Viata Sfintei Macrina

Viata Sfintei Macrina Mareste imaginea.

Sfânta Macrina este cinstită pe 19 iulie. A fost sora Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa, fiind cea mai mare dintr-o familie de zece copii.  Macrina s-a născut în anul 327 şi a primit numele bunicii sale - cunoscută în Biserică drept Macrina cea Bătrână -, deşi printr-o vedenie dumnezeiască i s-a arătat mamei sale că trebuie să o cheme Tecla. Acest nume însă îl purta în taină. Mai târziu, după trecerea la cele veşnice, într-o biografie dedicată ei, Sfântul Grigorie de Nyssa avea să scrie că prin acea vedenie se ilustra asemănarea chemării Macrinei cu a Sfintei Tecla.

Epistolă scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Cuvioasei Macrina, şi trimisă către Olimpie monahul:

Frate Olimpie,
Îţi aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia şi când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricini acestora -, a venit vorba şi despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătăţite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-şi avea deplină adeverire din auzire de la alţii, ci din însăşi iscusirea şi cercetarea ei, fiindcă aceasta a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiaşi părinţi. Deci, fiindcă şi tu ai judecat a fi spre câştig sufletului această povestire, ca să nu se uite viaţa ei şi să se ascundă cu tăcerea, ca o nefolositoare, aceasta care s-a suit la săvârşirea faptelor bune prin pustnicie şi nevoinţă, pentru aceea socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale şi a povesti viaţa ei cu puţine şi scurte cuvinte, făcând povestirea scurtă şi nemeşteşugită.

Această fecioară a fost numită de părinţii noştri Macrina. Acesta era numele care îl avea la arătare, dar ea a avut şi alt nume într-ascuns, cu care a fost numită printr-o vedenie dumnezeiască, mai înainte de a se naşte. Pentru că maica noastră Emilia era foarte îmbunătăţită şi dorea să-şi păzească fecioria şi să-şi petreacă viaţa fără prihană, dar, pentru că a rămas orfană de tată şi de mamă şi era foarte frumoasă, mulţi se îndemnau s-o ia de soţie, şi dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească vreun lucru de silă şi s-o răpească vreunul din cei ce erau răniţi de frumuseţea ei. Pentru aceasta a primit să-şi ia bărbat pe cel mai cinstit cu viaţa, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieţii şi al întregii ei înţelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, şi i s-a arătat un om preaîncuviinţat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Şi după ce preaîncuviinţatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând uşurinţă maicii noastre ca s-o nască. Iar mama, după ce s-a deşteptat, îndată a născut pe sora noastră.

Deci, numele acesta al Sfintei Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviinţatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povăţuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele Teclei, viaţa surorii noastre şi asemănarea voirii pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.

Şi după ce Macrina a trecut de vârsta pruncească şi s-a făcut îndemânatică a învăţa acele ştiinţe pe care le primeşte firea copiilor, a sporit în învăţăturile cele bune pe care părinţii săi au voit să i le dea. Maica noastră se sârguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate şi cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înţelepciunea lui Solomon, şi altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. Încă şi cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine şi când se scula de la masă şi când se culca. Şi totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire.

Cu aceste învăţături şi cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creştea cu vârsta. Şi după ce a învăţat să facă şi lucrul sfinţit de mână, a împlinit vârsta de l2 ani, în care începe a străluci floarea tinereţii. Pentru aceea şi era vrednică de minune; căci deşi frumuseţea ei era ascunsă şi nu se vedea, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci se socotea cum că Macrina avea acel fel de frumuseţe, cum în toată patria ei nu se mai afla alta asemenea. Deci mulţi tineri alergau la părinţii noştri şi o cereau lor de soţie. Iar tatăl nostru, fiind înţelept şi vrednic a judeca socoteala şi aşezarea cea bună a oame¬nilor, a ales un tânăr de neam bun, iscusit la învăţătură şi strălucit la întreaga înţelepciune, şi a hotărât să o însoţească cu acela pe tânăra noastră soră Macrina, după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soţie şi, ca nişte arvună, dădea tatălui nostru iscusinţa pe care o avea în cuvinte, apărându-se şi sprijinindu-se cu dânsele faţă de cei ce-l nedreptăţeau. Cu toate acestea, moartea i-a curmat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viaţa aceasta în vremea tinereţii lui.

Fecioara Macrina ştia şi ea de făgăduinţa făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Şi de vreme ce acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit hotărârea tatălui ei ca şi nuntă; şi a judecat potrivit în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunţii aceleia şi a doua oară să nu se mai mărite. De aceea, când părinţii îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulţi o cereau pentru frumuseţea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios şi afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai întâi de tatăl ei şi să mai caute altă nuntă, de vreme ce oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naştere şi o moarte. Şi întărea că bărbatul cu care s-a logodit, după hotărârea părinţilor ei, nu a murit, ci numai s-a dus şi este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii; deci ar fi necuviincios lucru a nu păzi credinţa şi întreaga înţelepciune a mirelui ei, care s-a dus.

Cu nişte cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci a socotit ca o înainte păzire a acestei hotărâri, ca să nu se despartă niciodată de lângă maica sa, nici pentru o clipă. Această unire a Macrinei era plină de câştig şi maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ea era destulă. Şi se făcea bună chiverniseală amândurora, că maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale, întru toate cele trebuincioase, şi de multe ori gătea cu mâinile ei chiar şi pâinea care o mânca maica sa. Şi făcea aceasta pentru că se cădea făgăduinţei fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Deci în vremea care îi prisosea ei, făcea cu ostenelile ei pâinea pentru maica sa; dar nu numai aceasta, ci şi toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii şi cinci fete. Şi era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuţii şi moşii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărţită în toate părţile, căci tatăl nostru murise mai înainte.

În toate grijile acelea, Macrina era părtaşă împreună cu maica noastră, uşurând-o de greutăţile muncii, iar în acelaşi timp îşi păzea şi viaţa sa curată şi fără de prihană, cu învăţătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă şi maica sa, ca să urmeze şi ea aceeaşi nevoinţă ca a ei, şi puţin câte puţin a atras-o şi pe dânsa spre întinderea şi spre viaţa cea fără de materie şi mai desăvârşită a monahilor. Iar după ce maica noastră a rânduit pe surori bine şi cu bună rânduială, atunci s-a întors de la şcoală şi fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulţi ani în învăţătura filosofiei celei dinafară.

Iar minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii. Şi cu toate că era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decât stăpânitorii, deşi defăimase vredniciile şi dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii celei din afară - pentru care toţi se minunau de dânsul - şi să vină în viaţa aceasta lucrătoare cu desăvârşita neagoniseală, şi prin neagonisire să-şi pregătească lui neîmpiedicat drumul petrecerii celei îmbu¬nătăţite. Dar cele despre viaţa Marelui Vasile şi celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.

Deci de vreme ce fericita Macrina a scăpat de grijile vieţii celei lumeşti, a făcut şi pe maica ei să lase viaţa cea obişnuită ei, petrecerea cea amăgitoare şi slujirile pe care le avea de la slujnicele şi roabele ei, şi să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulţi, să se unească şi ea cu fecioarele şi monahiile întru petrecere; iar pe slujni¬cele de mai înainte să le facă întocmai ca pe nişte surori cu cinstea. Aici însă doresc să aşez o povestire, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.

Unul din cei patru fraţi ai noştri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalţi cu darurile cele fireşti, cu frumuseţea trupului, cu puterea, cu grăbnicia şi cu îndemânarea pe care o avea la orice lucru. Acesta, după cea a ajuns la vârsta de 22 de ani, a dat mare veste şi nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând pe toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire şi sârguinţă de petrecerea cea neagonisitoare şi pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineşi. Lui i-a urmat şi unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie şi pe care Navcratie îl iubea mult, şi avea şi el aceeaşi dragoste către petrecerea monahicească.

Deci Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid şi, aflând un loc cu desiş de copaci sălbatici şi cu o poiană ascunsă în vârful dealului, s-a aşezat acolo şi îşi petrecea viaţa departe de tulburările cetăţilor şi de grijile divanelor. Şi slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor şi bolnavilor care erau acolo aproape. Şi fiind îndemânatic la prinderea peştilor, scotea hrana vieţii neputincioşilor acelora şi cu aceste osteneli îşi silea tinereţile sale. In aceeaşi vreme se supunea şi voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit câte ceva. Cu aceste două fapte bune îşi împodobea viaţa şi sporea în dumnezeieştile porunci.

Apoi, după ce Navcratie a făcut cinci ani într-o nevoinţă şi pustnicie ca aceea, a urmat o primejdie grea şi pricinuitoare de mâhnire, cred că din vrăjmăşia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. Căci fără de veste s-a răpit din viaţa aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; ci, ducându-se la râu ca să prindă peşte şi să hrănească pe acei bătrâni şi neputincioşi, pe care îi îngrijea la bătrâneţe; a fost adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarăşul său.

Iar maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înştiinţat de moartea lui, măcar că era desăvârşită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea şi de întristare s-a făcut ca fără de suflare şi fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia şi fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul şi socoteala cea dreaptă, şi s-a păzit nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare şi nebiruită, a întărit neputinţa maicii noastre şi a scos-o din adâncul întristării, învăţând şi îndreptând spre bărbăţie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră s-a deşteptat îndată din acea mâhnire şi n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-şi rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-şi pornească plângerile. Deci a răbdat întristarea cu linişte şi cu netulburare, izgonind de la sine neputinţa firii femeieşti, cu gândurile sale cele drepte şi cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinţei.

Iar după ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creşterea şi pentru aşezarea copiilor şi după ce a împărţit averile ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viaţa fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat şi pildă bună către viaţa pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi şi a ajuns la aceleaşi măsuri ale smeritei cugetări a Macrinei şi s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeaşi mâncare, dormea pe acelaşi aşternut şi asemenea cu acelea se împărtăşea din toate celelalte. Şi precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeaşi vreme se despart şi de toate grijile lumii, tot astfel şi viaţa Macrinei şi a maicii noastre era despărţită de toată deşertăciunea lumească şi urma viaţa cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta nici mânie, nici pizmă, nici ură, nici mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta şi nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deşarte, adică de cinste, slavă, trufie şi celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor, iar slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva. Bogăţia lor era neagoniseala şi avuţia era de a scutura de la sine tot lucrul material ca pe nişte praf.

Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieţi ele le aveau ca pe nişte lucruri deşarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieştii Scripturi, rugăciunea necontenită şi cântarea de psalmi cea neîncetată, care se făcea toată noaptea şi toată ziua, încât aceasta le era lor şi lucrul mâinilor şi odihna. Şi ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viaţa omenească şi cea îngerească? Căci a fi slobode de patimile cele omeneşti Macrina şi maica noastră, aceasta era mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup şi a trăi împreună cu simţirile, era mai prejos decât firea îngerească. Dar poate ar fi îndrăznit cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deşi aveau trup, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viaţa lor era alergătoare în sus şi înaltă, împreună înălţată cu puterile cele cereşti.

Astfel au petrecut ele mai mulţi ani şi împreună cu anii creşteau şi cu faptele bune, şi totdeauna sporeau spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune celor noi. La acest mare scop al vieţii Macrinei, slujea prea ales şi prea bine Petru, fratele nostru cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deşi tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut şi l-a învăţat cu mai înaltă învăţătură şi pedagogie, fiindcă l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învăţături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deşert, ci ea i s-a făcut lui şi tată, şi dascăl, şi pedagog, şi maică şi sfetnic la toate lucrurile şi faptele bune. în acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălţat la acest scop înalt al pustniciei şi s-a făcut îndemânatec la tot meşteşugul care se lucra cu mâinile, şi neavând nici un povăţuitor sau meşter care să-l înveţe, a învăţat cu de-amănuntul tot meşteşugul şi ştiinţa, pe care alţii cu multă vreme şi osteneală le-au învăţat. Deci fratele nostru Petru, defăimând învăţătura înţelepciunii celei dinafară şi având firea sa ca dascăl la toată învăţătura bună, căutând şi la sora noastră Macrina, ca la o pildă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.

Şi de vreme ce atunci s-a întâmplat o foamete mare, mulţi auzind de facerile de bine care le săvârşeau aceştia trei - Macrina, maica şi fratele nostru, Petru alergau la locul unde se nevoiau ei; iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulţit hrana şi bucatele celor flămânzi, încât din mulţimea oamenilor care veneau la dânşii făcea pustia aceea ca pe o cetate.

Intre timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneţi, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Insă vrednic lucru este să spunem aici şi cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când şi-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, şi-a întins mâinile sale peste Macrina şi peste Petru, care şedeau aproape de dânsa, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa, şi a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ţie îţi dăruiesc şi pârga şi pe al zecelea rod al pântecelui meu. Pârga mea este fiica mea întâi născută, iar al zecelea rod este fiul meu cel de pe urmă. Ţie îţi sunt dăruiţi după lege şi cei dintâi născuţi şi zeciuielile tuturor rodurilor; şi sunt prinosurile şi dăruirile Tale. Deci să fie sfinţenia şi darul Tău şi asupra pârgii acesteia şi asupra acestui al zecelea fiu al meu", arătând cu mâinile ei spre Macrina şi Petru. Acestea zicând, a încetat şi din rugăciune şi din viaţă, după ce a poruncit fiilor ei ca să-i îngroape trupul în mormântul tatălui lor.

Iar ei, după ce au săvârşit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguinţă, întrecându-se întotdeauna cu viaţa lor cea dinainte, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. In acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, iar el a hirotonit preot şi arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viaţă şi mai sfântă, mai curată şi mai cinstită decât cea dintâi; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit şi nevoinţa lui.

Iar după ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viaţa aceasta şi s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plâns patriei sale şi la toţi creştinii. Iar sora noastră, Macrina, auzind de departe înştiinţarea plină de jale a morţii lui, s-a mâhnit cu sufletul de acea pierdere. Şi cum era cu putinţă să nu simtă durerea morţii şi aceea care îi era soră, dacă până şi vrăjmaşii adevărului au simţit-o? Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăţie acea durere; căci, precum aurul se lămureşte în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea şi rugina şi să rămână desăvârşit curat, tot aşa şi Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. Şi s-a arătat totdeauna bărbăţia cea adevărată şi neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navcratie, al doilea prin despărţirea maicii sale şi al treilea, când Marele Vasile - cel care a fost binele de obşte al neamului omenesc - s-a dus din această viaţă. Deci ea a rămas ca un luptător nebiruit şi nu a căzut întru nici o asupreală de primejdii.

Iar după nouă luni de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost şi eu. Şi după ce sinodul s-a risipit şi ne-am întors toţi arhiereii în eparhiile noastre, mai înainte de a se împlini anul, mi-a venit gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez, fiind împiedicat de îmbulzeala ispitelor pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Şi numărând anii, am aflat că erau trecuţi de opt ani de când nu am întâlnit-o şi nu am văzut-o.

Deci am pornit să mă duc, şi după ce am călătorit multă vreme pe drum, căci eram la departe cale de o zi de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoşate nădejdi pentru vremea cea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mâinile mele nişte moaşte de mucenici, din care ieşea atâta strălucire, cât iese din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii şi nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înţeleg ce mi s-a arătat, numai simţeam în sufletul meu o mâhnire mare şi căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Iar când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, mai întâi am întrebat pe un prieten despre fratele nostru Petru; şi fiindcă acela mi-a răspuns că Petru are şase zile de când a plecat ca să vină la noi, am cunoscut că el s-a dus pe alt drum şi de aceea nu ne-am întâlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află şi, aflând că este bolnavă, m-am grăbit la drum şi am călătorit mai iute; căci întristarea şi frica au tulburat sufletul meu de ceea ce avea să fie.

Iar când am ajuns la sihăstria cuvioasei şi s-a auzit cuvânt în frăţime că am venit, atunci bărbaţii, adică pustnicii, au ieşit în întâm¬pinarea mea - că aveau acest obicei, ca să întâmpine pe prieteni iar ceata pustnicelor a stat cu bună podoabă în biserică şi m-a aşteptat. Iar după ce am intrat în biserică şi după terminarea binecuvântării şi rugăciunii care se face de obicei, monahiile şi-au plecat capetele cu bun chip şi s-au dus. Şi văzând eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povăţuitor şi m-am dus la chilia ei. Iar ea zăcea de boală, culcată nu pe pat sau pe aşternut, ci pe pământ, pe o scândură. Ca aşternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezişul. Pe aceea îşi rezema capul şi grumazul său.

Şi dacă m-a văzut că am venit aproape de uşa chiliei, s-a sculat şi s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbinţeală. Deci, întărindu-şi pe pământ mâinile ei pe cât putea, s-a tras afară pe brânci din zăcerea ei, şi cu aceasta a împlinit primirea întâmpinării mele. Iar eu îndată am alergat şi, sprijinind-o cu mâinile mele, ea fiind plecată cu faţa jos la pământ, am ridicat-o şi am pus-o pe aşternutul ei obişnuit pe care zăcea. Iar ea, întinzându-şi mâinile spre Dumnezeu, a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit dorul acesta şi nu m-ai lipsit de dorinţa mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale". Dar, ca să nu-mi pricinuiască mie vreo mâhnire, şi-a ţinut suspinul ei şi, silindu-se să-şi ascundă faţă de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, şi astfel mă bucura cu întrebările ei.

Dar când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea şi faţa mi s-a posomorât. Iar fericita Macrina era atât de departe de a se mâhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet şi a vorbit mult despre firea omenească, arătând pronia lui Dumnezeu care este ascunsă în întâmplările cele mâhnicioase. Şi atât a vorbit despre viaţa ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălţat prin cuvintele ei şi, ieşind din firea omenească, a intrat întru cele neapropiate ale cerurilor, povăţuită fiind de cuvintele ei.

Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici îşi curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam şi la fericita Macrina, căci deşi fierbinţeala uscase toată puterea ei şi o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-şi trupul cu răbdarea ca cu o rouă, îşi avea mintea neîmpiedicată spre vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală şi slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvântul atât de mult, aş fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălţat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet şi despre viaţa în trup şi pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor şi de unde i-a venit moartea şi cum se întoarce iarăşi din moarte la viaţă. Acelea le povestea ea cu multă uşurinţă, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh şi cuvântul curgea din gura ei, precum curge apa din izvor.

Şi după ce s-a săvârşit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihneşti puţin trupul tău, care este ostenit de călătorie". Iar eu, deşi aveam mare şi adevărată odihnă în a o vedea pe ea şi a-i asculta cuvintele ei cele mari şi pline de dulceaţă duhovnicească, dar, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, pentru că aceasta îi era ei plăcută, am mers cu un povăţuitor într-o grădină ce era în apropiere şi găsind un sălaş pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viţă de vie. Cu toate acestea nu era cu putinţă să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din aşteptarea celor de întristare; căci visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte, fiindcă vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca nişte moaşte de sfânt mucenic, care erau moarte pentru păcat şi erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.

Deci în vremea când eu mă aflam mâhnit pentru aşteptarea celor de mâhniciune, nu ştiu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele şi a trimis la mine veste de bucurie, spunându-mi să fiu cu inimă bună şi să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deşi eu atunci nu le-am înţeles. Căci cu adevărat aşa au fost: precum un drumeţ care aleargă şi întrece pe cel împreună luptător cu el, când ajunge aproape de sfârşitul drumului şi când se apropie să ia darul şi să vadă cununa biruinţei, atunci el se bucură în sine ca şi cum ar fi luat-o şi vesteşte biruinţa cu bucurie prietenilor săi, astfel şi fericita Macrina, pornind dintr-un aşezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus şi numai nu zicea cuvântul acela al Apostolului:Mi s-a pregătit mie cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoinţa cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvârşit şi credinţa am păzit.

Deci bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtăşit din bucatele pe care le gătise şi care erau de multe feluri şi pline de toată veselia inimii; căci sârguinţa cuvioasei în acest chip se pogorâse, până şi la gătirea bucatelor mele. Iar după ce m-am odihnit, iarăşi m-a chemat şi a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinereţile ei; asemenea îmi povestea şi de lucrurile părinţilor noştri, câte le ţinea minte şi câte au urmat mai înainte de naşterea mea; apoi spunea şi de viaţa mea care a urmat. Şi scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.

Povestea despre viaţa părinţilor noştri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci că a crescut şi s-a mărit din iubirea deoameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoşii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos şi s-au lipsit de averile lor. Iar strămoşul maicii noastre a fost omorât de urgia împărătească şi părinţii noştri au rămas străini de averile părinţilor lor. Cu toate acestea, viaţa şi bogăţia părinţilor noştri atât au crescut - prin credinţa care au avut-o către Dumnezeu - încât în vremea lor nu era altul mai renumit şi mai vestit decât dânşii. Iar averea lor s-a împărţit la fiecare din fraţii noştri; dar Dumnezeu, cu binecuvântarea Sa, atât de mult a înmulţit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covârşea întreaga avere a părinţilor noştri.

Cuvioasa zicea încă şi aceasta, că din câte averi a luat în partea ei, nu a ţinut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Încă viaţa ei a fost astfel - din binecuvântarea lui Dumnezeu încât mâinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea n-a căutat către oameni cândva, nici cu facerile de bine şi cu milostenia oamenilor nu şi-a iconomisit trebuinţele vieţii sale; dar nici n-a izgonit vreodată pe fraţii care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva. Ea n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărţeau milostenie; căci şi Dumnezeu îi creştea pe ascuns acel puţin lucru de mâini care îl lucra şi îl înmulţea întru mult rod, cu binecuvântarea Sa.

Dar fiindcă şi eu am început a-i povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credinţe şi mai pe urmă despre gâlceava şi tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoinţe şi osteneli, cuvioasa a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulţumitor către bunătăţile care ţi le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ţi îndreptezi nemulţumirea ta? Nu alături bunătăţile părinţilor tăi cu ale tale? Aşa era tatăl nostru de sporit în învăţătura sa, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Iar tu te-ai făcut renumit între cetăţi, popoare şi neamuri. Bisericile lui Dumnezeu trimit de te cheamă ca să le ajuţi şi să le îndreptezi, iar tu nu socoteşti darul acesta, nici nu ştii de unde este pricina atâtor bunătăţi, ca să mulţumeşti lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălţimea aceasta, prin rugăciunile părinţilor noştri; căci tu, de la sineţi, nu aveai nici o putere la aceasta".

Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze fericita de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar de vreme ce şi glasul celor ce cântau ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăşi către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea şi sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfârşitul vieţii sale, fiindcă fierbinţeala a stricat toată puterea trupului ei.

Dar ea cunoscând neputinţa gândurilor mele, socotea să mă scoată din aşteptările cele mâhnicioase şi, cu răsuflare subţire şi strâmtorată, îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri şi, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviinţă; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, căci lauda cea de obşte a neamului nostru avea să iasă după puţină vreme din viaţa aceasta. Şi iarăşi, pe de altă parte sufletul meu se umplea de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, cum că sora mea a covârşit cu adevărat firea obişnuită şi s-a făcut mai presus de fire.

Căci o vedeam pe fericita Macrina că a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă şi nu se temea nicidecum de despărţirea de viaţă, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru aşteptarea morţii ei, ci a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de faţă dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele ei cel nevăzut, Hristos, şi câtă dorinţă avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Iisus şi să se unească cu El.

Şi partea cea mai mare a zilei a trecut şi soarele a ajuns la apus, iar sârguinţa fericitei nicidecum n-a obosit. Şi cu cât se apropia de sfârşitul vieţii, cu atât mai mult alerga, cu dorinţa mai fierbinte, către Cel dorit, văzând mai curat frumuseţea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dânsul neabătut; pentru că patul ei căuta spre răsărit şi de acum a lăsat vorbirea care o făcea cu mine şi vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni şi îl ruga şoptind, cu un glas aşa de subţire, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:

„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morţii. Tu ai pus ca început al vieţii celei adevărate pe sfârşitul vieţii de acum. Tu la o vreme odihneşti trupurile noastre cu somnul morţii şi iarăşi ne deştepţi pe noi cu trâmbiţa cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit şi iarăşi îl iei din pământ, pe acela care l-ai dat lui, şi schimbi în nestricăciune şi în dar trupul nostru cel muritor şi grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem şi din păcat, făcându-Te pentru dragostea noastră blestem şi păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghiţit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere şi, zdrobind porţile iadului, ai surpat pe cel ce avea stăpânirea morţii, adică pe diavol. Tu ai dat semn acelora ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierzarea vrăjmaşului şi spre apăra¬rea vieţii noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele şi spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată H puterea mea. Ţie mi-am dăruit trupul şi sufletul meu din tinereţe şi până acum.

Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povăţuiască la locul odihnei şi în sânurile sfinţilor părinţilor noştri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie şi ai aşezat în Rai pe omul cel tâlhar, care s-a răs¬tignit împreună cu Tine şi a căzut sub îndurările Tale; pomeneşte-mă şi pe mine întru împărăţia Ta, că şi eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele şi înfricoşându-mă de judecăţile Tale. Înfricoşata prăpastie să nu mă despartă pe mine de aleşii Tăi, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmaşul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greşit prin neputinţa firii mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi şi mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat şi fără de prihană, ca nişte tămâie înaintea Ta".

Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură şi pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbinţeală, nu a mai putut să rostească vreun cuvânt. Asemenea şi glasul i s-a curmat şi numai prin semnul buzelor şi prin mişcarea mâinilor înţelegeam că se roagă.

Asupra acestora a sosit şi seara; şi când a adus lumânare, fericita a deschis ochii şi a văzut lumina. Şi se arăta că avea sârguinţă să zică obişnuita mulţumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulţumit cu inima şi cu mişcarea mâinilor; şi împreună cu inima i se mişcau şi buzele. Şi după ce a sfârşit mulţumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe faţa sa, după aceea a răsuflat o dată tare şi greu şi apoi şi-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întâlnit-o întâia dată, ca să pun mâinile mele peste ochii ei după ce va muri şi să-i închid, precum se obişnuieşte la morţi, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci am pus mâna pe sfânta ei faţă, atât numai ca să mă arăt că-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuinţă de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviinţă, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis şi buzele cu potrivire şi mâinile ei s-au întins pe piept cu cinstită cuviinţă. Toată aşezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine şi nu avea trebuinţă de vreo mână să-l împodobească.

Deci eu din două părţi m-am slăbănogit de patima întristării; de la moaştele pe care le vedeam şi de la plângerea fecioarelor. Insă atunci ele au suferit puţin întristarea lor cu linişte şi au sugrumat pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci faţa egumenei, deşi tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă de la dânsele zgomot de plângere mare, afară de rânduiala şi porunca ei, şi să mâhnească pe învăţătoarea lor cea moartă. Dar apoi n-au mai putut să ţină cu linişte mâhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar şi neţinut, aşa încât nici eu n-am mai putut să-mi ţin gândul; patima întristării m-a înecat cu totul, ca un râu de iarnă, şi n-am socotit cele ce aveam în mâini, ci m-am dat cu totul plânsului, socotind că era pricină binecuvântată, pentru care plângeau monahiile.

Ele nu plângeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mâhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plângeau şi se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea şi mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, şi cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noştri; s-a luat de la noi lumina povăţuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înţelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase şi s-a pierdut vindecarea celor bolnave! O, buna noastră învăţătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viaţa ta cea curată; iar acum şi ziua ni se pare noapte şi întuneric!" Şi mai mult decât toate monahiile, plângeau acelea care o numeau pe ea maică şi hrănitoare a lor, adică acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei şi le luase, le crescuse şi le povăţuise în viaţa cea nestricăcioasă a fecioriei.

Dar după puţină vreme, privind eu la sfântul cap al moaştelor celor moarte, ca şi cum am fost certat de dânsa pentru neorânduiala şi tulburarea plânsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, şi am strigat către fecioare: „Căutaţi la dascălul vostru şi aduceţi-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăţa ca să păziţi toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învăţat să plângem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem şi acum. Deci să schimbăm glasurile de plângere în cântare umilicioasă de psalmi". Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plânsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii şi să rămână ca să-i slujească puţine dintre acelea pe care le primea fericita pe când trăia.

Între ele era şi o femeie care se numea Vetiani, renumită în bogăţie, în neamul cel bun şi în frumuseţe, care se măritase după un bărbat bogat şi după putină vreme a rămas văduvă şi a luat ca păzitoare şi povătuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Aceea cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele şi învăţa de la dânsele petrecerea cea îmbunătăţită. Deci acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaşte oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucite, pentru a împodobi acel trup curat. Iar Vetiani a zis: „Se cuvine să ne înştiinţăm dacă şi cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, căci este cuviincios să facem ceea ce şi ei îi va plăcea; pentru că ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi ei îi va fi bineplăcut!"

Şi era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu nu¬mele Lampadia şi cu treapta, diaconită. Aceasta ştia cu de-amănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebând-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei era viata cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia şi aceasta să fie şi acum la îngroparea ei. Iar cele ce sunt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viata ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea şi de vom voi să facem ceva mai mult moaştelor ei, nu avem nici gătirea aceasta, nici chipul". Eu am întrebat-o: „N-aveîi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaştele ei?" Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sunt toate lucrurile ei ce le avea: iată îmbrăcămintea, iată acoperământul şi iată încălţămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sunt bogăţia şi hainele ei şi afară de acestea pe care le vedeţi nu are ascuns nimic altceva nici în lăzi, nici în chilia ei. Ea ştia o vistierie a bogăţiei ei - cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate şi n-a lăsat nimic pe pământ!"

La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce eu vreuna din acelea pe care o am păstrat pentru îngroparea mea, oare îi va fi ei plăcută?" Ea mi-a răspuns: „Sfânta, cu adevărat, şi dacă ar fi fost vie, ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât şi pentru rudenia cea frăţească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mâinile tale". De aceea, fiindcă ne-a dat voie să înfăşurăm sfintele ei moaşte în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaştele ei.

Iar Vetiani, înfăşurând cu mâinile ei sfinţitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna sa pe grumajii ei şi a zis către mine: „Iată podoaba cate este atârnată de grumazul ei!" Şi, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce şi un inel de "fier, care erau legate de gât cu aţe subţiri şi atarnau deasupra inimii sale. Iar eu am zis: „Câştigul acesta să fie de obşte! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moştenirea inelului!" Şi era deasupra peceţii inelului închipuită cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci, care era ascuns în ecetea inelului, precum mi-a spus mie Vetiani, care îl ştia.

Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina, şi fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, era acolo şi Vetiani, cea mai sus pomenită, şi îmi ajuta. Şi pe când îmbrăcam sfintele moaşte cu haina, ea mi-a zis: „Să nu laşi nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!" Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei şi, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subţire. Eu i-am zis ei: „Şi ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?"

Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, incât era în primejdie mare, că dacă nu se va tăia cu briciul, să se facă mare şi nevindecată. Pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o taie. Iar fericita, socotind că a se dezgoli vreo parte a trupului şi a se vedea de ochi străini era mai mare rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara şi a săvârşit către maica sa obişnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar şi acolo căzând în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Şi a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tina, şi din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mâhnea şi o îndemna iarăşi să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă maica sa va face cu mâna ei semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe partea trupului care o durea, se va tămădui. Şi îndată ce a pus maica sa mâna în sânul ei şi a făcut semnul Sfintei Cruci, o, minune! Rana s-a tămăduit şi a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieştii tămăduiri şi spre necontenita mulţumire către Dumnezeu".

Iar după ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Vetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobita ca o mireasă în ochii fecioarelor. Eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaşte, ca să nu se arate sfinţita frumuseţe, care străluceşte cu această străină împodobire a hainei". Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar şi prin ea strălucea faţa sfintei. Deci socotesc că puterea cea dumneze¬iască a dat sfintelor moaşte darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se arăta că ieşeau fulgere din frumuseţea aceea.

Şi când noi am săvârşit acestea şi se auzeau împrejur cântările şi plângerile fecioarelor, nu ştiu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau acolo împrejur, încât toţi au alergat împreună din toate părţile şi s-au adunat atât de mulţi, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicele mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba dimineţii, mulţimea bărbaţilor şi femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plângerile lor. Iar eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gândeam cum ar fi cu putinţă ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărţit mulţimea adunată, şi pe femei le-am pus împreună cu fe¬cioarele, iar pe bărbaţi, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părţile câte o cântare de psalmi bine întocmită.

Iar după ce s-a făcut ziuă şi tot locul sihăstriei se strâmtora de mulţimea celor adunaţi, Araxie, episcopul acelui loc, care venise la îngropare cu toţi preoţii, m-a îndemnat să ridicăm moaştele şi să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am ridicat racla cu moaştele de o parte, iar episcopul de altă parte şi doi preacinstiţi clerici de celelalte două părţi. Astfel am mers cu linişte, iar înainte de amândouă părţile moaştelor, mergeau o mulţime de diaconi şi anagnoşti, petrecând sfintele moaşte şi având toţi lumânări aprinse. Şi era îngroparea fericitei ca un praznic tainic, fiindcă şi cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toţi.

Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinţilor noştri, era ca la şapte sau opt stadii, adică ca la o milă, de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare toată ziua; căci mulţimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. Iar după ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaşte şi a început să se facă rugăciune fără cântare de psalmi. Însă rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plângere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, pe când fecioarele priveau acel chip sfânt şi se descoperea mormântul părinţilor noştri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape, atunci una din fecioare, văzând acea sfinţită faţă, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această faţă cu chip dumnezeiesc".

Şi cum au auzit aceasta şi celelalte monahii, au strigat şi ele aceleaşi cuvinte împreună cu dânsa; şi îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviinţă, căci inimile tuturor celor adunaţi s-au zdrobit cu cuvintele acelea şi s-au pornit spre lacrimi. Dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obişnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Şi poporul s-a aşezat cu sila în chipul cel cu bună rânduială al rugăciunii.

Iar după ce s-a săvârşit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeieşti, care zice: „Goliciunea părintelui tău şi a maicii tale nu o vei descoperi". Şi am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osânda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinţilor mei goliciunea cea de obşte a firii omeneşti, fiindcă trupurile lor s-au risipit şi s-au făcut fără de chip, şi oase goale?"

Acestea socotindu-le eu şi, mai ales, temându-mă de mânia pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui; la sfârşit mi-a arătat ce să fac meşteşugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim şi Iafet. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinţilor mei, mai înainte de a se vedea moaştele lor, au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu şi episcopul am luat sfintele moaşte şi le-am pus lângă moaştele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea şi făgăduinţa care au avut-o amândouă, maica şi fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca şi după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite şi în viaţa aceasta.

Şi după ce s-au săvârşit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt şi am sărutat ţărâna; apoi am pornit la drum mâhnit şi plin de lacrimi, socotind de ce fel de bine s-a lipsit viaţa oamenilor. Pe drum s-a întâmplat că am întâlnit un om vestit, care avea stăpânire ostăşească într-o cetate a Pontului, care se numea Sevastopolis, întru care aflându-se împreună cu ostaşii lui, m-a întâmpinat cu multă dragoste şi, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat mult, că era rudenie a noastră. Şi mi-a povestit o întâmplare ca aceasta, pe care voiesc să o mai adaug la istoria aceasta şi aşa să o sfârşesc.

Deci după ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim şi mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieşit din viaţa aceasta!" Şi a început povestirea astfel:

„Odată am dorit împreună cu soţia mea să mergem la şcoala faptei bune, că aşa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers şi fiica noastră, care avea la un ochi o patimă dintr-o boală vătămătoare, încât era grozavă şi jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroşase şi partea aceea se albise. Şi după ce am ajuns la mănăstire, am împărţit locurile. Eu m-am dus la mănăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soţia mea s-a dus în mănăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.

Iar după ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Şi pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, amândoi ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngădui până mă voi împărtăşi din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soţia mea să se ducă, ci, ţinând pe copila noastră în braţe, zicea că nu voieşte s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăşi din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, şi-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, şi, văzând patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veţi face mie darul acesta şi veţi îngădui să vă împărtăşiţi din masa noastră, vă voi da şi eu o plată vrednică de o cinste şi de un dar ca acesta". Iar mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?" Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!" Această făgăduinţă a sfintei mi s-a vestit şi mie, şi, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.

Şi după ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut şi am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soţia mea îmi povestea cu de-amănuntul cele ce a văzut şi a auzit de la fericita, şi nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit şi la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea şi a zis: "Oh. ce-am pătimit! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?" Şi fiindcă mă mâhneam şi eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întâmplare, copila, pe care o ţinea doica în braţe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mâhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre". Şi nu a rămas la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să nu se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în braţe şi a dat-o în mâinile mele. Văzând şi eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, şi am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului, când şi roaba Lui, cu credinţa ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!" Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut şi au început să-i curgă lacrimile din ochi.

Acestea şi alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce vieţuiau împreună cu dânsa şi ştiau cu de-amănuntul viaţa ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea de necrezut celor mulţi; fiindcă cei mai mulţi dintre oameni, după măsura cunoştinţei lor, judecă şi pe acelea care le aud; iar lucrul care covârşeşte măsurile cunoştinţei lor, îl presupun că este minciună şi nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun slăvită aducere de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, când grâul, pe care-l scotea din hambar şi îl împărţea la săraci, nu s-a împuţinat nicidecum, ci a rămas întreg.

Ea a făcut şi alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecările celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciţi şi prooro¬cirile care le spunea despre cele ce au să fie, pe care cei ce au cunoştinţă adevărată şi întreagă, le cred pe toate că sunt adevărate, deşi se par necrezute, căci sunt mai presus de fire. Iar aceia care sunt proşti la minte şi trupeşti, le socotesc că sunt cu neputinţă. Căci ei nu ştiu că după măsura credinţei, aşa se dau şi dumnezeieştile daruri; adică, mici la cei puţin credincioşi, şi mari la cei ce au credinţă mare şi desfătată.

Pentru aceea le-am lăsat şi eu şi n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puţin credincioşi, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sunt destule spre scrierea cuprinzătoare a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerului. Amin.

 

17 Iulie 2016

Vizualizari: 1210

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE