Viata Sfantului Chiril al Alexandriei

Viata Sfantului Chiril al Alexandriei Mareste imaginea.

Sfantul Chiril al Alexandriei este praznuit pe 9 iunie. Este neindoielnic unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai literaturii patristice din primele cinci secole crestine.

Este cel de-al douazeci si patrulea episcop care urca pe tronul Sfantului Apostol Marcu, succedandu-i unchiului sau Teofil (385-412). Personalitate marcanta, „poate cel mai puternic spirit teologic inzestrat de Dumnezeu" pentru a infrunta provocarile doctrinare ale vremii sale, va domina politica bisericeasca la inceputul secolului al V-lea, distingandu-se pentru aportul sau teologic determinant in slujba formularii, apararii si promovarii dogmei hristologice.

Se cunosc foarte putine date despre viata sa din surse contemporane; propriile sale scrieri (cu exceptia unor neinsemnate detalii prezente in Scrisorile pascale) nu mentioneaza aproape deloc detalii biografice, in contrast cu alte personalitati teologice ale vremii, cum ar fi capadocienii, Fericitul Augustin sau Fericitul Ieronim, unde informatiile biografice abunda. Prima sa biografie a fost scrisa aproximativ doua secole dupa moartea sa (la 27 iunie 444), de catre episcopul monofizit Ioan de Nikiu (a doua jumatate a secolului al VII-lea), autorul unei cronici alcatuite probabil in limba greaca, traduse in araba, in anul 1601, in limba etiopiana, singura varianta care a ajuns pana la noi.

Sfantul Chiril s-a nascut in jurul anilor 375-380 la Theodosiou, in Egiptul de jos, orasul de origine al tatalui sau, dupa cum ne informeaza Cronica lui loan de Nikiu. In acord cu informatiile pe care ni le sugereaza aceasta cronica, din care nu lipsesc elementele neconforme cu realitatea, specifice, de altfel, vietilor de sfinti, viitoarea mama a Sfantului Chiril si unchiul sau Teofil, viitorul patriarh al Alexandriei, s-ar fi nascut in Memfis, intr-o familie idololatra. Ar fi ramas orfani de la o varsta frageda si ar fi fost incredintati in grija unei sclave etiopiene a familiei. Intr-o dimineata, ducandu-i la templul lui Artemis si Apollo, de indata ce a intrat inauntru, o statuie a zeilor s-a prabusit in fata lor si s-a sfaramat. Ingrozita, sclava a parasit Memfisul, refugiindu-se in Alexandria, unde a inceput sa frecventeze adunarile crestine.

Insa Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, a fost instiintat in chip minunat despre prezenta lor in Biserica si i-a luat sub obladuirea sa. Au fost botezati; fata a fost data in grija unei comunitati de monahii, iar baiatului i s-a oferit o educatie religioasa, spre a fi inrolat in cler. In afara de aceste date despre familia sa, mai aflam dintr-un libellus impotriva lui Dioscor al Alexan-driei, scris de un nepot al Sfantului Chiril, cu numele Atanasie, prezentat la Sinodul de la Calcedon, ca Sfantul Chiril a mai avut cel putin o sora, pe nume Isidora.

Teofil, unchiul sau, a urcat pe tron la 20 iulie 385, cand Chiril avea cel mult 10 ani; nu este exclus ca acesta sa se fi ocupat de educatia nepotului sau. Astfel, dupa urmarea ciclului primar de studii este posibil sa fi studiat in mod aprofundat retorica - fapt evidentiat de calitatea stilului scrierilor sale -, iar apoi, in acord cu majoritatea cercetatorilor, s-ar fi retras in pustia Nitriei, unde practica nevointelor monahale a fost conjugata cu studiul Sfintei Scripturi si al textelor patristice. Desi marea majoritate a celor care s-au ocupat de viata si opera Sfantului Chiril sustin ipoteza retragerii in pustie, patrologul S. Papadopoulos afirma ca exista insuficiente temeiuri pentru argumentarea acestei supozitii. Se pare, asa cum ne sugereaza Papadopoulos, ca dupa incheierea studiilor ar fi ramas in preajma lui Teofil, care va fi vazut in Sfantul Chiril pe succesorul sau la tronul Alexandriei; desigur, acest lucru nu exclude familiaritatea si legatura stransa cu cercurile monahilor si ascetilor care se nevoiau in jurul Alexandriei, caracteristica definitorie antecesorilor alexandrini care au urcat pe tronul Alexandriei. Acest aspect ar putea fi intarit si de maniera similara a celor doi (unchi si nepot) de administrare a chestiunilor bisericesti, pe durata episcopatului, care tradeaza o anume continuitate: apropierea fata de cercurile monahale, masurile aspre impotriva presiunilor exercitate de cercurile sau comunitatile necrestine, amendarea prompta si imediata a oricarei neoranduieli provocate de episcopii din dieceze ale Egiptului sau ale celorlalte centre importante ale Rasaritului crestin. De altfel, declaratia sa din anul 431, in care afirma ca „niciodata nu am dispretuit nici cele ale lui Apolinarie, nici cele ale lui Arie, si nici cele ale lui Eunomie, ci, fiindca de la o varsta frageda am fost invatati sfintele slove si am fost educati sub povatuirea sfintilor si drept-credinciosilor parinti [subl. noastra], ii anatematizam pe Apolinarie, pe Arie si pe Eunomie, pe Macedonie, Sabelie, Fotinos, Pavel si pe manihei si orice alta erezie, evidentiaza formatia sa in sanul Bisericii si legatura stransa cu elita spirituala a vremii.

Dupa cum ne informeaza scriitorul bisericesc Socrate, Chiril a urcat pe tronul patriarhal, urmand unchiului sau Teofil, care a trecut la cele vesnice la 15 octombrie 412; in chip deloc surprinzator, daca acceptam ipoteza ca Sfantul Chiril i-a stat permanent in preajma unchiului sau, fara a se fi retras pentru un anumit interval de timp in pustia Nitriei. A fost inscaunat in pofida suportului militar de care beneficia contracandidatul sau, arhidiaconul Timotheos, la numai trei zile dupa sfarsitul unchiului sau.

Teofil a ramas, de altfel, in constiinta alexandrinilor nu doar prin lupta sa impotriva paganismului si, in special, pentru distrugerea templului Serapeum, "un moment de cumpana in evolutia increstinarii Egiptului", ci si prin atmosfera tensionata, creata in timpul episcopatului sau, pe care i-a lasat-o mostenire succesorului sau, Sfantul Chiril. Desi a fost un politician abil si un teolog profund, cu remarcabile virtuti oratorice, a ramas in ochii posteritatii cu un portret nu intru totul conform realitatii istorice, creionat de istoricii si cronicarii capitalei care erau manati de ambitiile si propriile lor interese. De aceeasi soarta urma sa aiba parte si Sfantul Chiril, care va infrunta problemele arhiepiscopiei, administrate nu intotdeauna cu succes de Teofil.

Relatiile lui Teofil cu partida monahilor (cazul Fratilor Lungi) si cu capitala Imperiului (cazul Sfantului loan Gura de Aur) sunt numai doua dintre dificultatile care au avut repercusiuni asupra primilor sai ani de episcopat. Condamnarea origenismului (inclusiv a antropomorfismului), dar si a adeptilor acestuia in sinodul de la Alexandria, convocat de Teofil in anul 400, a creat agitatie si incordare printre monahii din pustia Nitriei, care s-au divizat in doua partide. Cincizeci dintre monahii origenisti s-au unit sub autoritatea Fratilor Lungi; acestia din urma, refuzand sa accepte hotararile sinodului, s-au refugiat la Constantinopol, speriati de persecutia armata dezlantuita impotriva lor.

Rumoarea care se raspandise in capitala in urma azilului acordat monahilor de Sfantul loan Gura de Aur si care ajunsese „pana la urechile lui Teorii" a fost interpretata de acesta ca amestec in afacerile arhiepiscopiei sale, fapt de altfel sanctionat de canonul V al Sinodului I Ecumenic si de canonul II al Sinodului al II-lea Ecumenic. Situatia Alexandriei, care inca nu acceptase, de altfel, hotararile celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, prin care era pozitionata pe treapta imediat inferioara, dupa cea a Romei si a Constantinopolului, l-a determinat pe Teofil sa o foloseasca ca un prilej pentru a replica.

Pe fondul unei animozitati preexistente, Teofil, exploatand circumstantele politice din capitala, nefavorabile Sfantului loan, reuseste sa convoace cu ajutorul puterii imperiale Sinodul de la Stejar, care avea sa-l trimita pe arhiepiscopul Constantinopolului in exil. Papa Inochentie, caruia Sfantul loan ii scrisese, cerandu-i ajutorul, nu a acceptat hotararea depunerii acestuia, in urma cererii de excomunicare a arhiepiscopului Constantinopolului, trimisa de Teofil. Incercarea sa de a convoca un sinod in anul 405, pentru a rejudeca situatia Sfantului loan, a fost impiedicata de autoritatea imperiala. Papa Inochentie l-a excomunicat pe Teofil, iar scaunul Alexandriei a ramas in afara comuniunii cu scaunul Romei, pana in momentul in care Sfantul Chiril avea sa accepte, dupa mai bine de zece ani (cel tarziu in 419), in urma presiunii exercitata de Episcopul Atticus al Constantinopolului (406-425) si Isidor Pelusiorul restabilirea numelui Sfantului loan Gura de Aur si reintroducerea acestuia in diptice (Antiohia va reintroduce in diptice numele acestuia in 413, iar in 418 va urma Constantinopolul), punand capat astfel unui episod dureros din istoria Bisericii.

Desi Sfantul Chiril l-a respectat si pretuit pe Sfantul loan Gura de Aur, invocandu-l ca autoritate dogmatica in decursul dezbaterilor de la Efes, intr-o scrisoare din anul 431 avea sa-si marturiseasca atasamentul fata de decizia luata de Sinodul de la Stejar. Dintr-o marturie personala, aflam ca Sfantul Chiril, pe atunci avand in jur de 25 de ani, a fost unul dintre cei care l-au insotit pe unchiul sau Teofil la Sinodul de la Stejar, in anul 403, in calitate de anagnost sau chiar de secretar personal. Faptul ca avea sa ramana in aceasta treapta pana in clipa in care va fi ales episcop (412) ne indreptateste sa credem ca remarcabila sa opera exegetica, atat ca intindere, cat si ca profunzime, isi are inceputurile in aceasta perioada, dat fiind ca responsabilitatea de anagnost a Sfantului Chiril nu se rezuma doar la lectura textelor sacre, ci presupunea atributiile unei didaskalos si exeget al Sfintei Scripturi.

La urcarea sa pe tronul Alexandriei, Sfantul Chiril, printre multe alte probleme, a avut de infruntat starea comunitatii scindate a monahilor din pustia Nitriei, pe care Teofil nu reusise sa o rezolve, precum si pe cea a extremismului moral al donatistilor si al novatienienilor, dar si pe cea a arienilor. La aceste pericole interne, deloc neglijabile, se adauga si cele externe, create de evrei si pagani.

In ansamblu, „teologia lui Chiril emerge dintr-un context conflictual de natura politica, sociala si religioasa, care incepuse sa separe atat crestinatatea in general, cat si crestinismul egiptean in particular". Intentia lui Chiril era sa restabileasca pacea si concordia, indepartand elementele straine si protejandu-si turma de atacurile eretice, pagane si iudaice. Ii va persecuta pe novatieni, le va confisca averile, le va inchide bisericile, dupa cum ne informeaza Socrate, renuntand la politica de toleranta practicata de Teofil fata de acestia si punand astfel inceput incercarii sale de a realiza unitatea ecclesiastica necesara. Contextul istoric pare sa sugereze ca actiunea lui Chiril a fost legala.

Nu este intamplator ca in prima sa Scrisoare pascala Sfantul Chiril va face apel la necesitatea unitatii „intr-acelasi cuget" a tuturor crestinilor si a bisericilor si a marturisirii autenticei credinte in Hristos: Caci [Hristos, Domnul nostru] ne cheama pe noi, cei care ne-am afierosit legilor dumnezeiesti, sa ne prindem in hora dumnezeiasca, spre a marturisi, intr-un singur duh, potrivit cu Pavel, credinta in Hristos si spre a pazi netulburata si tare marturisirea noastra fata de Acesta, nu cu mintea si cugetul risipite in toate partile, ci in buna intelegere si intr-un gand unii fata de altii?

Chiril doreste pacea si intelegerea in biserica, suportul necesar al unitatii credintei in Hristos, mostenite apostolic. Pentru moment, echilibrul intern pare atins, tulburarile eretice se domolesc, miscarile factiunilor eretice se afla sub controlul sau, iar monahii ii acorda votul lor de incredere, sprijinindu-i in momentele de tensiune cu care episcopul avea sa se confrunte, mai ales la inceputul episcopatului sau. Chiril incearca sa exploateze experienta acumulata in preajma unchiului sau, sa evite greselile acestuia, dar nu pregeta sa continue initiativele dictate de conjunctura istorica ale antecesorilor sai.

Arhiepiscopii Alexandriei, Teofil si Chiril, apartin noii perioade inaugurate de legislatia lui Teodosie I impotriva politeismului. In timp ce Teofil a luptat impotriva paganismului, distrugandu-i templele din Alexandria, Chiril a continuat batalia in afara orasului si in zonele limitrofe, optand pentru o tactica mai putin violenta decat cea a unchiului sau. Spre exemplu, ca strategie de evanghelizare, in iunie 414, Sfantul Chiril a ales sa fie mutate moastele Sfintilor Chir si loan din Alexandria in orasul Menouthis, centrul de pelerinaj al lumii pagane, unde se afla un sanctuar inchinat zeitei Isis. Teofil ridicase acolo o biserica, dar politeismul a continuat sa infloreasca.

Sfantul Chiril ar fi mutat moastele acestor sfinti din capitala pentru a pune capat influentei raufacatoare a unui demon, despre care Sofronie al Ierusalimului (560-638), un ascet egiptean, mai tarziu episcop al Ierusalimului, sustinea ca se arata, sub chip de femeie, in desert si cu false oracole si vindecari ademenea pe crestini sa-si abandoneze credinta. In alte situatii, reactia sa a fost mult mai prompta, in special cand atacurile veneau din afara Bisericii.

Trei ani mai tarziu, orasul Alexandria avea sa fie martorul unor evenimente a caror desfasurare a aruncat pe umerii marelui teolog alexandrin responsabilitati si invinuiri de care posteritatea nu l-a degrevat decat partial. Istoricul Socrate ne avertizeaza, de altfel, ca Alexandria „s-a bucurat" dintotdeauna, mai mult chiar decat oricare alt oras, de nenumarate conflicte interne, care niciodata nu s-ar fi putut inche-ia altfel decat cu varsare de sange. Fara un pretext serios, dintr-o cauza „superficiala", referitoare la reprezentatiile de dans si pantomima din teatru (13, 8-11), s-a iscat un conflict cu urmari tragice. Multi dintre evrei, in zi de sambata, in loc sa se dedice practicilor pe care Legea le impunea pentru cinstirea sabatului, preferau sa petreaca in teatre, unde nu ratau ocazia sa-si arate dispretul fata de crestini, chiar daca s-ar fi aflat de fata insusi eparhul (guvernatorul), care, dupa cum se pare, fusese de curand numit in functie (13,14-19).

Oreste, guvernatorul Alexandriei (praefectus augustalis), a emis la acel moment o hotarare legata de aceste spectacole, pe care a afisat-o public, probabil pe usa teatrului. Nu este exclus ca autoritatea civila sa fi dorit limitarea acestor conflicte din teatru care se repetau foarte des, provocand probleme si dezordine, pe care autoritatea civila voia sa le limiteze. Printre cei prezenti se aflau, de asemenea, si crestini, unii dintre ei fiind oamenii de incredere ai Sfantului Chiril, interesati de continutul hotararii (13,19-23). Socrate nu ne spune insa motivul pentru care Sfantul Chiril era preocupat de continutul acesteia. Evreii, cunoscand probabil ca eparhul nu-l admira pe Chiril, ci, dimpotriva, „ura puterea episcopilor, intrucat submina puterea civila" (13, 30), il denunta pe HIerax, profesor de literatura si unul dintre auditorii obisnuiti ai predicilor lui Chiril (13, 24-27), in fata eparhului Oreste, ca pe unul dintre oamenii trimisi de Sfantul Chiril pentru a agita multimea si a provoca dezordine (13, 27-29).

Arestandu-l imediat, Oreste il supune la torturi chiar in teatru (13, 32-33). Sfantul Chiril ii mustra pe evrei, cerandu-le sa inceteze astfel de practici si atacuri impotriva crestinilor, pentru a evita consecintele atitudinii lor (13, 34-36). Simtindu-se amenintata si lezata, multimea evreilor, cuprinsa de indignare (13, 36-37), pune la cale un atac in timpul noptii impotriva crestinilor: raspandeste vestea in oras ca biserica Sfantului Alexandru este cuprinsa de flacari. Auzind acest lucru, crestinii se grabesc, fara sa aiba nici o banuiala, sa-si ofere ajutorul; iudeii, care s-au inteles sa poarte ca semn de recunoastere cate un inel, i-au macelarit pe crestini (13, 36-48). In ziua urmatoare, Sfantul Chiril, afland cele petrecute, aduna o multime mare de crestini si, conform marturiei lui Socrate, se duce la sinagogile iudeilor, pedepsindu-i pe unii cu moartea, pe altii cu expulzarea si confiscarea averilor (13,48-53). Cronica lui loan Nikiu relateaza doar despre expulzarea faptasilor, nu si a intregii comunitati, cum sugereaza Socrate (13,53-55), fapt ce pare mult mai plauzibil. Oreste a raportat incidentul imparatului; dar acelasi lucru l-a facut si Sfantul Chiril, care a incercat sa-i ofere lui Oreste, dupa cum sugereaza Socrate, cartile Noului Testament (13,64-66), in semn de reconciliere; relatiile dintre ei s-au racit, dupa cum se pare, iremediabil. Socrate este, de altfel, interesat sa arate ca atat atacul impotriva novatienilor, cat si cel impotriva evreilor sunt atentate la adresa puterii imperiale, pe care Chiril a incercat permanent sa o submineze in interesul sau.

Monahii din muntii Nitriei nu au ramas indiferenti la cele petrecute in capitala; un numar de 500 de monahi au venit in oras, cerandu-i socoteala eparhului pentru cele petrecute si acuzandu-l, printre altele, ca nu este crestin, ci „jertfitor la idoli si elin". Oreste a replicat ca „este crestin si botezat de catre Episcopul Atticus al Constantinopolului". Un monah, Ammonius, a aruncat o piatra in capul eparhului, ranindu-l si umplandu-l de sange. Se declanseaza o batalie cu pietre, dar locuitorii orasului, „cel mai probabil crestini", se interpun, indepartandu-i pe monahi si protejandu-l pe Oreste (VII, 14,1-18). Monahul a fost in cele din urma arestat, judecat public si torturat pana la moarte (14,20-23). Sfantul Chiril a luat trupul lui Ammonius, l-a asezat intr-o biserica, supranumindu-l „cel minunat" si socotindu-l „mucenic" (14, 24-29), dar, dupa relatarea lui Socrate, la putina vreme Ammonius a fost dat uitarii, „pentru ca nu din nevoia de a-L marturisi pe Hristos a murit in chinuri".

Pentru Sfantul Chiril insa, sirul evenimentelor nefaste nu ia sfarsit cu acest episod. In Alexandria traia o femeie virtuoasa cu numele Hypatia, fiica lui Theon filosoful. Foarte cultivata si inteleapta, adepta a neoplatonismului si discipola a lui Plotin, preda celor interesati diferite discipline de studiu (matematica, astronomie), permitandu-i-se nu numai sa ia cuvantul in cercurile masculine ale epocii, ci fiind socotita, de asemenea, cu drepturi egale intre membrii elitei culturale si politice a Alexandriei. In pofida modificarii legislatiei imperiale in favoarea crestinilor si a distrugerii templului Serapeum - simbolul lumii idololatre -, tensiunea in demosul alexandrin nu a incetat. La aceasta se adauga si conflictul „surd" dintre arhiepiscopul orasului si eparhul Oreste, din al carui cerc intim facea parte Hypatia, care, conform relatarii lui Socrate, era considerata mentorul spiritual al atitudinii dusmanoase fata de Sfantul Chiril si principalul obstacol in calea reconcilierii intre reprezentatii puterii politice si religioase. Se pare ca la momentul respectiv Hypatia era in varsta de 60 de ani.

Socrate mentioneaza ca o multime de crestini, sub conducerea unui oarecare Petros, au ucis-o cu brutalitate, sfasiindu-i hainele, taind-o in bucati si aruncandu-i membrele in foc. Nefericita intamplare s-a petrecut in luna martie, in cel de-al saselea an al domniei lui Teodosie al II-lea cel Mic (408-450)3, la inceputul Postului Mare, si in cel de-al patrulea an de episcopat al lui Chiril. 

Cu ajutorul unor astfel de referinte, istoricul bisericesc Socrate a reusit sa stigmatizeze intr-o maniera indelebila numele arhiepiscopului Alexandriei. Studiile istorice au demonstrat, de altfel, ca Socrate nu ar fi putut fi obiectiv in relatarea sa dintr-un motiv anume: a fost cel putin simpatizant al unor factiuni eretice, sau chiar membru al factiunii donatiene, pe care Sfantul Chiril a persecutat-o aspru imediat dupa urcarea sa pe tronul Alexandriei. Caracterizandu-l pe Sfantul Chiril ca pe un episcop autarhic, animat de ambitia de a domina nu doar scena ecclesiastica, ci capabil sa intervina decisiv si pe scena politica, Socrate nu face decat sa puna la indoiala validitatea acuzei de imixtiune a Hypatiei in relatiile Sfantului Chiril cu Oreste, acuza cu care Socrate pretinde ca, din invidie, crestinii o impovarau pe Hypatia. Ar fi greu de spus in ce fel moartea Hypatiei ar fi putut aduce reconcilierea intre Chiril si Oreste. De altfel nici o sursa istorica contemporana nu il acuza pe Chiril de implicarea directa in uciderea Hypatiei si, de asemenea, nimeni, chiar dintre cei care nu se numara printre apologetii crestinismului nu au putut sustine ca Sfantul Chiril ar putea fi socotit vinovat, din perspectiva juridica, de moartea Hypatiei.

In relatarea sa, Socrate face inca o afirmatie foarte interesanta: “Acest fapt a patat nu putin prestigiul atat al lui Chiril, cat si al bisericii alexandrinilor”. La o lectura mai atenta, in contextul evenimentelor care au zguduit primii ani de episcopat ai lui Chiril, o astfel de afirmatie ar putea sugera ca atat Sfantul Chiril, cat si Biserica alexandrinilor ar fi putut fi involuntar implicate in moartea Hypatiei, cazand victime unei masinatiuni, pe care lipsa de experienta politica a lui Chiril, exploatata din interiorul Bisericii, eventual de partida adversa (care l-a sprijinit la candidatura tronului Alexandriei pe arhidiaconul Timotheos), sau dinafara (de paganii sau evreii ce erau adversari permanenti ai Bisericii), nu a reusit sa o evite. In acest context, nu ar trebui neglijata, de asemenea, ipoteza ca Hypatia ar fi putut fi prozelita, fiind ucisa din motive politico-religioase, fie inainte de a se boteza, fie imediat dupa botezul ei, atunci cand i s-ar fi putut schimba si numele din Hypatia in Ecaterina. Din pacate, dintre epistolele Sfantului Chiril nu s-au pastrat decat 88, care au fost editate in colectia Migne; Epistola 88, pastrata in limba latina si presupusa a fi a Hypatiei si adresata lui Chiril, nu pare a fi autentica.

Hypatia nu este victima conflictului personal dintre Oreste si Chiril, ci trebuie evaluata „drept culminatia unei lupte religioase si politice pentru putere intre comunitatile predominante ale orasului din Antichitatea tarzie. Actiunile lui Chiril din timpul acestor evenimente si cele imediat urmatoare lor au transformat un act brutal singular de violenta politica intr-un punct de intoarcere crucial in conflictul dintre comunitatile crestine si pagane ale Alexandriei."

Moartea Hypatiei pare mai degraba un sacrificiu platit o data cu readucerea politeismului pe scena istoriei de catre Iulian Apostatul (361-363). Reactia Sfantului Chiril - extrema, dupa cum este prezentata de unii istorici - trebuie inteleasa in contextul persecutiei pe care crestinii o avusesera de suportat din partea lui Iulian si a efortului ideologic depus si promovat de acesta in scopul reinvierii religiei dodekatheiste eline, avand ca epicentru Alexandria. Este cert ca Sfantul Chiril a ales sa raspunda provocarilor ideologice ale lumii antice la nivel doctrinar, prin intermediul penei scriitoricesti, fara sa fie impins de dorinta de a dobandi controlul asupra mersului istoriei, cum sugereaza unii comentatori partinitori. Ratiunea pentru care Sfantul Chiril a fost nevoit sa prezinte un raspuns scris Contra lui Iulian la aproximativ o jumatatea de veac dupa crunta moarte a acestuia, material trimis spre lectura si analiza si celor din Antiohia, dupa o perioada in care si alti Parinti ai Bisericii (precum Sfantul Grigorie Teologul sau loan Gura de Aur) n-au intarziat sa riposteze, poate fi inteleasa in contextul amplificarii ideologice a conflictului de-a lungul veacurilor. O parte din ideile dezvoltate in monumentala sa lucrare Contra lui Iulian, finalizata probabil spre sfarsitul vietii sale, pot fi regasite in nuce in Scrisoarea pascala pentru anul 418 (Sp VI).

pr. dr. Gabriel Mandrila

Extras din "Vremea postului si a infranarii - Scrisori pascale", Ed. Sophia

Cumpara cartea "Vremea postului si a infranarii - Scrisori pascale"


.

09 Iunie 2015

Vizualizari: 1355

Voteaza:

Viata Sfantului Chiril al Alexandriei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE