Sfanta Cuvioasa Gorgonia este cinstita pe 23 februarie. Sfanta Gorgonia a fost sora Sfantului Grigorie de Nazianz. A fost casatorita cu un pagan, Meletie, pe care l-a convertit la crestinism si au avut impreună cinci copii, doi baieti si trei fete.

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creştină de la părinţi, moşi şi strămoşi. Iar tatăl ei, fiind din părinţi slujitori de idoli, a petrecut el însuşi multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericită Nona, soţia lui, a întrebuinţat multe mijloace până ce l-a adus la bună credinţă cea creştinească, căci era om cu foarte bună ştiinţă şi voinţă chiar mai înainte de a cunoaşte el adevărul şi nu era cu putinţă să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

După ce a primit Sfântul Botez, Grigorie a strălucit atât de mult în faptele bune, încât a fost hirotonisit şi episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednică de minune Nona, atâta luare-aminte avea către cele dumnezeieşti şi atâta evlavie, încât, după cum zice Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei şi fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieştii slujbe sau în altă vreme, fără numai când era mare nevoie să vorbească. Şi ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune şi cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua şi noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgânătate la bună credinţă, după cum am zis.

Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfânta Gorgonia şi un tată şi un dascăl ca acesta având, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dânşii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a şi făcut. Căci, deşi au măritat-o părinţii ei cu legiuită şi cinstită nuntă, cu toate acestea atât de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt mult lăudate pentru întreaga lor înţelepciune, încât ea a unit cu nunta şi fapta cea bună a fecioriei şi a arătat tuturor că nici fecioria singură nu uneşte pe om cu Dumnezeu şi nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel că nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dânsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomiseşte bine şi nunta şi fecioria. Deci mintea ori îl uneşte pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea şi îl desparte de Dumnezeu.

Această de-a pururea pomenită nu s-a despărţit de Dumnezeu dacă s-a măritat şi dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită şi cu întâiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puţină vreme lumii şi firii, după legea trupului, pe care a rânduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună şi cinstită a ei era că şi pe bărbatul ei l-a adus la credinţa cea bună, încât nu-l avea pe el domn şi stăpân fără de rânduiala, ci împreună rob bun şi în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci şi pe rodul pântecelui său, adică pe fiii ei şi pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfântului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare şi folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, şi a dorit bună aducere de roade, pe fiii săi.

Înţeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care şade şi se linişteşte în casa ei, iubeşte pe bărbatul său şi se sârguieşte la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite şi înţelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înţeleaptă şi cinstită sunt mici şi neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite şi prea înţelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea şi pentru împodobirea ei, precum era ea? Şi care alta se liniştea în casa ei şi nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaţilor că aceasta? Care alta avea ochii atât de înţelepţi şi opriţi de la privirile cele fără de rânduiala, ca această fericită? Care alta avea risul atât de cinstit şi liniştit ca al ei? Care alta ca ea abia zâmbea câteodată, când era trebuinţă? Încă şi auzul ei l-a păzit atât de curat, încât îl avea încuiat la toate cuvintele deşarte şi nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeieşti şi mântuitoare. Nici limbă să n-o avea neînfrânata, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpân, spre a grăi numai dreptăţile lui Dumnezeu şi a avea rânduiala hotărâtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvânt deşert şi nefolositor.

Vrednică de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-şi înfrumuseţa capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-şi îmbrăca trupul său cu haine scumpe şi de mult preţ. Nici cu mărgăritare şi diamante nu strălucea, nici cu spoieli şi cu dresuri nu şi-a acoperit vreodată faţa precum fac altele, care sunt fără de ruşine şi spoiesc faţa lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele şi cu unsori împotriva dumnezeieştii zidiri a lui Dumnezeu şi nu se mulţumesc, nebunele, cu faţa lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinând astfel chipul lui Dumnezeu. Ştia şi fericită Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-şi împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune şi creştineşti şi cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înfloreşte feţele femeilor celor cucernice şi cinstite din ruşinare şi din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare şi din postire. Iar spoielile, încondeierile feţei şi frumuseţea cea de un ceas şi făţarnică o lăsa acelora care ies şi umblă pe uliţe fără ruşine şi nu iubesc frumuseţea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfânta Gorgonia în toate acestea. Dar înţelepciunea ei, cunoştinţa şi credinţa pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvânt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putinţă a se afla alte pilde ale înţelepciunii ei şi ale dreptei credinţe ale ei, afară de cele ale părinţilor ei celor trupeşti şi duhovniceşti, la care privind de-a pururea pomenită, le urmă fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atâta era ascuţimea şi isteţimea minţii ei, încât toţi o aveau de obşte sfetnic la trebuinţele lor, nu numai rudeniile şi părinţii ei, ci şi străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toţi înţeleptele sfătuiri ale ei.

În dreapta credinţă şi în evlavie era minunată şi neasemănată. Căci, care alta a împodobit atât de mult sfinţitele biserici cu daruri, că fericită Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfinţită şi vie a lui Dumnezeu - după dumnezeiescul apostol - ca ea? Cine altul a cinstit atât de mult pe preoţii lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătăţiţi şi care vieţuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor şi mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decât Sfânta Gorgonia?

Pentru sfânta, se potriveşte să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă şi casa ei era deschisă şi gata pentru primirea de străini, precum era şi casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cândva. Aceasta, ca şi Iov, era vederea orbilor, picioare şchiopilor şi mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei şchiopi şi sârguia a căuta pe cei sărmani şi către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obşte adăpost al săracilor, averile lor erau de obşte cu cei ce aveau trebuinţă şi le-a dat săracilor, ca să rămână dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Şi lucru cel mai bun decât toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pământ n-a lăsat nimic altceva, decât trupul ei. O bogăţie a lăsat copiilor ei, adică îndurarea şi faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu.

Mulţi oameni au un obicei: în vremea când fac un bine, cad în alt lucru rău - adică în vremea când fac milostenie la săraci ca şi cum ar fi destulă milostenia singură să-i mântuiască, afară de celelalte fapte bune - se abat, se dau la desfrânări şi la îndulcirile trupului, ca şi cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednică de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lângă milostenia ce făcea neîncetat avea şi postirea, iar pe lângă milostenie şi îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieştilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stând drept în picioare, iar alteori lăsându-şi genunchii la pământ. După aceea, cu inimă zdrobită şi smerită şi cu lacrimi fierbinţi îşi înălţa împreună cu rugăciunea şi mintea sa către Dumnezeu şi acolo o avea neclintită.

Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci şi pe bărbaţi şi se arăta mai înaltă decât alţii. Multe alte fapte bune pe care le aveau alţii le urmă şi ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alţii, ea îl învăţa de la dânşii. Drept aceea, învăţa şi urma toate faptele cele bune, pe care alţii nu le făceau.

Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei şi trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpânea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărţire, ca sufletul să-şi ia slobozenia şi ca să nu se împiedice de simţire? Sau nopţile cele veghetoare, cântărea de psalmi şi starea ce o începea astăzi şi o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieşeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii şi ajungea până la ceruri? Sau fierbinţeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici câinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele şi nici grindinile, pentru dorinţa pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoinţa cea bună a mântuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbaţii şi femeile este numai după trup, iar nu şi după suflet. Sau înfrânarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoaşei Eva şi pe păcat, precum şi pe şarpele amăgitor, pe diavolul şi pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viaţă făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, până la chip de rob, precum şi patimile Lui? Şi cum este cu putinţă a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?

Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune şi răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Când încă era sfânta în viaţa aceasta, odată a şezut într-o căruţă pe care o trăgeau nişte catâri. Mergând pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al omului şi din pizmă care o avea asupra ei, pentru sârguinţa ei cea bună, deodată s-au speriat catârii şi, alergând cu sălbăticie, s-a răsturnat căruţa şi a căzut sfânta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruţă şi o târau catârii, încât s-au sfărâmat mădularele şi s-au zdrobit oasele ei. Această întâmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioşi, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfânta să pătimească un rău ca acesta.

Ea, cu toate că avea atâta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare şi vindecare şi aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea şi-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecăţile ce ştie, a lăsat-o să pătimească această ispită şi după aceea iarăşi să o tămăduiască. De aceea şi după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mântuitorul său, a urmat şi lucrul, căci s-a tămăduit desăvârşit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voieşte să pătimească acea sfântă ispită că un om şi să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toţi i-a făcut să se minuneze şi mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toţi a sosit şi s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost ruşinat.

Altădată, iarăşi s-a îmbolnăvit sfânta, iar boala ei era neobişnuită şi străină, că avea o fierbinţeală năpraznică în tot trupul ei şi era ca o aprindere a sângelui. Apoi a urmat răceală, sângerare, roşeaţă şi moleşire a minţii şi slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meşteşugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că şi-au pus toată sârguinţa lor. Nici lacrimile cele multe ale părinţilor ei, nici rugăciunile cele de obşte către Dumnezeu şi nici cererile a toată mulţimea n-au folosit, căci toţi aveau folos de la sănătatea sfintei şi dimpotrivă, de obşte, socoteau pagubă şi vătămare boala ei.

Ce a făcut după aceasta Sfântă Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obşte. Şi, aşteptând vremea nopţii, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puţin boala, s-a dus şi a căzut cu credinţă la Sfântul Jertfelnic, chemând cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sânge, care atingându-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sângelui ei. Deci ce a făcut? Şi-a apropiat capul ei de Sfânta Masă şi cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele lui Hristos, a udat şi ea Sfânta Masă, zicând că nu se va duce de acolo, până nu-şi va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplându-şi cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvârşit şi s-a întors acasă uşurată de boală, cu trupul şi cu sufletul, fiindcă şi-a luat plata credinţei şi nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei şi-a dobândit şi sănătatea trupului. În acest fel a fost viaţa fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem şi sfârşitul.

Fericită dorea moartea pentru multă îndrăzneală pe care o avea către Hristos şi, mai mult decât toate cele pământeşti, alegea mai bine să fie lângă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască şi înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugându-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară şi să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească şi să nu se tulbure când va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfânta n-avea trebuinţă de vreo pregătire, pentru că avusese cu puţin înainte săvârşirea Sfântului Botez sau, mai bine să zic, că toată viaţa ei era desăvârşire. Naşterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfânt, prin Sfântul Botez, iar încredinţarea mântuirii o avea prin faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase până atunci şi peste care mai pe urmă de toate a pus Sfântul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mihnea şi aceasta avea trebuinţă s-o adauge lângă celelalte lucruri bune ale ei. Care era această? Să-şi boteze şi pe bărbatul său, ca să nu rămână nedesăvârşit lucrul ei, ci să se ducă desăvârşita la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga şi îl căuta şi nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

După ce le avea pe toate după scopul ei şi nimic nu mai lipsea dintre cele câte poftise, s-a apropiat şi ziua cea hotărâtă a morţii ei; atunci s-a pregătit de moarte şi pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor şi iubiţilor ei, câte sunt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii şi de fraţi, a vorbit cu înţelepciune şi a învăţat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învăţătura ei către toţi, în ziua cea mai de pe urmă a vieţii ei. Atunci a adormit şi s-a dus la cele cereşti fericitul ei suflet, nu aşa bătrâna după anii vieţii, căci nici nu voia să trăiască şi să se afle mulţi ani în lume. Dar după bunătăţi şi după faptele bune, era îmbogăţită mai mult decât mulţi alţii, care au ajuns la adânci bătrâneţi.

Însă este bine şi folositor lucru să adăugăm şi ceea ce a urmat la sfârşitul ei. Fericită zăcea pe pat, după cum am zis, având răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii şi străini, mâhnindu-se toţi de despărţirea ei. Unii dintr-înşii doreau să audă de la dânsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alţii voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea şi durerea inimii lor era nevindecată şi lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dânşii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plângeri pe ceea ce se despărţea de lume cu semnele sfinţeniei; ci toţi stăteau cu adâncă tăcere, ca şi cum s-ar fi săvârşit vreo taină dumnezeiască, iar sfânta zăcea nemişcată, fără glas şi fără suflare.

Atunci păstorul cel de obşte, adică tatăl ei, care stătea aproape de dânsa, văzând-o că îşi mişca încetişor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezând că va auzi ceva. Şi a auzit-o zicând un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: "Mă voi culca şi voi dormi cu pace". Aceasta nu era altceva decât o arătată mărturie şi dovadă a îndrăznelii şi a sfinţeniei cu care fericită Gorgonia a ieşit şi s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim şi noi păcătoşii şi osândiţii de sfârşitul cel bun şi mântuitor în pocăinţă şi mărturisire, ca împreună cu cei mântuiţi să slăvim şi noi bunătatea Lui cea desăvârşită, în vecii vecilor. Amin.

• Sfanta Gorgonia
  Publicat in : Vietile sfintilor