Problema veridicităţii vieţilor sfinţilor, până astăzi, în Biserică, după câte ştim, încă nu s-a pus în vreun anume fel, însă aceasta devine fundamentală pentru omul credincios contemporan, care doreşte să se apropie de credinţă. Sunt oare vieţile sfinţilor basme, legende, născociri evlavioase ale unei închipuiri pioase, după cum cred mulţi dintre noi şi după cum sunt socotite acestea de către unii oameni din Apus, ori cuprind ele un adevăr istoric? Sunt acestea roadă a unei beletristici bisericeşti, povestiri religioase, născute din năzuinţele evlavioase de sfinţenie şi desăvârşire ale unor scriitori ai Bisericii cunoscuţi ori necunoscuţi? Sunt descrise întru ele fapte adevărate, nevoinţe şi minuni ale unor personalităţi istorice, care au trăit întru nevoinţă şi au ajuns la desăvârşire?

Ne vom strădui să răspundem la aceste întrebări pe temelia faptelor istorice, făcând referire la ştiinţa bisericească seculară, dar şi la tradiţiile de credinţă - lucruri care au pentru noi, creştinii ortodocşi, o foarte mare însemnătate din punct de vedere al mărturiilor obiective, cu atât mai mult cu cât noi credem în acelea în care Sfânta Biserică crede şi primim toate pe care ea le-a primit şi le-a încuviinţat ca sfinte, după cum şi ea este sfântă şi fără de prihană (v. Efes. 5, 27), stâlp şi temelie a adevărului (v. I Tim. 3, 15).

Sfânta Biserică, întemeiată de Domnul Hristos pe pământ, este un fapt istoric care îşi are începutul şi devenirea sa. In ea s-a mântuit şi se mântuieşte mulţime nenumărată de creştini. In ea au strălucit bărbaţi de seamă, s-a nevoit mulţime de sfinţi şi mucenici. Aceştia au lăsat atâtea urme adânci după ei, că Biserica nu ar fi avut cum să uite pomenirea lor. Sfântul Apostol Pavel i-a sfătuit pe primii creştini: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa (Evr. 13, 7). Credincioasă acestui sfânt testament al Apostolului Pavel, Sfânta Biserică, încă din cele mai vechi timpuri, a păstrat şi a consemnat în scris aceste lucruri, atât în privinţa propovăduirii lui Hristos, a pătimirilor, a morţii şi a învierii Lui (Sfânta Evanghelie), cât şi pomenirea nevoin- ţelor şi faptelor Sfinţilor Apostoli şi a urmaşilor acestora. Primele vieţi de sfinţi sunt cuprinse în cartea Faptele Apostolilor în care se relatează nevoinţele şi minunile Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Varnava şi alţii.

Indată după aceasta au apărut vieţi de sfinţi scrise şi ale altor sfinţi bărbaţi apostolici, ca de pildă Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântul Clement Romanul şi alţii. Biserica Iui Hristos nu a uitat de toate acele fapte din vieţile Sfinţilor Apostoli, care nu au fost cuprinse nici în Sfânta Evanghelie, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistole - care fac parte din canonul Noului Testament. Se ştie că Sfinţii Apostoli au trăit şi au lucrat mai mult decât se relatează despre ei în Noul Testament. Ar fi putut oare Sfânta Biserică să lepede pomenirea acelor nevoinţe pe care le-au săvârşit cel mai adesea cu moarte mucenicească pentru Hristos? Una ca aceasta ar fi de neconceput! Aşa cum istoria reţine faptele împăraţilor, comandanţilor şi întâi-stătătorilor în memoria sa, tot astfel şi Biserica a păstrat cu râvnă întru pomenirea ei nevoinţele conducătorilor Bisericii lui Dumnezeu, Sfinţii Apostoli, care, având dumnezeieşti puteri, au săvârşit cele mai de seamă schimbări duhovniceşti din istoria umanităţii şi în acest chip şi-au înscris numele lor nu doar pe pământ, ci şi în cer.

Nu a fost rânduit pentru Biserica lui Hristos să crească în pace şi în linişte. Soarta ei de pe pământ a fost întotdeauna sub semnul prorociei lui Hristos: Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni (In 15, 20). în timpul întregii sale dezvoltării istorice, Biserica lui Hristos a fost şi va rămâne o Biserică luptătoare. Mai cu seamă în primele trei veacuri ale existenţei sale ea a fost supusă unor cumplite prigoane. Insă, în timpul acestei perioade zbuciumate, Sfânta Biserică în loc să slăbească s-a întărit din ce în ce mai mult, asemenea unui stejar care prinde rădăcini cu atât mai mult cu cât este bătut mai puternic de vânturi, în această vreme Sfânta Biserică a dat nespus de mulţi sfinţi, cunoscuţi mai ales sub denumirea de mucenici. Ei şi-au jertfit viaţa pentru credinţă, şi-au curăţit prin pătimirile lor orice păcat şi în acest chip s-au sfinţit prin chinuri şi au pecetluit cu sângele lor chemarea la Hristos, lăsându-ne nouă pildă de jertfă de sine pentru Dumnezeu şi credinţă. Ei au fost în adevăratul sens al cuvântului mari eroi şi urmaşi credincioşi ai Mântuitorului Hristos şi ai Sfinţilor Apostoli. Prin nevoinţa lor îndrăzneaţă şi prin neînfricata mărturisire a credinţei, ei s-au arătat vrednici de a fi învăţători şi însufleţitori întru predarea în întregime în slujba Domnului, pentru toţi fraţii întru credinţă din vremea lor, ca şi pentru generaţiile viitoare de creştini.

Biserica, care încă din primele veacuri a adunat mărturii despre viaţa şi faptele celor mai vrednici fii ai săi, cu deosebită grijă, ar fi putut oare să dispreţuiască nevoinţa marilor mucenici pentru credinţa lui Hristos? Dimpotrivă, năzuinţa ei de a aduna mărturii despre viaţa celor mai sfinţi fii ai săi s-a arătat cu atât mai puternică, cu cât acum ea în mod deosebit a avut ce să scrie spre mângâierea şi întărirea contemporanilor şi spre învăţătura generaţiilor viitoare. In perioada prigoanelor, dar şi după acele vremuri, s-au arătat cele mai multe vieţi de mucenici, care sunt şi unele dintre cele mai vechi. Cu adevărat este demnă de crezare jertfa lor. In primul rând trebuie să aducem următoarea mărturie importantă. Proconsulii şi judecătorii romani, care au săvârşit judecata, s-au îngrijit întotdeauna să scrie cu de-amănuntul în acte oficiale sentinţele din procesele de judecată în care au fost implicaţi sfinţii mucenici şi în general toate mărturiile persoanelor care au răspuns la judecată.

Aceste acte procedurale sunt cunoscute în şti inţa sub numele de acta proconsulana, praesidialia şi juridiciaria. în ele au tost scrise cu exactitate, conform procedurii cerute de instanţă, toate întrebările adresate mucenicilor, răspunsurile date de aceştia, cât şi chinurile la care au fost supuşi. Acta proconsularia nu a ajuns însă până la noi. Dar ele au fost folosite de alcătuitorii vieţilor mucenicilor şi chiar transcrise cuvânt cu cuvânt. Astfel că documente istorice neîndoielnice se află la temelia vieţilor mucenicilor. In unele dintre acestea povestitorul nu se regăseşte ascuns pe deplin în spatele adevărului obiectiv extras din documentele confiscate din arhivele tribunalelor romane. Cum au ajuns creştinii la aceste acte ale martirilor foarte preţioase pentru ei e o întrebare aparte. Aceştia fie le-au obţinut pe căi tainice, fie prin prieteni s-au învrednicit să le primească, fie în cele din urmă au plătit scump unor funcţionari romani, astfel că aceştia li le-au pus la dispoziţie.

Foarte interesant este următorul fapt. în prefaţa vieţii Sfinţilor Mucenici Tarah, Prov, şi Andronic (12 octombrie), condamnaţi la moarte de către Diocleţian în anul 304, alcătuitorul aminteşte că el a cumpărat actele procesului de la un funcţionar judecătoresc pe nume Sevast pentru mulţi bani şi că le-a transcris. Numeroase vieţi de mucenici au fost scrise în acest fel - tot pe baza actelor martirice. Practica judiciară romană era următoarea: se desfăşura într-un mod stereotip, una şi aceeaşi întrebare se punea tuturor mucenicilor, de la care se cerea unul şi acelaşi lucru: să se lepede de credinţa creştină; toţi erau supuşi la felurite chinuri, iar dacă nu se lepădau, se încerca să fie înduplecaţi prin întemniţare. Dacă până la sfârşit rămâneau îndârjiţi în convingerea lor, erau condamnaţi la moarte. Prin această unică practică romană se explică şi faptul că vieţile sfinţilor mucenici sunt aproape întotdeauna în acelaşi fel şi parcă scrise după un şablon. Pentru acela însă care cunoaşte formele procedurale juridice romane, tocmai această asemănare este o mărturie a veridicităţii istorice asupra vieţilor respective. Ele au fost scrise de credincioşi fie ca epistole ale unei biserici către o alta, fie ca povestiri ziditoare pentru întărirea în credinţă.

Insă nu toate vieţile mucenici lor au fost scrise şi alcătuite în acest chip, pe temelia actelor martirice romane. Există multe vieţi scrise pe de-a-ntregul de martori oculari şi de prieteni ai mucenicilor. Astfel este cazul Sfântului Mucenic Teodot (18 mai), a cărui viaţă este scrisă de prietenul său, martor ocular al tuturor pătimirilor lui. Şi viaţa Sfântului Mucenic Pon- tie (5 august) a fost scrisă de prietenul său de aceeaşi vârstă, Valerie. Tot astfel şi viaţa Sfântului Mucenic Vasilisc a fost scrisă de martorul Evsignie, care mai apoi a murit pentru sfânta credinţă ca mucenic. Iar chinurile Sfintei Preacuvioase Muceniţe Fevronia au fost scrise de martora Tomaida, care a luat parte la pătimirile ei. Vezi de asemenea şi viaţa Sfântului Teodor Stratilat (8 februarie) şi a Sfântului Teodor Tiron (17 februarie). Având în vedere toate acestea, nu există îndoială că cele relatate în vieţile mucenicilor nu ar fi vrednice de crezare.

Dacă în ele există uneori şi multe fapte minunate, aceasta nu este împotriva istoricităţii întâmplărilor expuse în vieţile sfinţilor, căci oare nu şi minunile, adevăratele minuni dumnezeieşti, făcute cu puterea Domnului, sunt întâmplări şi fapte, chiar dacă sunt suprafireşti? Dacă în viaţa obişnuită se întâmplă minuni, cu atât mai mult sunt acestea îngăduite în împrejurări neobişnuite ale ne- voinţei muceniceşti, când a trebuit să se întărească, pe de-o parte, sfinţii pătimitori în chinurile lor pentru adevărul dumnezeiesc, iar, pe de alta, să creadă cei necredincioşi în atotputernicia şi existenţa unui adevărat Dumnezeu al creştinilor! Să subliniem aici şi o altă importantă împrejurare, care poate să întărească credinţa noastră în adevărul întâmplărilor minunate, povestite în vieţile sfinţilor mucenici. înşişi judecătorii păgâni au poruncit uneori să se scrie nu doar întrebările şi răspunsurile mucenicilor, nu doar toate strâmtorările înfricoşătoare în care aceştia au rămas neplecaţi, ci şi întâmplările minunate care însoţeau nevoinţele lor.

In viaţa Sfântului Mucenic Acachie (7 mai) se povesteşte că voievodul Vivian, care l-a chinuit îndelung, fără să izbândească să-l plece întru ceva, a poruncit celui care scria să noteze toate faptele lui şi cu această scrisoare să fie trimis sfântul mucenic la ighemonul Flachin în Tracia. Fireşte, această scrisoare în care erau cuprinse şi minunile petrecute cu Sfântul Mucenic Acachie, şi descrise de păgânii necredincioşi ca o oarecare taină vrăjitorească a creştinilor, a putut fi folosită pentru alcătuirea vieţii Sfântului Acachie. De altfel, aproape toţi sfinţii mucenici au fost chinuiţi înaintea unei mari mulţimi de popor, în mijlocul căreia se aflau şi numeroşi creştini. Ultimii au fost martori vii ai chinurilor şi minunilor care au însoţit nevoinţa cea pătimitoare a mărturisitorilor lui Hristos. Aceştia s-au constituit în surse vrednice de crezare la scrierea vieţilor sfinţilor mucenici.

Cultul către sfinţii mucenici s-a dezvoltat pe deplin firesc şi fără nici o constrângere. Creştinii evlavioşi nu s-au temut să ia trupurile sfinţilor pătimitori pentru numele lui FIristos şi să le îngroape cu osebită cinstire. Văzând minunile pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin ei încă din viaţă, dar şi după moartea lor, aceştia cu credinţă au îndreptat rugăciuni către sfinţii mucenici, pentru ajutor şi întărire. Şi Ia puţină vreme după adormirea lor au ridicat în cinstea acestora şi biserici. In multe vieţi ale mucenicilor se povesteşte că cei credincioşi, care îi vizitau în taină în temniţe, sărutând lanţurile lor, îşi tămăduiau rănile, iar sângele care picura din trupurile lor rănite îl adunau în mahrame ca pe ceva sfânt. încă în cele mai vechi vieţi de sfinţi se vorbeşte despre minuni petrecute la moaştele mucenicilor.

Printre cele mai vechi vieţi de sfinţi trebuie să amintim „Pătimirea lui Policarp" (Passio Polycarpi) scrisă sub formă de epistolă din Biserica Smirnei către cea din Frigia. Despre pătimirea Sfântului Policarp vorbeşte şi istoricul din primele veacuri Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, V, 20). Sfântul Policarp a murit muceniceşte pe data de 23 februarie, anul 156, sub împărăţia lui Antonin Piui (138-161). Sfântul Dionisie, Patriarhul Alexandriei, a scris o epistolă Episcopului Pavian al Antiohiei, în care vorbeşte cu de-amănuntul despre prigoana din vremea lui Deciu din Egipt (Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea, VI, 41-42). In multe scrisori ale Sfântului Ciprian al Cartaginei sunt cuprinse povestiri despre mărturisitori şi martiri din nordul Africii. Despre vieţile timpurii ale mucenicilor aflăm şi de la Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful ori din mărturiile a doi istorici antici Eusebiu şi Nichifor (1 iunie). In cartea Fericitului Ieronim, De viris illustribus (Despre bărbaţii iluştri), sunt cuprinse de asemenea multe vieţi ale mucenicilor. Foarte vechi sunt şi vieţile muceniceşti ale Sfinţilor Carp, Papii, Agatador şi Agatonit, şi multe altele.

Astfel, apărute în timpul prigoanelor, dar şi după acestea, vieţile sfinţilor mucenici şi mărturisitori au început să fie adunate de foarte timpuriu de oamenii duhovniceşti în culegeri aparte. In acest mod, încetul cu încetul au apărut felurite cărţi cu vieţi de sfinţi. Acestea au fost la o atât de înaltă cinste în Biserica veche, încât erau citite chiar în timpul Liturghiei împreună cu Sfânta Scriptură, înaintea întregului popor. Demn de remarcat e faptul că Sinodul de la Cartagina, care a interzis citirea oricăror alte cărţi în Biserică în afară de cărţile Sfintei Scripturi, a rânduit să fie citite Vieţile mucenicilor spre zidire în ziua prăznurii sfinţilor (Canoanele 24 şi 46). Altă mărturie, pe deplin credibilă şi nu mai puţin interesantă decât aceea de la Sinodul de la Cartagina, aflăm şi la Fericitul Ieronim, care spune că acele cărţi necanonice sunt hărăzite „spre zidirea poporului împreună cu vieţile mucenicilor, însă nu şi pentru întărirea dogmelor".

Despre cinstea de care s-au bucurat în Biserică vieţile şi pătimirile sfinţilor mucenici şi ale preacuvioşilor părinţi se poate afla cu uşurinţă din opera unor Sfinţi Părinţi precum Sfântul Efrem Sirul (Opere, partea a doua, p. 86) şi din alte asemenea scrieri în care sunt cuprinse cuvinte de laudă despre oarecare sfinţi mucenici şi preacuvioşi. Sfântul Grigorie de Nyssa laudă viaţa Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Ioan Gură de aur - pe cea a Sfântului Mucenic Vavila, iar Sfântul Efrem Sirul - pe cea a Preacuviosului Avraam. Nu este oare aceasta cea mai limpede mărturie că Sfinţii Părinţi au crezut în nevoinţele povestite în faptele şi minunile sfinţilor şi mucenicilor pe care îi laudă şi nu este oare aceasta o mărturie clară asupra veridicităţii vieţilor sfinţilor în cauză? Printre primele încercări spre deplina adunare a vieţilor cunoscute ale mucenicilor trebuie să amintim operele istoricului bisericesc Eusebiu de Cezareea, a căror credibilitate nu poate ii pusă la îndoială.

Fragment din cartea "Puterea si ajutorul sfintilor", Editura Sophia

Cumpara cartea "Puterea si ajutorul sfintilor"

 

• Vietile Sfintilor, cartea neterminata a Bisericii
  Publicat in : Religie
• Marturii din Vietile Sfintilor si Pateric
  Publicat in : Religie
• Proloagele, un rezumat la Cartea Vietii
  Publicat in : Editoriale