Nobody sau credinta ca procent


Dupa agitatul sfarsit de an 1989 si cateva luni de reflectie mai mult sau mai putin de grup, dupa o „scrasnita“ conferinta a preotilor si o „suspecta“ adunare a laicatului, desfasurata sub privirile speriat-nedumerite ale ierarhiei, discursul sinodal pare a se fi pitulat autoritar, de cele mai multe ori suficient si vag mahnit, in spatele procentelor. Mi-am adus aminte de toate acestea atunci cand, la sfarsitul anului trecut, Andrei Plesu atragea atentia asupra unui text din Anuarul Institutului de Studii Avansate din Berlin pentru anul de studiu 2000-2001 pe care o cercetatoare din Ecuador il propunea spre reflexie colegilor ei. In anul cu pricina, textul circula pe Internet. El asaza oarecum intr-o lumina patetic relativista lumina, oarecum spectrala, a dramei planetare1.

Daca am reduce umanitatea „spune textul propus de Leticia Avil?s“, la dimensiunile unui sat de 100 de locuitori, pastrand in chip riguros proportiile tuturor categoriilor umane existente, „satul“ acesta ar arata astfel: 57 asiatici; 21 europeni; 14 americani (din ambele Americi); 8 africani. 52 de femei; 48 de barbati. 70 cetateni de culoare; 30 albi. 70 necrestini; 30 crestini. 89 heterosexuali; 11 homosexuali. 6 din cei 100 de locuitori ar detine 59% din averea totala a satului. Toti 6 ar fi americani. 80 din locuitorii satului ar locui in conditii precare, 70 ar fi analfabeti, 50 ar fi subnutriti. In fiecare zi, ar muri unul si s-ar naste doi. Unul singur ar avea un titlu academic, unul singur ar avea un computer. Mai departe: daca te trezesti dimineata sanatos, esti mai fericit decat circa un milion de oameni, care nu vor apuca saptamana viitoare. Daca n-ai trecut printr-un razboi sau printr-o inchisoare, daca nu stii ce inseamna tortura si foamea, esti mai fericit decat 500 de milioane de oameni. Daca poti merge la biserica fara sa te temi ca vei fi amenintat, arestat sau ucis, ai mai mult noroc decat 3 miliarde dintre semenii tai. Daca ai mancare in frigider, esti imbracat decent, ai un acoperis deasupra capului si un pat pe care sa dormi, esti mai bogat decat 75% din locuitorii Pamantului. Daca ai un cont in banca si ceva bani in buzunar, apartii unei minoritati de 8%, care o duce bine. Daca citesti acest text, ai sansa de a nu te numara printre cei 2 miliarde de cetateni ai planetei, care nu stiu sa citeasca.

Ma indoiesc ca lectura acestui text poate starni cuiva entuziasm. In orice caz socot ca rememorarea lui ar trebui sa mai atenueze din elanul triumfalist cu care, nu o data, Biserica noastra (ca parte a universalului) isi savureaza procentele si expediaza pausal mantuirea neamului intr-o catedrala al carei statut este, deocamdata, itinerant.2 Cand spun asta ma gandesc la cateva probleme pe care Sfantul Sinod s-ar cuveni sa le aiba in atentie si pe care le voi enumera mai la vale. Cu un an si jumatate inainte de 2007, a sosit vremea ca tacerea rugatoare si duhovniceasca sa fie insotita de actiunea fulgeratoare si concreta a Duhului.

1) raporturile dintre B.O.R. si cultura, absenta mai mult sau mai putin voita a unui dialog real (chiar daca incomod) cu intelectualitatea;

2) lipsa unei comunicari reale (camuflata in formalism dibaci) dintre ierarhie, preotime si laicat;

3) reinduhovnicirea invatamantului teologic devenit o forma de invatamant „tehnic“ de profil si reconsiderarea felului in care se preda religia in scoala;

4) revitalizarea si responsabilizarea parohiilor ca si revitalizarea mijloacelor de expresie ale predicii si catehezei;

5) o analiza anticipativa (sprijinita de sociologi, etnologi etc) a consecintelor fenomenului de pierdere a ruralitatii, stiut fiind ca satul se va confrunta cu cele mai mari probleme odata cu integrarea in Uniunea Europeana; experienta secularizarii occidentale a aratat ca exista o legatura directa intre pierderea identitatii religioase a unei societati si „deruralizarea“ acesteia; imi permit sa sugerez aici colaborarea cu Muzeul Taranului Roman, la ale carui „spasme recente“ Biserica a raspuns alegand calea duhovniceasca a rugaciunii tacute dupa ce cu ani in urma ierarhia se inghesuia la vernisaje langa Horia Bernea, la a carui inmormantare a slujit aproape jumatate din Sf. Sinod!

6) formularea limpede din partea Sinodului BOR a unei doctrine sociale clare;

7) redimensionarea raporturilor cu ceea ce ne-am obisnuit sa numim diaspora, din perspectiva expansiunii migratiei pietei de munca si a mobilitatii transnationale. La toate acestea adaug cateva intrebari pe care mi le pun ca teolog si madular al Bisericii, in legatura cu cele aproximativ 250.000 de avorturi anual la nivel national, cu 10 procente abandon dupa nastere din totalul nasterilor pe 2004, cu violenta din sanul familiei, cu violenta in limbaj a mijloacelor media si a politicului, si last but not least in legatura cu prostul gust care a inceput sa covarseasca spatiul crestin, de la chilia monahului si pana in pangarele bisericilor importante ale Capitalei, trecand prin „duhul ziditor-constructor“ ce bate brambura, scotand la iveala punctul de vedere intepat al toapei ortodoxe roasa de uitarea chipurilor cunoasterii celei impotriva firii, aflate in lume in fire (Sf. Isaac Sirul), fara habar de Mistagogia Sf. Maxim Marturisitorul, dar intotdeauna gata sa desarte incontinent si aiuritor afurisenii la un loc cu vrafuri de versete evanghelice!

Si ca sa inchei, cum se face ca intr-o tara cu un asemenea procent insemnat de apartenenta crestina, coruptia si faradelegea au ajuns probleme ce pun in pericol siguranta nationala? La urma-urmei ce fel de crestini suntem?

In luna martie a anului 2003 am avut privilegiul unei convorbiri cu Parintele Teofil Paraian in chilia sa de Manastirea Sambata. L-am intrebat:

- Parinte Teofil, care credeti ca este astazi, la inceputul celui de-al treilea mileniu, cea dintai primejdie care ne pandeste?

Raspunsul parintelui a cazut asemenea unei ghilotine:

- Da, am aflat si sunt convins ca in vremurile pe care le traim oamenii traiesc social in religie, dar nu traiesc religios in societate.

Acesta este aportul de deficit al credintei noastre nationale contemporane (identificat de o mare autoritate duhovniceasca) la ceasul confruntarii cu modernitatea unei Europe care refuza intaietatile crestine in formularea constitutionala a fundamentelor sale istorice, visand la o uniune orizontala si lipsita de transcendent. Nu-i vorba ca si transcendentul eclesiei e spart de aproape 1000 de ani.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate „observa de curand Bartolomeu Anania. Isprava lui cea mai mare este accea ca dintr-o singura Biserica a facut mai multe. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua sa o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu.

Si atunci, in ciuda predictiei lui Malraux, mi se pare legitima urmatoarea intrebare asupra veacului de curand inceput: post-modernism sau post-crestinism? Cine e raspunzator la aceasta intrebare?

Mi-e teama ca gravura de care amintea Denis de Rougemont ca circula prin secolul al XVII-lea in Anglia intitulata „Nobody“!

1. Textul ca atare a fost reprodus dupa un articol publicat de catre Andrei Plesu in revista Dilema veche din 3 decembrie 2004.

2. Autorul acestor randuri nu este catusi de putin ostil proiectului unui locas reprezentativ al BOR, ci doar categoric impotriva denumirii de Catedrala Mantuirii Neamului, sintagma ce denatureaza inept si fara nici un fel de acoperire teologica proiectul Patriarhului Miron Cristea care, din motive binecuvantate, il intitulase Catedrala intregirii Neamului, fapt ce ar trebui sa ne puna mai abitir pe ganduri in perspectiva proxima a contributiei diversitatii neamurilor la unitatea batranului continent.

                                                                                                         Razvan Ionescu

.

04 Iulie 2005

Vizualizari: 823

Voteaza:

Nobody sau credinta ca procent 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE