7 ani de la plecarea la Domnul a parintelui Grigore Babus

Amintiri despre părintele Grigore Băbuş

La 7 februarie 2015 se împlinesc 7 ani de când părintele arhimandrit Grigore Băbuş a trecut la cele veşnice. În aceste momente, îmi vin în minte multe amintiri cu unchiul meu, cel care mi-a dat atâtea sfaturi folositoare de la prima noastră întâlnire (în jurul vârstei de 10 ani) şi până când a trecut la Domnul.

Pentru toate îi sunt recunoscător, aşa cum le sunt şi părinţilor mei. La început, în copilărie, participând la slujbele de la Catedrala Patriarhală alături de tatăl meu (văr cu părintele), privindu-l în apropierea Patriarhului de vrednică pomenire Justinian, nu îndrăzneam să mă apropii, dar în foarte scurt timp copilul de atunci i-a simţit blândeţea, sinceritatea şi bucuria că cineva din familie dorea să-i urmeze. Cu timpul, m-am apropiat de părinte ca de un călăuzitor, la care veneam de fiecare dată cu încrederea că voi primi sfatul cel mai bun, cel care mă putea ajuta în momentele legate de cercetare, de încercare, de scris, de lectură, de continuarea studiilor teologice, de întemeierea unei familii.

De fiecare dată l-am găsit fie printre zecile de mii de volume ale Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim, retras la un birou asemenea unui sihastru în chilia sa, fie acasă la căminul Patriarhiei, tot printre cărţi, unde puteam sta de vorbă în tihnă. În ciuda emoţiilor, care mă stăpâneau la început, cu timpul mi-am dat seama că unchiul era un călugăr modest, cu voce părintească, blândă, care mă antrena într-o conversaţie fără distanţe, ca între doi oameni fireşti ce-şi doreau în mod sincer să-şi spună lucruri în acord cu interiorul lor. Îmi vorbea mult despre anii copilăriei, despre vocaţia care exista deja în familie, tatăl său regretând că nu se făcuse călugăr la mănăstirea la care era stareţ unchiul său, fratele mamei, arhimandritul Grigore Georgescu. Îşi amintea cu nostalgie de calitatea de frate de la Mănăstirea Cheia, unde, înainte de a deveni un vieţuitor de nădejde, a avut ascultări gospodăreşti şi bisericeşti. Educaţia religioasă primită acolo, participarea la toate slujbele din biserică, după rânduiala stabilită, i-au impus un regim de viaţă poate destul de sever pentru mulţi, dar preacuvioşia sa vorbea despre acea perioadă cu mult drag, ducându-mă cu gândul la virtuţi precum curajul, răbdarea, strădania, omenia, slujirea semenilor înainte de a le satisface pe ale sale. Practic acei ani, îmi spunea adesea părintele, au fost cei în care a învăţat ascultarea şi rânduielile monahale, precum şi slujbele bisericeşti, lucruri care i-au fost de mare folos mai târziu. În ceea ce-mi spunea, observam parcă structura tripartită a Rugăciunii Domneşti: supunerea faţă de voia Tatălui, sărăcia celui care nu este înfometat decât de pâinea cea spre fiinţă, şi curăţirea de răutate. La acea vârstă a adolescenţei, îi creştea în suflet dragostea de carte şi dorinţa de a se forma ca slujitor luminat al Bisericii. De altfel, longevitatea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, părintele spunea că a avut-o şi datorită activităţilor ordonate din mănăstire: post, rugăciune, abstinenţă, viaţă dusă în reculegere, cu Dumnezeu în suflet şi în gând. Credinţa în Dumnezeu şi slujirea Lui i-au luminat viaţa, i-au modelat sufletul, i-au dat forţă să îndeplinească ascultările şi să învingă greutăţile, mai ales în acei ani în care alături de alţi preoţi a cunoscut încărcătura fizică şi sufletească a închisorii. De altfel, în mod constant evita să-mi vorbească despre această perioadă, refuzând, poate din prea multă durere, să-şi reamintească, să retrăiască ceea ce fiinţa sa trăise la limita suportabilităţii în închisorile de la Jilava, Aiud şi Salcia sau la muncă forţată lângă Dunăre.

Un alt loc în care m-am întâlnit de nenumărate ori cu părintele arhimandrit Grigore Băbuş a fost bineînţeles Biblioteca Sfântului Sinod. Aici am descoperit o personalitate de înaltă valoare intelectuală, cărturarul discret şi de cea mai fină formaţie culturală, împătimitul de lectură, eruditul salvator de carte rară, omul meticulos care timp de zeci de ani s-a îngrijit de acest spaţiu de cultură, unde a pornit de la aproximativ 4.000 de volume şi, până la retragerea sa la Mănăstirea Cheia, a ajuns să atingă cifra de 100.000, dintre care mii de cataloage, cărţi rare şi manuscrise din secolele XVI-XVII. Din felul în care-mi vorbea despre bibliotecă şi cărţile din ea mi-am dat seama că dorinţa sa a fost să continue tradiţia vechilor biblioteci mănăstireşti, adevărate şcoli de zidire sufletească şi culturală a neamului, spaţii de lumină duhovnicească, de dragoste de oameni şi de Dumnezeu. Părintele avea bunul obicei să spună: „Pentru omul intelectual nu poate lipsi cititul. N-ai citit, nu eşti om. Dacă citeşti, eşti om de două ori. Este singura preocupare valabilă. Biserica trebuie să ducă mai departe învăţătura cărţii. N-ar trebui să uităm că primele şcoli au fost puse pe picioare de propovăduitorii creştinismului.“ Aici am primit nenumărate îndrumări bibliografice în munca mea de formare ca cercetător al istoriei bizantine, de la unchiul am înţeles încă din anii de seminar cât de important este să ai curaj şi să aperi inestimabilul tezaur al cărţii. Mă gândesc acum şi la faptul că în perioada dinainte de 1989 părintele, alături de atâţia alţi preoţi, a fost un purtător de cultură şi cât a riscat să rămână un autentic iubitor de neam şi de Dumnezeu.

De-a lungul vieţii, preacuviosul părinte a adunat şi o colecţie importantă de titluri în biblioteca personală, pe care, aşa cum am observat într-una din mărturisirile sale, spera să le lase într-o formă oraganizată obştii Mănăstirii Cheia, pentru a fi consultate de cei avansaţi sau mai puţin avansaţi în cunoştinţe teologice. Îmi vorbea, în ultimii ani de viaţă, despre acest ultim proiect cu speranţa că va apuca acea zi în care să pună personal cărţile în rafturi.

Printre nenumăratele amintiri cu părintele arhimandrit Grigore Băbuş nu le pot uita pe cele în care mergeam cu părinţii la Catedrala Patriarhală la sfintele slujbe, sau cei doi ani de diaconat, când am slujit alături de unchiul meu, cu foarte multă emoţie, în care mi-am dat seama de ce în cei peste 50 de ani de slujire foarte mulţi i-au remarcat calităţile de slujitor bisericesc, vocea baritonală încântând credincioşii care veneau să participe la frumoasele slujbe.

Tragedia zilelor noastre este poate suferinţa, sărăcia, frica, dar gravă este şi dezbinarea fiinţială şi uneori ireconciliabilă, care a pătruns în vieţile noastre. Nu mai vedem în cel de lângă noi pe semenul nostru, pe fratele care are acelaşi Tată ceresc. Uităm de criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii: dragostea. Întâlnirile mele cu părintele arhimandrit Grigore Băbuş au avut intensităţi diferite, dar i-am descoperit de fiecare dată smerenia firească, credinţa puternică, dragostea jertfelnică, dorinţa de a se pune stavilă în faţa răului. Aceste rânduri nu doresc să fie simple exerciţii admirative, ci sunt izvorâte din recunoştinţa faţă de unchiul meu, cel care a ştiut să găsească cuvântul potrivit care să mă înveţe că până la urmă depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos şi de strămoşi. Alegerea şi vina ne aparţin deopotrivă.

Scurtă biografie a parintelui Grigore Băbuş

Părintele s-a născut în anul 1915 în comuna Teişani, din judeţul Prahova. De la 13 ani, a plecat ca ucenic la mănăstirea prahoveană Cheia, unde era stareţ unchiul său, arhimandritul Grigore Georgescu. La 18 ani, a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Cernica şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde i-a avut colegi apropiaţi pe monahii Teoctist Arăpaşu, viitorul Patriarh al României, şi Sofian Boghiu, viitorul stareţ al Mănăstirii Antim. După absolvirea cursurilor Facultăţii de Teologie, s-a înscris la doctorat. Fiind înzestrat cu o voce deosebită, a devenit, pe rând, cântăreţ şi ierodiacon, ieromonah şi arhimandrit la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. La un moment dat, a fost numit stareţ al Mănăstirii Cheia, până când Patriarhul Justinian l-a readus în Bucureşti, unde o vreme a fost duhovnic al studenţilor Facultăţii de Teologie. În această perioadă, a fost rânduit cu supravegherea disciplinei în internat, precum şi cu punerea în practică a programelor de cult şi învăţământ. Patriarhul Justinian i-a încredinţat misiunea de a se ocupa de organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, din incinta Mănăstirii Antim, unde a lucrat împreună cu prietenul său arhimandrit Bartolomeu Anania. În 1959 a fost arestat pentru că n-a „înghiţit“ comunismul. A fost închis la Jilava, Aiud şi Salcia.

Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş

Sursa:ziarullumina.ro

.

06 Februarie 2015

Vizualizari: 157

Voteaza:

7 ani de la plecarea la Domnul a parintelui Grigore Babus 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE