Simbolismul apei in Teofanie

Simbolismul apei in Teofanie Mareste imaginea.

Simbolismul apei in Teofanie - Daca Nasterea Domnului poate fi mai usor inteleasa in toata bogatia semnificatiei sale, Teofania, in schimb, apare ca mai complexa si mai tainica. Cuvantul Teofanie inseamna "aratarea lui Dumnezeu". Sa reamintim faptele relatate de Evanghelie : Hristos vine la Iordan sa pri­measca botezul de la Ioan. Imediat dupa acest botez, la iesirea lui Hristos din apa, se aude vocea Tatalui numindu-L "Fiul Meu preaiubit", in timp ce Sfantul Duh, "in chip de porumbel, ne adevereste acest cuvant" (Tro­parul sarbatorii). In centrul slujbei liturgice se afla tocmai aceasta ara­tare a Treimii, prima oara in intreaga istorie a mantuirii. Faptul istoric al botezului Domnului, cu totul paradoxal, ramane inseparabil de aceasta manifestare a Dumnezeirii si ocupa un loc la fel de important ca tema liturgica. In ceea ce urmeaza, vom incerca sa intelegem sensul profund al acestui botez, prin evocarea simbolismului apei in traditia biblica. O astfel de lectura tematica a Bibliei ne va servi drept fir conducator in incercarea de evidentiere a dimensiunii cosmice a botezului lui Hristos.

Simbolismul apei in Vechiul Testament

Popor semitic, evreii au suferit conditiile aspre de viata ale existentei intr-un mediu de desert sau semidesert, asa cum este Palestina sau Orientul Mijlociu. Primul Legamant s-a implinit in mijlocul desertului Sinai, dupa iesirea din Egipt. Parasind o tara bogata si rodnica, cum era Egiptul, evreii pornesc in cautarea Pamantului Fagaduintei, strabatand o lunga perioada de ra­taciri in desert, patruzeci de ani de transhumanta si lupte, patruzeci de ani de sete si dor de pamantul fagaduit, intrevazut ca plin de toate roadele pamantului, pe care il ghicesc, de departe, ca bogat si luxuriant, dar care le ramane inaccesibil. Toata experienta spirituala a lui Israel va fi marcata de aceasta lunga perioada de ispitire in desert, unde setea dupa Dumnezeu este intetita in sufletele lor de setea trupeasca.

Nu e de mirare deci sa observam marea importanta a apei in Biblie, prezenta peste tot, pana in cele mai diverse rituri de purificare. Acest simbolism al apei este sporit de contrastul pronuntat intre pamantul lui Israel, bogat in apa, datorita Iordanului care-l strabate, si desertul care-l margineste la sud si est. Pentru gandirea semitica, in care orice exista concret poarta o incarcatura spirituala, apa este un element care detine un loc preponderent in conceptia despre lume si in limbajul spiritual.

Apele primordiale

Cele doua istorisiri ale creatiei din Facere utili­zeaza in chip abundent simbolul apei. In prima, apa este prezenta din primul moment al crearii lumii, asociata "Duhului lui Dumnezeu" Care "Se purta deasupra apelor" (Fac. 1, 2) si care nu era altceva decat Sfantul Duh. Pe urma Sfintilor Parinti, mai ales a celor din traditia siriana, Parintele Boris Bobrinskoi a recunoscut in aceasta asociere a apei  si Duhului, in acel "Tohu-Bobu" al originilor lumii, o adevarata prefi­gurare a Botezului. Inca de acum se vede o apropiere,  o legatura cu totul speciala intre apa si Duh, care se vor revela in toata plenitudinea la  botezul  Domnului. 

"Astfel,  in  Vechiul  Testament,   scrie   Parintele Boris, Duhul lui Dumnezeu apare ca lucrand intr-un lent si tainic proces de creatie, umbrind si insufletind apele primordiale cu puterea Sa ma­terna, infuzand semintele vietii".

Ceea ce avem de notat din aceasta cosmogonie este ca apa apare ca un element primar in crearea lumii. Fluiditatea sa, insipiditatea sa o fac un adevarat arhetip al materiei brute, originare. In Facere, organizarea cosmosului incepe prin separarea apelor (Fac. 1, 6-8), care da nastere firmamentului, cerului. Uscatul, continentul, el insusi se naste prin sepa­rarea apelor care "s-au adunat la un loc" formand marea (vv. 9-10). Dar vedem cum in fapt totul se petrece ca si cum pamantul ar fi fost scos din apa, ivindu-se din ea ca dintr-o matrice si ramanand deasupra ei, ca deasupra unei temelii. Astfel, Psalmul 23 reia aceasta imagine paradoxala : "Al Domnului este pamantul si plinirea lui ; lumea si toti  cei ce locuiesc in ea. Acesta pe mari l-a intemeiat pe el si pe rauri l-a asezat pe el". Sfantul Petru a dezvoltat aceasta imagine, asociind-o Cuvantului lui Dumnezeu : "Caci ei in chip voit uita aceasta, ca cerurile erau de demult si ca pamantul s-a inchegat, la cuvantul Domnului, din apa si prin apa" (II Petru 3, 5). Actul creatiei s-a implinit deci in pre­zenta Cuvantului lui Dumnezeu si a Duhului care sufla deasupra apelor  primordiale. Apele sunt primul strat pe care s-a fondat creatia, un fel de principiu initial, continand toate virtualitatiile fiintei (firii) create, dar ele sunt, cum a spus Sfantul Petru, si unealta crearii lumii si a per­fectionarii ei. Sa observam ca stiinta moderna considera apa ca ele­mentul si mediul indispensabile pentru aparitia vietii.

Apele cerului

Prima istorisire a crearii lumii, in Facere, prezinta unele mici diferente fata de a doua (Fac. 2, 1-7), care este de altfel cu mult mai veche. Aceasta precizeaza : "...din ziua cand Domnul Dum­nezeu a facut cerul si pamantul, pe camp nu se afla nici un copacel, iar iarba nu incepuse a odrasli pentru ca Domnul Dumnezeu nu trimisese inca ploaie pe pamant... Ci numai abur iesea din pamant si umezea toata fata pamantului" (Fac. 2, 4-6), in timp ce prima istorisire a creatiei insista doar asupra distinctiei intre apele "de sub cer" si cele "de deasupra tariei". Aceste ape ceresti, care se manifesta prin ploaie, sunt locurile unde Domnul "si-a intemeiat camarile de sus", care se atin "peste munti", de unde ele stau sa fuga, infricosandu-se "de glasul tune­tului Sau" (Ps. 103, 6-7). Apa ploii este un element purificator impor­tant in traditia iudaica, in toate sinagogile se afla un sistem de canali­zare care aduna apa intr-un bazin, servind diverselor ritualuri de puri­ficare. Acest sens purificator al apei isi gaseste arhetipul si expresia cea mai deplina in potop. Si trebuie sa vedem ca in acest eveniment cele doua feluri de apa, cele de sub tarie si cele de deasupra tariei, s-au unit pentru a inghiti umanitatea pacatoasa si a curati pamantul, prilejuind astfel un fel de intoarcere la prima zi ia creatiei. "In anul sase sute al vietii lui Noe... s-au desfacut toate izvoarele adancului celui mare si s-au deschis jgheaburile cerului" (Fac. 7, 11).

Apele Seolului

Astfel, potopul ne conduce la dubla semnificatie a apei, legata de distinctia produsa la Creatie. Apele "de sub cer" sunt apele lumii noastre, creata de Dumnezeu. Ele sunt semnificative pentru aceasta lume si o exprima in intreaga ei ambiguitate de dupa caderea in pacat.

Pe de o parte, psalmistul, contempland creatia, exclama : "Minunate sunt inaltarile marii" ; caci, chiar decazuta, creatia continua sa reflecte maretia Creatorului, avand in ea insasi o forta, o putere si o frumusete care sunt toate de la Dumnezeu. Pe de alta parte, apa este simbolul mortii ; abisul pe care-l sugereaza adancurile ei este semnul intuneri­cului si al mortii; apele ravasesc creatia dupa caderea lui Adam in pacat, ca si prezenta diavolului in lume. Acestea sunt apele Seolului, lacasul mortilor, simbolizat de Marea Moarta. Ele devin astfel semnul suferintei omului, al neputintei sale de a se salva prin sine insusi. Gasim o ase­menea imagine percutanta in psalmul 68 : "Mantuieste-ma, Dumnezeule, ca au intrat ape pana in sufletul meu. Afundatu-m-am in noroiul adan­cului, care nu are fund ; intrat-am in adancurile marii si furtuna m-a potopit" (Ps. 68, 1-3).

Ele exprima de asemenea puterea devastatoare a viiturilor in timpul furtunilor, care poarta cu ele tot ce intalnesc in oale, pamantul cu roade si fiintele vii. Si, in sfarsit, marea, atat de tainica, inspaimantatoare si periculoasa pentru acest popor care a strabatut-o, cautand, de-a lungul existentei sale, sa patrunda in Pamantul Fagaduintei, fara a fi un popor de marinari, ca fenicienii, de pilda ! Chip al intregului cosmos atins de pacatosenia caderii, arhetip al lui, element primordial, apa poarta in ea insasi ambiguitatea legata de domnia mortii asupra creatiei.

Trecerea prin Marea Rosie

Acest dublu sens al apei se regaseste in evenimentul fundamental al istoriei poporului iudeu, trecerea prin Marea Rosie. Privita de toti Parintii si de intreaga traditie a Bisericii ca o pre-inchipuire fidela a Botezului, trecerea aceasta este pur si simplu o tre­cere prin moarte. Inainte de a incheia Legamantul Sau cu poporul ales, Dumnezeu il scoate din sclavia egipteana, izbavindu-l si de ingerul nimi­citor si de furia lui Faraon. Pentru a-i taia orice legatura cu existenta lui trecuta, il face sa treaca prin mijlocul marii, in chip minunat. Acest element, apa marii, care este un simbol maret si inspaimantator in acelasi timp al puterii nebiruite si al mortii, este imblanzit de puterea lui Dumnezeu pentru a lasa sa treaca poporul Sau. Apa ii inghite pe egipteni, dar ii face scapati pe   cei cu  care   Dumnezeu  va incheia un Legamant vesnic. Acest Paste marcheaza inceputul noii existente spi­rituale a lui Israel, dandu-i o noua identitate, distingandu-l intre celelalte neamuri ale pamantului.

Iordanul

Trecerea Iordanului de catre Israel, relatata la inceputul cartii lui Iosua, exprima o etapa cu totul   noua, diferita.   Iordanul este fluviul care hotarniceste   Pamantul Fagaduintei,   asigurandu-i, de altfel fertilitatea. Iordanul este in sine un microcosmos. Nascut dintr-o multime de mici torente izvorate din   crestele   Muntelui   Hermon,   muntele prin excelenta, se formeaza cu adevarat   ca   fluviu intr-o   zona   mlastinoasa care colecteaza   apele   versantului   muntos ; apoi   el   alimenteaza   lacul Ghenizaret sau Tiberiada (numit astfel dupa orasul ridicat pe malul sau apusean in onoarea imparatului Tiberiu, in   timpul   ocupatiei romane), numit de asemenea de evrei "marea Galileii". Apoi Iordanul se arunca intr-o mare pe care de fapt el o naste, Marea Moarta, care prin unele adancimi constituie depresiunea cea mai profunda a pamantului, rapor­tata la nivelul marii. Din cauza cursului sau   neregulat,   Iordanul nu este o buna cale de comunicatie. Diferenta de nivel mica intre lacul Tiberiadei si Marea Moarta   ii confera   un traseu   sinuos,   iar adancimea redusa il face inapt pentru orice forma de navigatie. In fiecare prima­vara, apele rezultate din  topirea   zapezilor   inghit si   distrug   malurile, impiedicand orice forma de subzistenta de-a   lungul sau.   Pamantul pe care-l iriga si-l fertilizeaza se afla astfel departe de marile cai de comu­nicatie intre nordul si sudul Cornului Abundentei.

Intrarea in Pamantul Fagaduintei a avut loc dupa patruzeci de ani de ratacire  si de incercari in pustiu. Nici  unul din   cei  care primisera Legamantul   pe   muntele   Sinai   nu mai   traia. Lui   Moise   insusi i s-a ingaduit sa priveasca numai de departe pamantul fagaduit poporului de Dumnezeu, dar nu i-a fost dat sa intre in el. Evreii au pus stapanire pe acest pamant abia   odata   cu   generatia   urmatoare,   condusa   de Iosua, urmasul lui Moise. Trecerea in chip minunat a Iordanului este in acelasi timp un semn al puterii   cu care   Dumnezeu   il inzestreaza   pe poporul ales, pentru a cuceri pamantul ce-i fusese   daruit, si o ultima   curatire inainte de a intra in el.   Astfel, Dumnezeu   schimba   firea   lucrurilor, facand ca apele Iordanului sa se intoarca spre izvor, pentru ia arata pute­rea poporului Sau, ca semn al Legamantului vesnic.

Apa  Iordanului  capata o  semnificatie accentuat pozitiva :  a  vietii pe care o face posibila, fertilizand pamantul si facandu-l apt pentru rod. Dupa trecerea prin desert,   Iordanul   inseamna   odihna   si indestularea daruite de Dumnezeu in saturarea cu roadele pamantului. Iordanul este apa vie coborata din Hermon, apa curata si curatitoare, limpede, care potoleste setea !

Apele eshatologice

Aceasta semnificatie a apei va fi preluata si amplificata de Profeti. Apa devine la ei semn al implinirii actului man­tuirii la sfarsitul timpurilor, potolind setea de Dumnezeu din inima omului. Aceasta semnificatie va fi in chip deosebit folosita in timpul exilului evreilor, tasnirea apei vii fiind semnul restaurarii lui Israel, iar verdeata pe care ea o creeaza sugerand bogatia Raiului redobandit. Acest simbolism poate fi regasit in cele trei profetii ale lui Isaia, citite la slujba de sfintire a apelor la Boboteaza. Prima este, in fapt, o descriere a Raiului, la sfarsitul veacurilor, si incepe printr-o exclamatie de bucurie pe care o va utiliza si Arhanghelul Gavriil la Bunavestire : "Veseleste-te, pustiu insetat, sa se bucure pustiul; ca si crinul sa infloreasca. Si va inflori si se va bucura pustiul Iordanului... si poporul meu va vedea slava Domnului, stralucirea Dumnezeului nostru"  (Isaia 35, 1-2).

A doua lectura incepe prin invitatia : "Voi cei care sunteti insetati, mergeti la apa" (Isaia 55, 1). Aceasta profetie cuprinde un pasaj de o importanta maxima intre toate profetiile : anuntarea unui nou Legamant intre Dumnezeu si poporul ales, care se regaseste si la Ieremia si Iezechiel.

Atmosfera de incantare si bucurie, in mijlocul abundentei de buna­tati oferite de Dumnezeu in dar, se situeaza si ea in perspectiva impli­nirii actului mantuirii la venirea lui Mesia. Acest pasaj se citeste ime­diat dupa cantarea : "Voi face cu voi legamant vesnic, dandu-va indurarile Mele cele fagaduite lui David (...) strigati catre Domnul cat El este aproape de voi... si sa se intoarca spre Domnul, caci El se va milostivi de dansul... Precum se coboara ploaia si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-l face de rasare si rodeste si da samanta semana­torului si paine spre mancare, asa va fi cuvantul Meu care iese din gura Mea ; el nu se va intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui" (Isaia 55, 3, 6, 7, 10-11).

Acest ultim pasaj preinchipuie cu precizie venirea Fiului lui Dum­nezeu, Cuvantul facut trup, implinind misiunea Sa mantuitoare, apoi intorcandu-Se la Tatal. Aici, apa este asociata Cuvantului lui Dumnezeu. In sfarsit, a treia profetie incepe printr-o promisiune : "Veti scoate apa cu veselie din izvoarele mantuirii" (Isaia 12, 3). Sensul acordat aici apei este mesianic, de o mare importanta in ceea ce priveste faptul Botezului lui Hristos si aratarea Sfintei Treimi care se face prin el.

Apa vie a Duhului Sfant

Toate aceste semnificatii ale apei se regasesc in chip vizibil in Noul Testament. Evanghelistul Ioan insista pe asocierea apa - Duh Sfant in metafora apei vii, mai ales in istorisirea intalnirii lui Iisus cu femeia samarineanca la putul lui Iacob, unde Hristos vesteste "darul lui Dumnezeu", "apa vie": "Oricine bea din apa aceasta (din putul lui Iacob), va inseta iarasi. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa care curge spre viata vesnica" (Ioan 4, 13-14). Aceasta promisiune o va face din nou, in chip solemn, nu in taina unei convorbiri cu cineva socotit ca nefacand parte din poporul ales, ci in fata tuturor iudeilor, in Templu, in ultima zi a sarbatorii corturilor : "Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a praznicului - Iisus a  stat intre  ei si  a strigat,  zicand ;  Daca inseteaza  cineva,  sa vina la Mine si sa bea... cel care crede in Mine" (Ioan, 7, 37-38).

Si Evanghelistul Ioan ii da acestei promisiuni un sens cu totul nou, adaugand : "... precum a zis Scriptura : rauri de apa vie vor curge din pantecele (celui care crede in Mine). Iar aceasta a zis-o despre Duhul Sfant, pe care aveau sa-L primeasca acei care cred in El. Caci inca nu era dat Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit" (Ioan 7, 38-39). Regasim aceasta imagine in profetia lui Zaharia, care se citeste la vecernia inaltarii (Zaharia 14, 4-11). Vor izvori din Ierusalim ape vii, se spune aici, si intreaga profetie este un ecou al descrierii din Facere a gradinii Edenului, cu cele patru fluvii care pornesc din ea, reluata in descrierea Ierusalimului ceresc in Apocalipsa. Aceasta profetie anunta evanghelia Sfantului Ioan, legand direct revarsarea apei vii de slava Domnului, care-Si "sprijina picioarele Lui pe Muntele Maslinilor".  

Apa si Duhul Sfant in nasterea "de sus"

Daca, indeobste, in Evan­ghelia lui Ioan apa vie se identifica cu Duhul, exista totusi un pasaj in care apa si Duhul sunt disociate in convorbirea cu Nicodim, cand Hristos invata ca "De nu se va naste cineva de Sus, nu va putea sa vada Imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). Este clar ca aici Hristos vor­beste despre Botez, nu cel al lui Ioan, ci cel pe care El insusi il va in­staura in Biserica : Botezul "cu Duhul Sfant si cu foc" (Matei 3, 1), anuntat deja de Ioan Botezatorul. In acest botez omul se naste din Duh, pentru a se induhovnici, dar aici apa nu este totuna cu Duhul, ci doar un mijloc al re-crearii omului, cu puterea indumnezeitoare a Duhului Sfant si a Cuvantului lui Dumnezeu. Regasim aici relatia initiala, din Facere, intre apa si Duhul lui Dumnezeu. Botezul implineste aceasta prefigurare, nascandu-l pe om pentru Imparatia cerurilor. Dar pentru a fi asociata cu Duhul in Taina Botezului, trebuie ca apa sa-si schimbe starea decazuta. Si aici ajungem la semnificatia cea mai profunda a botezului lui Hristos, privind apa si intreaga creatie.

"Vazutu-Te-au apele, Dumnezeule, vazutu-Te-au apele si s-au spaimantat". Acest verset al Psalmului 76 citit la Paremia slujbei Ceasurilor imparatesti subliniaza intalnirea intre Dumnezeu si creatia Sa infaptuita la Botezul Domnului. Regasim aceeasi idee in cele doua versete ale Psalmului 113, citite de asemenea la slujba Ceasurilor imparatesti, si care revine ca un leit-motiv de-a lungul perioadei de dupa-praznuire : "Marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi... Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit ? Si tie, Iordane, ca te-ai intors inapoi ?".

Teofania constituie aratarea in slava a lui Mesia in lume. Tot ceea ce stim dinainte cu privire la simbolismul apei, al Iordanului, ca fluviu care scalda Pamantul Fagaduintei, ne indreptateste sa acordam acestei sarbatori o dimensiune cosmica si o importanta nemaiintalnita.

In acest moment, Hristos isi paraseste viata anonima pe care o ducea in Nazaret cu Mama Sa, pentru a Se infatisa lui Israel si a-Si, incepe misiunea Sa mantuitoare. Intrand in apele Iordanului, El Se dezvaluie in chip minunat intregii creatii, ca Creator si Mantuitor al ei.

Ce a realizat Hristos primind botezul lui Ioan ? In primul rand Si-a asumat botezul pocaintei, S-a situat intre pacatosi, venind in intampi­narea tuturor iudeilor care il asteptau pe Mesia si care credeau ca L-au aflat in persoana lui Ioan Botezatorul. Dar a venit in acelasi timp in intampinarea cosmosului, a creatiei decazute, descrisa de Sfantul Pavel ca traind chinurile nasterii in asteptarea venirii lui Dumnezeu si a ras­cumpararii.

Intrarea lui Hristos in apa Iordanului este cu adevarat o coborare in sanul creatiei decazute. In icoana Teofaniei noi il vedem pe Hristos in picioare in mijlocul apei cu picioarele sprijinite pe porti : sunt por­tile Iadului, carora le va sparge zavoarele la coborarea Sa in iad, dupa moarte si inainte de inviere. Aceasta coborare a lui Dumnezeu incepe deja la Nastere, cand Hristos isi asuma o natura care-I este straina, ca si starea de suferinta si de mortalitate a omului. Aceasta coborare se continua in botezul din Iordan. Situandu-se printre pacatosi si primind botezul in Iordan, nu El este cel purificat, "caci Dumnezeu n-are ne­voie de a se curati", - cum canta Biserica in mai multe randuri la slujba sarbatorii - ci creatia intreaga, cuprinsa in ape, se curateste de pacat. In icoana sarbatorii vedem reprezentate in adancurile apei figurile simbolice ale marii si Iordanului, rezumand cele doua semnifi­catii ale apei.

Iisus implineste astfel profetiile mesianice expuse mai sus, privind relatia particulara dintre apa si Cuvant, ca si intre apa si Duh.

Apa sfintitoare

"Lumina cea adevarata S-a aratat si luminare tuturor se daruieste. Se boteaza cu noi Hristos, Cel ce este mai presus de toata curatia. Pune sfintenie in ape si curatire sufletelor se face aceasta. Pamanteste lucru este ceea ce se vede si mai presus de ceruri, ceea ce se intelege. Prin baie este mantuirea, prin apa, Duhul si prin afundare se face inaltarea noastra la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, marire Tie !" Prin aceasta afundare in apa, Hristos transforma apa din lumea creata intr-un "izvor al mantuirii". Cum sa intelegem aceasta ? A de­venit Iordanul un fluviu sfant in sine ? Orice inotator imprudent se poate totusi ineca in el, caci Iordanul in sine nu salveaza pe nimeni, Iordanul a ramas acelasi si dupa botezul Domnului, ca si intreaga crea­tie, asa cum si dupa Pastele lui Hristos raman inca bolnavi de tamaduit si pacatosi de rascumparat si morti de inviat! Care este atunci sensul acestui act fundamental ? Ca tot ceea ce priveste opera rascumparatoare a lui Hristos, cu­prinzand aici si Invierea si inaltarea Sa la cer, realitatea inaugurata de El la botezul Sau nu poate fi traita si inteleasa decat in Biserica.

Botezul lui Hristos este prefigurarea propriului nostru Botez, in­stituirea si fundamentul sau istoric. Botezandu-Se in Iordan, primind apoi Duhul Sfant la iesirea din apele acestuia, Hristos a curatit si sfintit intreaga natura umana pe care o recapitula in Sine, si aceasta a facut-o spre instituirea Bisericii si a Tainelor ei. Duhul Sfant a dat oamenilor sa traiasca aceasta in propria lor persoana, prin harul re­varsat in Taina Botezului in Biserica. Orice om se boteaza fiindca Hristos S-a botezat ; orice botez este reproducerea si repetarea unicului botez al lui Hristos, reinnoit prin harul Sfantului Duh, asa cum fiecare euharistie este in acelasi timp o repetare si o reinnoire a unicei jertfe a lui Hristos pe Cruce. Iata de ce slujba sfintirii apei la Botez cuprinde rememorarea liturgica a acestui eveniment, rememorare care actualizeaza in apa cristelnitei sfintirea savarsita la Iordan prin Sfantul Duh.

Dimensiunea pascala a Teofaniei

Trecerea iudeilor prin Marea Rosie a marcat momentul culminant al Pastelui lor. La fel, afundarea lui Hristos in apele Iordanului, preinchipuind coborarea Sa in adancurile creatiei decazute, in timpul celor trei zile petrecute in mormant, anunta deja Pastele - trecerea Sa prin moarte si izbucnirea de lumina si viata din dimineata invierii. Ca si Nasterea, Teofania poarta pecetea bucuriei pascale.

Dar Botezul se refera explicit la invierea lui Hristos, asa cum ne invata Sfantul Pavel : "Fratilor, au nu stiti ca toti cati in Hristos Iisus ne-am botezat, intru moartea Lui ne-am botezat ? Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii ; caci daca am crescut impreuna cu El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui" .

In fapt, aceasta sfintire a creatiei prin Hristos coincide cu aratarea lui Dumnezeu in Treime. Descoperirea si rascumpararea sunt analoge. Creatia intreaga se sfinteste acum in vederea rascumpararii din ziua invierii. Putem spune ca, intr-un fel, inaintea omului, cosmosul a fost mantuit prin botezul lui Hristos.

Spre Noul Legamant

Am vazut deja in a doua lectura din Vechiul Testament de la Boboteaza, ca profetul Isaia a legat apa de vestirea Noului Legamant. Asa cum apa coboara din cer si se intoarce in cer dupa ce a adapat pamantul, Cuvantul lui Dumnezeu Se coboara la oameni si nu Se intoarce la cele de sus decat numai dupa ce si-a im­plinit misiunea. Fara a forta sensul textului, e usor de recunoscut in cuvintele Domnului o aluzie la Mesia : Isaia prezice venirea Cuvantului lui Dumnezeu intrupat, care instituie Noul Legamant, un "legamant vesnic".

Asocierea lui Mesia cu apa este graitoare in lumina Epifaniei : prima manifestare a lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu, are loc la Iordan, la Botezul pocaintei. In persoana lui Hristos, Dumnezeu vine in chip real in intampinarea poporului ales al Sau pentru a-l mantui, si a-l indumnezei prin Duhul Sau cel Sfant. Aceasta intalnire a omului cu Dumnezeu are o profunda dimensiune cosmica. Caci intrand in apa Iordanului, Hristos cheama la mantuire si indumnezeire, in aceeasi masura, intreaga lume creata si pe om si face aceasta prin om. Epifania stabileste astfel un Nou Legamant : un legamant care nu priveste numai poporul ales dintre neamuri, ci fiecare om si intreaga creatie, simboli­zata, recapitulata si exprimata in apa Iordanului.

Binecuvantarea apelor si a lumii la Teofanie

Botezul lui Hristos a insemnat totodata si o sfintire a lumii reale, istorice, o data pentru totdeauna, chiar daca urmarile acestui fapt nu vor fi vizibile pentru toti decat in zilele din urma. La Iordan, Hristos a alungat raul din apa si, prin ea, din intreaga fire. Apa Iordanului putea fi considerata de iudei ca suficient de pura pentru a servi la botezul pocaintei, la care-i indemna Ioan. Totusi, in fata desavarsitei sfintenii a lui Dumnezeu dezvaluita in Hristos, chiar Iordanul trebuia sa fie sfintit, devenind in chip virtual mijlocul renasterii omului la realitatea imparatiei lui Dumnezeu, in Hristos. Prin aceasta sfintire apele Iordanului au capatat in chip tainic caracterul eshatologic prezis de profetii Vechiului Testament, dar si in Evanghelia lui Ioan. Iordanul devine astfel imaginea tainica a "izvoarelor man­tuirii". Odata sfintita, apa devine simbolul sfant al Duhului, care-l recreeaza pe om pentru imparatia cerurilor, si semnifica creatia insasi, recapitulata, izbavita si sfintita de Dumnezeu, asa cum va fi in veacul ce va sa vina.

Acest act de sfintire se innoieste la fiecare botez in Biserica : bine­cuvantand apa din cristelnita, pentru a o transforma in "baia renasterii, izvor de sfintenie", preotul cere Tatalui, de trei ori : "insuti, iubitorule de oameni, imparate, si acum trimite darul Preasfantului si de viata facatorului Tau Duh, Care sfinteste toate, si sfinteste apa aceasta...", adaugand apoi : "si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate...". Fiecare slujba de sfintire a apei aminteste lucrarea creatoare si mantuitoare a lui Dumnezeu, in nemasurata ei amploare si profun­zime.

Totusi Biserica nu sfinteste apa numai pentru savarsirea tainei botezului, pentru a introduce in sanul ei un nou membru. In fiecare an, la Boboteaza, ea savarseste aceasta slujba de sfintire a apelor in amintirea faptului istoric al botezului lui Hristos, dar si pentru a sfinti si a binecuvanta efectiv intreaga fire, revarsand asupra ei deplinatatea harului lui Hristos "prin mijlocirea acestei ape sfintite". Imediat dupa aceasta binecuvantare, preotii ii binecuvanteaza pe credinciosi, locasul bisericii, stropindu-i cu apa sfintita, ca si tot spatiul inconjurator. Pentru a sublinia amploarea acestei slujbe sfintitoare, obiceiul cere ca ea sa se savarseasca in afara bisericii, langa un izvor, un rau, sau la fantana unui sat sau a unei manastiri, indicandu-se astfel dimensiunea cosmica a slujbei prin care Biserica vrea sa sfinteasca toata firea, prin darul Sfantului Duh si stropirea cu "apa mantuirii". Credinciosii sunt invitati nu numai sa bea aceasta apa, dar sa si stropeasca cu ea casele, sfintind astfel spatiul unde-si duc zilele vietii pamantesti.

Teofania ca marturie

Intrand in apele Iordanului, Hristos in­departeaza raul din lume si o sfinteste prin puterea dumnezeirii Sale care iradiaza din omenitatea sa. Indata se arata Sfanta Treime, prin glasul Tatalui, Care-L numeste Fiu al Sau, si prin venirea Duhului Sfant stand deasupra Lui. Sfintirea lumii si aratarea Treimii, asa cum am mai spus, sunt ingemanate in liturghia bizantina. Vadindu-Si dum­nezeirea la Iordan, Hristos isi incepe misiunea mantuitoare, marturisind ca este Fiul lui Dumnezeu. Or, tocmai aceasta marturisire il va duce la Cruce. Intreaga Sa lucrare, Pastele pe care-l implineste de-a lungul Patimilor si invierii Sale, este marturie constanta a realitatii indicate prin vocea Tatalui la Iordan : "Acesta este Fiul Meu cel iubit". In bo­tezul lui Hristos, crucea este deja prezenta. Ea este anuntata de vocea Tatalui Care-L numeste Fiu, si apare si ca act de curatire si indepartare a raului prin apele sfintite, ca binecuvantare si izvor de sfintenie pentru lume.

Sangele si apa : doua forme de marturie

 

Dupa cum Hristos S-a infatisat lumii dupa o viata anonima timp de 33 de ani in Nazaret, tot asa Biserica primelor secole a cunoscut perioade de clandestinitate, in care ea a trait inchisa in ea insasi, si perioade de marturisire publica, in timpul persecutiilor. Dar niciodata Biserica n-a incetat sa actioneze asupra lumii, fie in taina, fie manifestandu-se prin martirii ei. Caci sfintind apa botezului de fiecare data cand primea in sanul ei un nou crestin, ea binecuvanta si sfintea intreaga lume. Aceeasi lucrare de sfintire si binecuvantare a lumii au infaptuit-o si martirii, alungand stapanirea raului din lume prin sacrificiul vietii proprii, raspandind prin sangele varsat pentru adevarul credintei in Hristos, harul Sfantului Duh. Martiriul este, de altfel, socotit un botez ; orice om care moare marturisindu-L pe Hristos, chiar daca n-a apartinut inainte Bisericii, este considerat botezat prin sangele varsat ca marturisitor.

 
Ceea ce Biserica nu putea face, in pace, in vazul lumii, prin stro­pirea cu apa sfintita, au indeplinit martirii la lumina zilei, in locurile unde prezenta raului si stapanirea diavolului peste lume erau mai va­dite, in chiar locul martiriului lor. Ei au savarsit astfel un fel de botez al lumii. Prin moartea lor, prin suferintele cel mai adesea atroce, au facut sa rasune vestea buna a mantuirii in cele mai de jos ale creatiei, in cel mai profund intuneric.

Tainica inrudire intre sange si apa este luminata de Sfantul Ioan in evanghelia sa, ca si intr-una din epistolele sale. Este singurul care da marturie despre impunsatura de lance a ostasului, oprindu-se asupra unui detaliu semnificativ : "Ci unul dintre ostasi cu sulita a impuns coasta Lui si indata a iesit sange si apa. Si cel care a vazut a marturisit si marturia lui e adevarata ; si acela stie ca spune adevarul, ca si voi sa credeti" (Ioan 19, 34-35) ".

Regasim aceasta mentionare in intaia epistola a Sfantului Ioan, aici sangele si apa fiind asociate Sfantului Duh, intr-un pasaj deosebit de dificil de interpretat : "Acesta este Cel Care a venit prin apa si prin sange : Iisus Hristos ; nu numai prin apa, ci prin apa si sange; si Duhul este Cel Care mar­turiseste, ca Duhul este adevarul. Si trei sunt care marturisesc pe pamant : Duhul si apa si sangele si acesti trei marturisesc la fel" (I Ioan 5, 6-8).

Nu e momentul sa dezvoltam aici o exegeza a acestor versete, dar trebuie sa notam accentul pus de Sfantul Evanghelist Ioan pe relatia intre marturie / marturisire, apa, sange si Sfantul Duh. In Biblie intal­nim aceste asocieri stranse, "apa / Duh", mai ales cu privire la simbo­lismul eshatologic al apei. Aici aceeasi asociere este imbogatita prin-tr-un alt simbol, al sangelui (simbol deosebit de important in gandirea iudaica), si aceasta se face intr-un context cu totul special, acela al mar­turiei. Faptul ca din coasta lui Hristos rastignit a iesit sange si apa se alatura marturiei Duhului la Iordan, despre adevarul mantuirii omului prin Fiul lui Dumnezeu facut om, Care a propovaduit in lume si S-a rastignit pe cruce din iubire si supunere fata de Tatal.

Sfantul Duh da marturie despre divinitatea lui Hristos ea Fiu al lui "Dumnezeu, de-a lungul intregii Sale lucrari mantuitoare, si la Iordan si pe Cruce. De asemenea El perpetueaza aceasta adeverire prin lucrarea Bisericii, in sfintirea apei la taina   botezului si prin sangele martirilor.

Teofania ca Epifanie a Bisericii

Biserica se manifesta in univers, sfintind apa si stropind universul cu ea. Insusi faptul ca aceasta slujba se savarseste in afara lacasului de cult indica semnificatia ei cosmica. Biserica iese din lacasul sfant, consacrat, separat si diferit de restul lumii, pentru a se duce acolo unde se afla apa, acolo unde se manifesta esenta vietii omului si lumii, potrivit perspectivei spirituale pe care o ofera Biblia.     

Gresit s-a crezut ca Liturghia se traieste numai in lacasul de cult, ca ea trebuie sa se separe cu totul de o lume care-i este straina, printr-o strangere tematoare in ea insasi. Separarea de lume este intr-un fel necesara la savarsirea Sfintei Euharistii, dar nu trebuie sa uitam ca, daca Biserica este "in lume", fara a fi "a lumii", menirea ei este sa dea marturie asupra identitatii sale in fata oamenilor, revarsand darurile lui Dumnezeu in diversele locuri unde ea ia fiinta. Exista oare in zilele noastre, in afara martiriului, o modalitate mai puternica si mai profunda de a aduce lumii vestea cea buna a mantuirii decat cea a binecuvantarii si revarsarii darurilor lui Dumnezeu asupra ei ?

Autoritatile comuniste au stiut ce fac, cand au interzis astfel de slujbe in timpul aservirii Bisericii. Este regretabil ca sfintirea apelor la Boboteaza se face atat de ti­mid in Occident. Nicicand lumea n-a avut mai multa nevoie de sfintire si binecuvantare ca acum. Si tot asa ea are nevoie de marturia Bisericii, de harul pe care ea e datoare sa-l raspandeasca asupra lumii prin apa sfintita. Cand vom vedea preoti si episcopi iesind cu curaj, insotiti de credinciosi care stiu ce vor, venind sa sfinteasca apele din pietele publice, din orase si sate, amintind prin aceasta adevarul de nezdrun­cinat pe care l-a vestit Hristos la Iordan : izbavirea lumii si a oame­nilor ?

"Cel ce imbraca cerul cu nori, Se imbraca astazi cu apele Iorda­nului; si se curateste cu a mea curatire, Cel ce ridica pacatul lumii. Si de sus este marturisit de catre Duhul, Cel de o fiinta, a fi Fiul Unul-Nascut al Tatalui Celui dintru inaltime. Catre Care sa strigam : Cel ce Te-ai aratat si ne-ai mantuit pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru, slava Tie!".

Binecuvantand apele si prin ele locasul bisericii, casele si intreaga lume, preotul canta troparul sarbatorii, aducand aminte de aratarea Dumnezeirii Care face  cu oamenii un Nou Legamant : "In Iordan Botezandu-Te, Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat; ca glasul Parintelui a marturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; si Duhul in chip de porumbel a adeverit intarirea cuvantului. Cel ce Te-ai aratat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, marire Tie".

Ierodiaconul Gabriel

09 Octombrie 2009

Vizualizari: 15909

Voteaza:

Simbolismul apei in Teofanie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE