la părinţi la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mâhnit că nu avea cui să-şi descopere tainele inimii sale şi să afle sfat bun, unde să se ducă şi de cine să fie povăţuit la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi se ruga Lui cu osârdie să-i trimită un povăţuitor bun, care ar putea să-i arate calea mântuirii.

Sosind pomenirea unuia din sfinţi, căruia după obiceiul părinţilor săi, voia să-i săvârşească praznicul, el a gătit prinz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci şi scăpătaţi. Atunci, stând în biserică la cântare, a văzut un monah bătrân intrând în biserică, cărunt la păr, având barbă până la brâu, galben la faţă de pustnicie, foarte cinstit la vedere şi al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumuseţat cu podoabele faptelor bune.

Monahul nu era departe de satul acela, şi îşi avea chilia sa pustnicească la un loc liniştit, nearătându-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rânduind aşa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtăşirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvârşirea dumnezeieştii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obşte; iar după masă şi după ospătarea de ajuns a tuturor, ducându-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puţin pe monah şi luându-l de-o parte a căzut la picioarele lui şi i-a zis: "Să nu mă opreşti că dimineaţă să vin la sfinţia ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viaţa mea". Bătrânul i-a răspuns: "Să vii, fiule, când vei voi". Şi a plecat.

A doua zi s-a dus Macarie la bătrân şi i-a spus toate tainele inimii sale, cum doreşte cu toată osârdia să slujească Domnului; şi a rugat pe bătrân să-l povăţuiască ce se cade să facă. Bătrânul l-a întreţinut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, şi apunând soarele, i-a dat puţină pâine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stând singur la rugăciune şi avându-şi mintea sus, fiind noapte adâncă, s-a făcut o vedenie şi a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe şi având aripi, care înconjurând pe Macarie, ziceau: "Scoală-te, Macarie, şi începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aştepta altă vreme, că bărbatul leneş nu se luptă cu isteţime, iar cel nesîrguitor dobândeşte preţul celui leneş.

Văzând acestea dumnezeiescul bătrân, dimineaţa le-a spus lui Macarie şi liberându-l, i-a zis: "Fiule, ceea ce voieşti să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mântuirea multora; de aceea, de acum să nu te leneveşti la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu". Deci, învăţându-l mult despre rugăciune, priveghere şi post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcându-se acasă, a împărţit la săraci toate ale sale, nelăsând nimic pentru trebuinţa să.

După puţine zile, liberându-se de toate grijile vieţii şi rămânând singur ca un sărac, s-a dus iarăşi la bătrân, dându-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrânul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tânăr Macarie şi arătându-i începuturile vieţii monahiceşti cele liniştitoare şi învăţându-l a împleti coşniţe, lucru cuviincios mâinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să vieţuiască singur în numele lui Dumnezeu şi a dus în acea chilie pe ucenic, dându-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, şi despre lucrul mâinilor.

Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfântă a vieţii monahiceşti; şi sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întâmplat după câtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinţilor acelora şi aflând despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el şi cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deşi era încă tânăr. Dar nu după multe zile supărându-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniştea, a fugit de acolo şi s-a sălăşluit într-un sat oarecare; şi venind la dânsul un om neînvăţat, dar cucernic, îi slujea luând lucrul mâinilor lui şi vânzându-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tânăr, se înarma asupra lui şi luptă cu multe feluri de meşteşuguri, aducându-i uneori necuviincioase gânduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri şi înfricoşări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în şarpe şi târându-se pe pământ, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune şi cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meşteşugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi nici de lucrul ce umblă în întuneric.

Deci, neputând vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meşteşugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tânăr i-o cerea spre nelegiuită însoţire; dar fiindcă era sărac şi neînvăţat, de aceea părinţii se mândreau faţă de tânărul acela, nevrând să dea pe fiica lor după dânsul. Dar fecioara iubea pe tânăr şi aprinzându-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină şi s-a aflat fecioara având în pântece; deci întrebând ea pe acel tânăr ce răspuns ar putea să dea părinţilor, acela, având înlăuntru pe învăţătorul răutăţii, i-a zis: "Spune că sihastrul acela ţi-a făcut aceasta".

Ea ascultând sfatul vicleanului şi-a ascuţit limba sa de şarpe asupra nevinovatului monah, căci când au cunoscut părinţii că fecioara este însărcinată, bătând-o, au început a o întreba: "Cu cine ai căzut în păcat?" Ea a răspuns: "Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiţi că este sfânt; căci odată, aflându-mă afară din sat şi apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întâmpinat în cale şi mi-a făcut silă, iar eu de ruşine şi de frică, nu l-am spus la nimeni până acum".

Prin aceste cuvinte ca de nişte săgeţi lovindu-se părinţii şi rudeniile ei, au pornit cu toţii asupra sfântului şi au alergat la chilia lui, umplând văzduhul de strigare şi de cuvinte dosăditoare; apoi scoţându-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme şi l-au dus cu dânşii în sat. Aducând multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, şi legându-le într-o funie, le-au spânzurat de grumajii lui şi-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătându-l, împingându-l, trăgându-l de păr, călcându-l cu picioarele şi strigând: "Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucaţi-l toţi şi-l bateţi".

Din întâmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzând ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: "Până când veţi bate fără de vină pe străinul monah, neştiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat". Dar aceia nu-l ascultau şi îşi arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergând în urma celui purtat astfel, se ruşina, plângea şi nu putea să-l apere şi să scoată pe Macarie din mâinile lor pe care ca nişte câini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcându-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri şi cu ocări, zicându-i: "Sihastrul căruia îi slujeşti, iată ce a făcut".

Şi l-au bătut pe Macarie cu beţele, până ce şi-au săturat mânia şi iuţimea, încât se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinţii acelei fete ziceau: "Să nu-l lăsăm până ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o". Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: "Fii garant pentru mine, omule".

Acesta gata fiind să moară pentru dânsul, s-a obligat astfel; şi luând pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputând să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puţin după această a început a se nevoi la lucru, zicând în sine: "Macarie, ai femeie şi copii, deci nevoie îţi este ca ziua şi noaptea să lucrezi, ca să-i hrăneşti". Şi lucrând coşniţe, le vindea prin mâna slujitorului şi trimitea fecioarei preţul ce lua pentru hrană.

Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului şi nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile şi nopţi, cu amar strigând de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă şi pe părinţii ei îi durea inima văzând-o într-o suferinţă ca aceea şi nepricepându-se, ziceau: "Ce să fie aceasta?" Iar ea atunci, chiar nevrând, a spus adevărul, strigând; "Amar mie, ticăloasa, care sunt vrednică de mii de morţi, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire şi am minţit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tânărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea".
Deci, auzind părinţii aceasta şi toţi vecinii au rămas uimiţi, pentru că a venit asupra lor ruşine şi frică şi pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atât de rău; apoi au strigat: "Vai nouă!"

Atunci s-a înştiinţat despre aceasta tot satul şi toţi s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia şi auzeau cele ce se spuneau despre fecioară şi cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toţi au pus mâinile cu nemilostivire asupra sfântului. Şi s-au sfătuit cu părinţii fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu şi să cadă cu plângere la picioarele lui, cerându-i iertare; că nu cumva să-i ajungă mânia lui Dumnezeu pe toţi, pentru chinuirea lui cea fără de vină.

Auzind aceasta slujitorul şi garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfânt cu veselie şi i-a zis: "Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună şi luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintâi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă şi eu de acum voi fi liber de garanţie, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept şi preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, şi fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu şi nu poate să nască.

Acum a spus cum că nu tu eşti vinovat, ci un oarecare tânăr; deci, toţi locuitorii satului, de la mic până la mare, vor să vină la tine cu pocăinţă, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi răbdarea ta, şi să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine".
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrând cinstea şi slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decât să primească cinste de la oameni. Şi venind noaptea, s-a sculat şi a fugit de acolo şi s-a dus întâi la Muntele Nitriei, unde cândva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peşteră şi s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustniceşte în nevoinţă, pentru că auzise de dânsul, pe când era în lume, şi dorea să-l vadă.

Şi fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape şi a petrecut la dânsul vreme îndelungată, povăţuindu-se la desăvârşita viaţă întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoinţe şi atât de mult a sporit în viaţa monahicească, încât a întrecut pe ceilalţi fraţi; pentru care era numit de dânşii "tânăr bătrân". Căci în anii tinereţelor sale, a arătat viaţă bătrânească şi se lupta ziua şi noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri şi năluciri, ca nişte ostaşi înarmaţi, călare pe cai.

Apoi îndreptându-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gâlceava şi cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gânduri necurate asupra lui şi cu toate meşteşugirile se sileau să clatine şi să dărâme zidul cel întemeiat de Hristos.

Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, şi zicea că David: Aceştia în căruţe şi pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicaţi şi să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmaşii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.

Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulţime de diavoli, deşteptându-l şi zicându-i: "Scoală-te şi cânta cu noi şi nu dormi". Iar cuviosul cunoscând meşteşugirile drăceşti, nu se sculă şi le răspunse: Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel gătit tatălui vostru şi vouă. Iar ei au zis: "Aduci astfel de hulă asupra noastră, şi cu dosădire ne răspunzi nouă?".

Grăit-a sfântul: "Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învaţă la fapte bune?" Iar ei grăind multe şi nesuferind ca să fie nebăgaţi în seamă de dânsul, văzând că nu puteau să-l scoale, toţi cu mânie s-au pornit asupra lui şi au început a-l bate. Iar sfântul a strigat: "Hristoase, ajută-mi şi mă izbăveşte de aceştia, că m-au înconjurat ca nişte câini mulţi şi au deschis asupra mea gura lor". Şi îndată mulţimea diavolească a pierit cu sunet.
Iar pe când cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducându-le în chilie spre facerea coşniţelor, l-a întâmpinat diavolul în cale cu o seceră şi voia să-l lovească, dar n-a putut şi i-a zis lui: "Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac şi eu: posteşti tu şi eu nicidecum nu mănânc; priveghezi tu, şi eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruieşti pe mine"; deci i-a zis Macarie: "Care este una aceea?" Răspuns-a diavolul: "Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta".

Fericitul Macarie, având 40 de ani de la naşterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei, cum şi stăpânire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoţeşti şi a fost conducător părinţilor celor ce vieţuiau în schit. Iar pentru hrană şi băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiţi de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mâncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuinţă, iar pe de alta pentru râvna cea dumnezeiască a multor părinţi care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viaţa cea pustnicească, iar mai ales se sârguiau a se întrece.
Despre alte nevoinţe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinţi cum că neîncetat era întru înălţarea minţii către Dumnezeu şi cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decât de lucrurile lumii aceştia. Apoi cerceta pe părintele şi pe învăţătorul său, Antonie cel Mare, şi de dânsul mult se povăţuia, vorbind cu dânsul cuvinte duhovniceşti. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfârşit al lui Antonie_a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moştenire, toiagul cu care îşi sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrâneţelor şi nevoinţelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie şi făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.

Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputând s-o plece spre desfrânare, pentru curăţia ei şi pentru cinstea şi dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugându-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască şi s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean şi a făcut obişnuitele sale meşteşu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înşele pe acea femeie curată, spre desfrânare.

Apoi neputând să înduplece mintea ei cea nemişcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dânsa; şi a făcut aşa că tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu faţă de om, ci animal parte femeiască; deci, intrând bărbatul în casă, când a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimântat, şi nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihneşte un animal. Vorbea cu dânsa şi nu putea să audă nici un răspuns, decât numai o vedea mâniindu-se. Însă ştia că este femeia lui şi a cunoscut răutatea pizmaşului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mâhnire şi plângea.

Chemând preoţi în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaşte ce avea: cum şi pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci şi ochii acelora ca nişte fermecaţi vedeau animal; şi trecuseră trei zile de când i se făcuse ei aceasta şi nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fin, nici ca omul nu putea să mănânce pâine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.

Deci, punând pe dânsa frâul ca pe un animal, s-a dus, luând după sine pe femeia să întru asemănare de animal. Pe când se apropia de chilia cuviosului, fraţii ce stăteau afară, au început a cârti asupra lui, întrebându-l pentru ce vrea să intre în mânăstire cu acel animal? Iar el a zis către dânşii: "Am venit aici, ca animalul acesta să câştige milă de la Domnul cu rugăciunile Sfântului Macarie".

Şi întrebându-l monahii: "De ce pătimeşte?" Omul a zis: "Acest animal pe care îl vedeţi este femeia mea şi cum s-a prefăcut nu ştiu; iată acum sunt trei zile de când nici un fel de hrană nu gustă nicidecum". Iar fraţii auzind acestea, au mers să spună sfântului, căruia acum i se descoperise şi se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.
Fraţii spunându-i despre acest lucru şi arătându-i dobitocul cel adus, sfântul a zis către dânşii: "Voi singuri sunteţi dobitoace, de vreme ce aveţi ochi răi, iar ea precum este făcută, aşa rămâne femeie şi nu este schimbată întru altă fire; ci aşa se pare ochilor voştri cei înşelaţi de farmece". Deci, sfinţind apă, a turnat pe capul ei, rugându-se, şi îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintâi; încât toţi cei ce căutau la dânsa au văzut-o că este femeie, cu faţă de om.

Apoi, poruncind să-i dea ei să mănânce, a făcut-o femeie sănătoasă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, cum şi toţi cei ce vedeau această minune. Apoi, sfântul a învăţat pe femeie, că adeseori să meargă la sfânta biserică şi să se împărtăşească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămâni au trecut, de când ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine. Astfel învăţându-i şi sfătuindu-i pe amândoi, i-a liberat în pace. Asemenea şi o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducând-o părinţii ei la sfântul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, a făcut-o sănătoasă.

Deci, mulţi supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni şi binecuvântări şi pentru folosirea de învăţătură de la dânsul, iar alţii pentru tămăduiri; pentru aceea sfântul şi-a săpat o peşteră adâncă în chilie, ca de o jumătate stadie, şi se ascundea de cei ce veneau la dânsul fără vreme, când îi întrerupeau gândirea la Dumnezeu şi rugăciunea.
Atâta dar avea de la Dumnezeu, încât învia şi morţi. Un monah oarecare, şezând în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mândriei. Deci, întâi l-a rătăcit de la adevărata credinţă şi l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat şi că trei începători sunt: Dumnezeu, materia şi răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Şi a putut face aceasta căci grăia multe bârfeli de acest fel către mulţi. Apoi şi diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne şi minuni, încât ar fi fost cu putinţă să amăgească şi pe cei aleşi; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.

Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, şi rugându-l, îi zise: "Vino şi ajută-ne; căci dacă până trăieşti tu nu vom curăţi vecinătatea noastră, toţi se vor lipi de dânsul şi întru pierzare se vor duce". Iar sfântul a zis către dânsul: "Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?" Episcopul stăruia, rugându-l: "Eu aşa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori având gând să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, şi încă temându-mă de osânda lui Dumnezeu, care zice: Sângele lor din mâinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.

Atunci Avva Macarie sculându-se, a mers cu dânsul şi a venit la amăgitorul acela, pe care, când l-a văzut bătrânul, a zis episcopului: "Acesta are un diavol din cei stăpânitori şi ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sunt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile şi dezmierdările în trupul omului, iar altă care amăgeşte sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rânduieşte satana la vrăjitori şi amăgitori, ca şi la începătorii de eresuri". Episcopul a zis: "Este trebuinţă de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nici o putere".

Deci, i-a poruncit să iasă la dânşii; iar el ieşind, episcopul i-a zis: "Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi?" Iar el a răspuns: "Pentru că nu credeţi drept". Zis-a către dânsul Sfântul Macarie: "Dar tu crezi bine?" Iar el a zis: "Foarte bine". Sfântul i-a zis: "Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?" El a răspuns: "Fiindcă ziceţi că trupul a înviat; şi încă mai ziceţi că şi Dumnezeu a luat asupră-şi trup şi oase". Bătrânul i-a zis: "Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăieşti împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ţie cum credem şi dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuţi vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi". El a zis: "Eu întâi să-ţi spun credinţa mea". Iar sfântul a zis: "Credinţa rea nici să nu se numească credinţă".

Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinţei şi episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul; şi celelalte de aici înainte, cum şi alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a ruşinat ereticul şi neavând ce să răspundă, a zis către Sfântul Macarie: "Mie nu-mi grăi credinţa cea din cuvinte, ci să mergem la morminte şi tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo şi voi crede că bine cugetaţi, ori eu să scot suflet fără de trup, şi să vă ruşinez pe voi". Şi întorcându-se Sfântul Macarie, a zis episcopului: "Mare este răul, căci şi pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atât de mare semn". Zis-a episcopul: "Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă".

Atunci au mers la morminte şi a venit şi Ierachtenul să cheme pe diavol. Şi mult făcându-şi rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormânt. Atunci diavolul n-a ieşit ca mai înainte, căci îi stă împotrivă Duhul cel Sfânt. Şi când a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: "Pentru necredinţa voastră nu poate să iasă". Episcopul a zis: "Dacă am fi fost rău-credincioşi, atunci mai vârtos trebuia să iasă, ca să mustre necredinţa noastră".
Iar bătrânul rugându-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pământ, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toţi care erau de faţă, s-a ridicat, şi lovind cu toiagul cel de finic un mormânt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sunt de finic, a înviat un om din mormânt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.

Această minune văzând-o Ierachteanul, a leşinat şi ieşind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfântului, împreună cu tot poporul care era de faţă, şi cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfântul, ci l-a luat cu sine în pustie şi l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebând pe cel ce a înviat dacă ştie pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici când trăia. Deci, sfântul botezându-l, l-a avut cu sine trei ani şi apoi cu adevărată moarte a răposat, încât se potrivea şi la el cuvântul Domnului, că nici acesta n-a greşit, nici părinţii lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.

Iar episcopul a întrebat pe Sfântul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, când a văzut înaintea lui atâta popor, faţă de o minune atât de mare? El a răspuns: "O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, şi ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoinţă se află, temându-se să nu cadă.

Unul ca acesta numai o credinţă are, de a ieşi din trup, iar slava omenească nici în gând nu-i vine. Deci, o pildă că aceasta îţi zic: "Închipuieşte-ţi pe cineva că umblă pe mare şi priveşte spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce priveşte la slavă lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocoteşte. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea şi căzând astfel, se biruieşte de multe patimi".

Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă şi un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea aşa: "Am fost în schit cu părintele Macarie şi a sosit vremea secerişului; atunci, mergând la seceriş noi şapte, iată o văduvă aduna spice după noi şi plângea neîncetat; apoi chemând Macarie pe stăpânul holdei aceleia, l-a întrebat: "Ce are această bătrână de plânge mereu?" Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luând de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunându-i ei unde a pus ceea ce a luat şi voieşte stăpânul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei". Şi i-a zis Macarie lui: "Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază". Când a venit văduva aceea, a zis către dânsa bătrânul: "Întotdeauna plângi astfel?" Ea a spus lui: "Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva nişte aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns". Zis-a către dânsa bătrânul: "Vino ca să ne arăţi mormântul bărbatului tău".

Deci luând pe fraţi, a mers cu dânsa, apoi sosind la mormânt, bătrânul a zis către văduvă: "Du-te la casa ta". Şi rugându-se, a strigat bătrânul pe cel mort, zicând către dânsul: "Unde ai pus vistieria cea străină?" Iar el a răspuns din mormânt: "În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu". Şi a zis lui bătrânul: "Dormi iarăşi până la ziua învierii".

Iar fraţii văzând aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Şi le-a zis lor bătrânul: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sunt un nimic; ci pentru văduvă şi sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să ştiţi aceasta, că Dumnezeu voieşte ca sufletul să fie fără păcat, şi cel ce va cere de la El, va lua". Apoi, mergând, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luând-o, a dat-o stăpânului ei şi s-a mântuit de robie pe sine şi pe fiii ei; şi toţi cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă şi un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: "Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat şi acela a alergat în chilia sfântului, însă au mers în urma lui şi cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaş. Şi voiau să-l dea la judecata cea legiuită.

Deci, acela se lepăda şi se jura că este nevinovat de sângele celui ucis, iar ei stăruiau făcându-l vinovat. Şi făcându-se de amândouă părţile multă vorbă şi sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Şi sculându-se, a mers cu dânşii la mormânt; apoi plecându-şi genunchii, s-a rugat mult şi a zis către cei ce stau de faţă: "Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceţi". Şi a strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt.

Sfântul a zis către dânsul: "În numele lui Iisus Hristos, zic ţie să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?" Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt, încredinţându-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toţi mirându-se de o minune ca aceea, au căzut la pământ. Apoi, căzând la picioarele lui, ca iarăşi să întrebe pe cel ce zăcea în mormânt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: "Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecăţii pe cel vinovat, nu este lucrul meu".

Odinioară a fost adus la cuviosul un tânăr de care se plângea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat şi ţinut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mâncă trei pâini mari şi bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mâncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana şi băutura într-însul. Deci, acel tânăr, când nu-i da maică-sa atât de mult să mănânce, el strigă la ea; de aceea plângea maica lui şi rugă pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei şi să-l tămăduiască de o boală ca aceea.

Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dânsul; şi după întâia şi a doua zi, i-a fost mai uşor tânărului şi cerea mai puţin să mănânce. Deci, a zis sfântul către maica lui: "Cât voieşti ca să mănânce fiul tău?" Ea a zis: "Zece litre de pâine". Iar sfântul ocărând-o, i-a zis: "De ce atât de mult ai cerut, o! femeie?" Deci, şapte zile postind fericitul şi rugându-se pentru acel tânăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, şi l-a făcut ca cu trei litre de pâine să se sature; şi apoi i-a poruncit ca nu în deşert să stea, ci să se ostenească lucrând cu mâinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvârşit sănătos a dat pe tânăr maicii lui şi i-a liberat cu pace.
Oarecând cuviosul a ieşit din schit la locul Terinut, şi inserând, a intrat într-un mormânt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elineşti vechi şi luând unul, l-a pus căpătâi lui. Diavolii văzând îndrăzneala lui, s-au miniat asupră-i şi au vrut să-l îngrozească, strigând cu glas femeiesc: "O! cutare, mergi în baie să te speli?" Şi a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrânului, zicând: "Un străin am deasupra mea şi nu pot să vin". Bătrânul neînfricoşîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicându-i: "Scoală-te şi te du, dacă poţi". Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicând: "Ne-ai biruit cu totul", şi au fugit ruşinaţi.

Apoi, umblând prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpăţână de om uscată zăcând pe pământ, pe care când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpăţâna aceea. Deci, a întrebat-o bătrânul cine este? Şi căpăţâna a zis: "Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit în acest loc, iar tu eşti părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare uşurare". Şi a zis bătrânul: "Care este uşurarea sau munca voastră, spune mie?" Răspuns-a cu suspinare, zicând: "Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne; şi nu este cu putinţă cuiva din noi ca să vadă faţa altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul şi aceasta este pentru noi uşurare".

Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat şi a zis: "Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu". Şi iarăşi a întrebat pe căpăţâna aceea: "Au, este altă muncă mai mare?" Răspuns-a căpăţână: "Sunt altele cu mult mai adânci sub noi". Şi întrebând bătrânul, a zis: "Cine se află întru acele adânci munci?" Căpăţâna a răspuns: "Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cât de puţin; iar aceia care cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi mai grozave chinuri sunt chinuiţi sub noi". Iar Sfântul Macarie luând căpăţâna aceea, a îngropat-o în pământ şi s-a dus.

După aceasta, cuviosul bătrân vieţuia deosebit, având chilie în pustia cea mai mare; şi era o mânăstire mai jos de el, într-o altă pustie, având monahi mulţi. Deci, şezând bătrânul lingă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergând în chip de om şi având o haină lăţoasă; iar la fiecare laţ spânzura câte o tigvuliţă; apoi a zis către el bătrânul: "Unde mergi, răule?" Acela a spus: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Bătrânul l-a întrebat iarăşi: "Ce sunt tigvuliţele acestea pe care le porţi?" Diavolul răspunse: "Duc gustări fraţilor". Bătrânul zise: "În toate acestea sunt gustări?" El a răspuns: "Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta şi pe toate la rând, ca fiecare să aibă câte una".
Acestea zicând, s-a dus; iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Atunci, văzându-l întorcându-se, i-a zis: "Ţi-a mers bine?" El a răspuns: "Rău, căci unde mi-e bine mie?" Bătrânul îi zise: "Pentru ce?" Acela a răspuns: "Deoarece toţi monahii mi s-au făcut potrivnici şi nimeni nu m-a primit". Bătrânul zise: "Dar pe nici unul dintr-înşii nu-l ai prieten?" Diavolul răspunse: "Am numai pe un monah care mă ascultă şi când mă duc la dânsul, se învârteşte ca paiaţa înaintea mea". Bătrânul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia?" Diavolul răspunse: "Teopempt". După aceasta s-a dus.

Sculându-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mânăstirea aceea. Fraţii de acolo auzind, i-au ieşit cu ramuri în întâmpinarea lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia, socotind că bătrânul va găzdui la dânsul. Iar el a întrebat: "Cine este Teopempt?". Pe acesta văzându-l, a intrat la dânsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurându-se; şi când au început a vorbi singuri, i-a zis bătrânul: "Cum petreci, frate?" Acela răspunse: "Bine, cu rugăciunile tale". Bătrânul zise: "Nu te supără pe tine oarecare gânduri rele?" Fratele răspunse: "Acum îmi este bine"; pentru că se ruşina să-şi mărturisească gândurile sale de ruşine. Atunci i-a zis bătrânul: "De mulţi ani postesc, nevoindu-mă, şi toţi mă cinstesc, dar într-aceşti ani ai bătrâneţei mă supără necuratul duh al desfrânării". La aceasta Teopempt a răspuns: "Cu adevărat părinte, şi eu sunt foarte mult stăpânit de duhul desfrânării".

Bătrânul cercă şi celelalte gânduri pierzătoare ale sufletului aceluia, până ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: "Cum posteşti?" El răspunse: "Până la al nouălea ceas". Grăit-a sfântul: "Să posteşti până seara, să flămânzeşti şi să înveţi pe de rost părţi din Evanghelie şi din alte sfinte cărţi, ca să te îndeletniceşti totdeauna în gândirea lui Dumnezeu; şi de-ţi va veni gând rău, să nu-l primeşti şi niciodată să nu te coborî cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, şi-ţi va ajuta Dumnezeu".

Aşa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Şi când ţinea calea, a văzut iarăşi pe acel diavol mergând, şi i-a zis: "Unde mergi?" Diavolul răspunse: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Zicând aceasta, a trecut alături. Dar când s-a întors, i-a zis sfântul: "Cum sunt fraţii?" Diavolul răspunse: "Toţi mi s-au făcut potrivnici şi acela pe care mai înainte îl aveam prieten şi mă ascultă, nu ştiu cine l-a răzvrătit şi nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decât toţi şi m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decât numai după o lungă vreme". Zicând acestea, s-a dus, iar sfântul s-a întors la chilia sa.

Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat: "Unde este chilia lui Avva Macarie?" El le-a zis: "Ce voiţi de la dânsul?" Ei îi ziseră: "Am auzit despre dânsul şi despre viaţa părinţilor care sunt în schit; deci am venit să-l vedem". Bătrânul le-a spus: "Eu sunt". Ei s-au închinat lui până la pământ şi au zis: "Aici voim să petrecem". Bătrânul văzându-i că sunt dintre tinerii bogaţi, le-a zis: "Nu veţi putea să şedeţi aci". Cel mai tânăr răspunse: "De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".

Bătrânul a zis în mintea sa: "Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici". Şi a zis către dânşii: "Veniţi şi vă faceţi chiliuţe, dacă puteţi". Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pâine şi sare, şi ducându-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vârtoasă şi le-a zis: "Aici să vă zidiţi chiliuţa, aducând lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea bătrânul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: "Ce lucrează monahii?" Bătrânul le-a răspuns: "Împletituri". Şi luând mlădiţe, începea a împleti din capăt, zicându-le: "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pâine şi sare". Apoi cuviosul s-a dus la dânşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au venit la părintele lor trei ani.

Aducându-şi aminte Avva Macarie de dânşii, a zis în sine: "Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?" Alţii de departe vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor Taine.

Deci, bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămână, ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămână s-a dus la dânşii, să vadă cum locuiesc; şi bătând el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzând pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat până la pământ, iar bătrânul făcând rugăciune, a şezut. Apoi făcând cel mai mare semn ca să iasă cel mai tânăr, acela a şezut împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătând cel mai mic şi făcând puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pâine.

Pe urmă, a zis bătrânul: "Veniţi să mâncăm". Şi au mâncat, mulţumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tânăr şi au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: "Te vei duce părinte de aici?" El le-a răspuns: "Nu, ci aici mă voi odihni". Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfântul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperământul chiliuţei; făcându-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrânul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amândoi, şi, închinându-se, şi-au ridicat mâinile spre cer, rugându-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, având o armă de foc, gonea de la dânsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amândoi s-au odihnit.

Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: "Părinte, vei voi că să citim cei 12 psalmi?" Avva a răspuns: "Da". Şi a cântat mai întâi cel mai tânăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la cer. Apoi a început a cânta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o funie ce ajungea până la cer. După sfârşirea psalmilor, bătrânul vrând să se ducă, le-a zis: "Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei s-au închinat lui până la pământ, tăcând; şi aşa se depărtă de dânşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvârşit întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dânsul, a treia zi, a murit şi cel mai mic. Şi când veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea: "Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos".

Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: "Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care vieţuiesc împreună în cetatea cea de aproape". Deci, auzind de aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers la cetatea zisă, şi găsind casa lor, a bătut în uşă. Atunci, odată a ieşit una dintre ele şi l-a primit cu mare bucurie.

Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: "Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le". Femeile i-au răspuns bătrânului: "Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase şi trăim cu bărbaţii noştri, deci ce fel de lucruri cauţi de la noi?" Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieţii lor.

Ele fiind silite, au zis: "Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi şi s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi, şi cu dânşii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum vieţuim şi ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfinţilor feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbaţii noştri să ne lase, deşi i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîştigîndu-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi, ca nici un fel de cuvânt deşert să nu zicem deloc până la moartea noastră".

Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: "Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăşi fapta şi după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează şi îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască".

În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleaşi pustietăţi şi alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mânăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria şi între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfântul Macarie Egipteanul şi de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.

În acea vreme, împărăţind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioşi pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, şi l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfântul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis şi în pustie, ca să izgonească pe toţi sfinţii părinţi; dar mai întâi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luându-i ostaşii noaptea şi punându-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca nişte zei.

În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simţind venirea Sfântului Macarie şi a celorlalţi cuvioşi părinţi, a alergat înaintea lor, strigând: "Pentru ce aţi venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuinţă". Iar ei făcând rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa şi au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzând-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos şi s-a botezat; şi tot poporul din ostrovul acela a primit sfânta credinţă şi lor le-au făcut o sfântă biserică.

Dar înştiinţându-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a ruşinat că a izgonit din locaşurile lor nişte sfinţi şi trimiţând în taină, a întors iarăşi la locurile lor pe fericiţii Macarie şi pe toţi ceilalţi părinţi. Deci, iarăşi a primit pe Sfântul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, şi fiecare din părinţi s-a dus la locaşul său.

Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulţi de pretutindeni, unii pentru învăţătură, iar alţii pentru tămăduiri, şi o mulţime de bolnavi se adunau la dânsul, de aceea, a fost de trebuinţă ca să zidească o casă de oaspeţi, că într-însa să se odihnească străinii şi bolnavii; pe care casă a şi făcut-o. Deci, în toate zilele pe câte unul din bolnavi ungând cu sfântul untdelemn, îl făcea sănătos şi-l liberă; de aceea nu-i tămăduia pe toţi îndată, ca ceilalţi zăbovind la dânsul câteva zile, nu numai trupului, ci şi sufletului să-şi câştige tămăduire, ascultând cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.

Atunci a pus pe unul din fraţi să slujească în casa de oaspeţi, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi şi tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăţa, zicându-i: "Frate Ioane, ascultă-mă şi primeşte învăţătura mea, care-ţi va fi de folos", iar Ioan nu l-a ascultat pe sfântul, şi n-a încetat din obiceiul cel rău; şi a fost că după moartea sfântului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, şi partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, şi nu numai averea cea adunată, ci şi sufletul său în ticăloşie şi-a pierdut.

Odată, cuviosul mergând de la schit la Muntele Nitriei, şi apropiindu-se, a zis ucenicului său: "Mergi puţin înaintea mea". Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un slujitor idolesc venind şi adu-cînd un lemn mare, iar fratele striga către dânsul: "Ascultă, diavole, unde mergi?" Şi întorcându-se sjujitorul, l-a bătut aşa de tare, încât abia l-a lăsat viu. Şi luându-şi lemnul, a fugit.

Pe când fugea el, l-a întâmpinat Avva Macarie, şi i-a zis: "Mântuieşte-te iubitorule de osteneală, mântuieşte-te". Iar el mirându-se, zise către avva: "Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?". Răspuns-a bătrânul: "Că te văd ostenindu-te". Iar sjujitorul răspunse: "M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că eşti omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărit şi eu l-am bătut până la moarte". Şi căzând sjujitorul idolesc la picioarele sfântului, îi zise: "Nu te voi lăsa părinte, până ce nu mă vei face creştin şi monah".

Şi mergând cu Sfântul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei şi văzând părinţii Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezându-l, l-a făcut monah şi mulţi dintre elini s-au făcut creştini. Avva Macarie zise: "Cuvântul cel rău şi pe cei buni îi făcea răi, iar cuvântul cel bun şi pe cei răi îi făcea buni".

Cuviosul fiind în locaşul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: "Spune un cuvânt fraţilor, pentru folos". Iar el a început a grăi: "Iertaţi-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; şi m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol şi, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată şi am aflat o baltă cu apă şi un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă şi am văzut printre ele şi doi oameni goi, iar eu m-am înfricoşat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoşat, mi-au zis: "Nu te teme, că şi noi suntem oameni". Apoi i-am întrebat: "De unde aţi venit în pustia aceasta?" Şi ei au zis: "Suntem din viaţa de obşte şi, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieşit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian". Şi m-au întrebat şi ei, zicându-mi: "Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obişnuitele roduri?" Şi le-am zis: "Da". Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: "De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah". Eu le-am zis: "Neputincios sunt şi nu pot să fiu ca voi". Ei mi-au zis: "De nu poţi să fii cum suntem noi, şezi în chilie şi plânge-ţi păcatele". Şi iarăşi i-am întrebat: "Când vine iarna, nu îngheţaţi? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?" Ei au răspuns: "Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arşiţă". Pentru aceasta v-am spus vouă fraţilor, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.

Fiind întrebat de oarecare părinţi Avva Macarie, cum a slăbit - căci nu numai când postea, ci şi când mânca, trupul lui totdeauna era uscat -, le răspunse: "Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde şi el de foc; aşa şi omul, dacă şi-ar adânci mintea în frica lui Dumnezeu, şi de înfricoşata întrebare şi focul gheenei totdeauna şi-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănâncă trupul şi îi usucă oasele".

Iarăşi l-au întrebat pe el fraţii: "Avvo (părinte), cum ne vom ruga?" Zis-a lor bătrânul: "Nu este trebuinţă de cuvinte multe, ci numai de a ridica mâinile şi a zice aşa: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă". Şi de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: "Doamne miluieşte". Acela ştie cele ce sunt nouă de folos şi va face milă cu noi". Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicând: "Spune-mi un cuvânt de folos, părinte". Zis-a bătrânul: "Fugi de oameni". Iar el a zis: "Şi ce este dacă voi fugi de oameni?" Iar bătrânul răspunse: "Şezi în chilia ta şi plângi păcatele tale". Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: "Să nu asupreşti pe nimeni, nici să cleveteşti pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mântui". Iarăşi a zis: "Să nu te odihneşti în chilia fratelui celui ce are minte rea".

Apoi a venit la dânsul un frate oarecare şi i-a zis: "Avvo, spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc". Zis-a lui bătrânul: "Mergi la morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi". Deci, a mers fratele şi grăia de rău, apoi şi cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrânului; iar acela l-a întrebat: "Nimic nu ţi-au spus?" Zis-a el: "Nu". Atunci îi zise bătrânul: "Mergi şi îi laudă pe ei".

Deci, a mers şi a început cu laude a ferici pe cei morţi, zicîndu- le: "Apostoli, sfinţi şi drepţilor!" Apoi întorcându-se, a spus bătrânului că i-a lăudat. Iar bătrânul i-a grăit: "Nimic nu ţi-au răspuns?" A zis el: "Nu". Bătrânul a zis: "Vezi că nici când i-ai grăit de rău nu ţi-au spus ceva împotrivă, nici când cu laude i-ai fericit, nu ţi-au zis ţie ceva; aşa şi tu, de vei voi să te mântuieşti, să fii ca un mort, nici ocărându-te, să nu te mânii, nici cinstindu-te să nu te înalţi şi atunci te vei mântui".

Apoi spuneau fraţii despre acest fericit părinte, că de venea cineva din fraţi la dânsul, ca la un sfânt şi om mare, nimic nu vorbea cu dânsul; iar dacă un frate, ca şi cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; "Avvo, când ai fost în lume şi furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?" Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzându-i la toate întrebările lui.

Odată au trimis bătrânii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicând: "Avvo, ca să nu se ostenească toată mulţimea fraţilor venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte până a nu te duce către Domnul". Şi mergând Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dânsul toţi şi l-au rugat bătrânii să spună un cuvânt fraţilor; iar el plângând, a zis către dânşii: "Să plângem fraţilor şi ochii noştri să verse lacrimi, care ne curăţesc pe noi mai înainte, până ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri". Atunci plângeau toţi; apoi, căzând cu feţele la pământ, ziceau: "Roagă-te pentru noi, părinte".

Acest părinte Macarie, când era în Egipt, a aflat odinioară un tâlhar în chilia sa, apucându-i lucrurile ce avea şi era şi dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă şi ajuta străinului a scoate din casă şi a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicând întru sine: "Nimic aducând în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, şi precum El bine a voit, aşa a şi făcut, bine este cuvântat Dumnezeu întru toate". Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinţii că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputinţele omeneşti pe care le vedea.

S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale, coşniţele şi rogojinile, şi l-a întâmpinat acolo o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea; iar el necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luând o coşniţă, întreba cu cât voieşte s-o vândă?

Apoi spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, ca să înşele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: "Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu". Şi îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de faţă, să se izbăvească ucenicul său, pentru că ştia ceea ce se făcea şi pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii, deci, văzând pe ucenicul său, a zis: "Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiască Să putere din căderea în păcat şi aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip".

Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; - pentru că ducând coşniţe de la schit, se ostenise -, apoi a şezut şi s-a rugat, zicând: "O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit". Şi îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.

Dar acum este vremea ca să povestim şi despre fericitul sfârşit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieţii lui, povesteşte în acest chip: Pentru că vremea morţii i-a sosit, deci se cădea şi acestuia, om fiind, să slujească datoriei fireşti; căci era gârbovit de bătrâneţe, vieţuind 97 de ani. Însă nu fără ştire i-a fost lui sfârşitul, pentru că de faţă stându-i doi bărbaţi preacinstiţi, i-au zis: "Bucură-te, o! Macarie!"

Şi unul dintr-înşii era Sfântul Antonie, povăţuitorul pustiei, iar altul Sfântul Pahomie, învăţătorul vieţii monahiceşti. Aceştia i-au zis lui: "Hristos ne-a trimis, că bine să-ţi vestim sfârşitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viaţa cea pururea fiitoare, şi vom veni şi noi în ziua aceea la tine şi cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpânului să stai împreună cu noi şi să te îndulceşti de hrana cea fără de moarte". Apoi zicându-i "pace ţie", s-au făcut nevăzuţi de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemând pe ucenicii săi, le-a zis: "Vremea ieşirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătăţii Domnului vă încredinţez; deci, să păziţi rânduielile părinteşti şi predaniile pustniciei".

Apoi, unora, pe care îi ştia că le sunt mai bune faptele, le-a încredinţat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viaţa monahicească, care cu duhovniceasca vârsta erau încă prunci. Şi punându-şi pe dânşii mâinile şi învăţându-i din destul, apoi rugându-se pentru dânşii, se pregătea de moarte.

Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulţime de îngeri stând înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: "Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu şi mergi cu noi la viaţa veşnică; ridică-ţi ochii tăi împrejur şi vezi câte cete din cei fără trupuri şi de sfinţi s-au trimis ţie de la Atotţiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulţimea mucenicilor, ceata arhiereilor şi a pustnicilor, unirea cuvioşilor şi a drepţilor. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărţindu-se din legăturile trupeşti, ca pe o bogăţie să-l iau cu cinste şi trecându-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpânului, ca să se veselească cu toţi sfinţii cei din veac".

Acestea grăindu-le acel înfricoşat heruvim, fericitul Macarie sărutând pe toţi cei ce erau lingă dânsul şi pentru dânşii rugându-se, şi-a ridicat ochii şi mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat fericitul său suflet, lăsând multă plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion şi aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi şi spre cer suindu-se, unii din părinţi priveau cu ochii sufleteşti spre diavolii cei din văzduh cum stau departe şi strigau: "O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie".

Iar Sfântul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă ştiu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmaşii cei ce erau în văzduh, strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap". Şi fiind acum înăuntrul porţilor cereşti, diavolii plângând, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de meşteşugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit". Astfel a fost viaţa, sfârşitul şi mergerea la veşnica viaţă a Cuviosului părintelui nostru Macarie.

Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Macarie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

19 Ianuarie 2016

Vizualizari: 469

Voteaza:

Sfantul Macarie Egipteanul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE