Alocutiunea PF Daniel sustinuta in cadrul celei de a XIII-a Adunari Generale a Conferintei Bisericilor Europene

Speranta se naste din credinta si se manifesta prin iubire

I. Iisus-Hristos – izvorul sperantei

Tema propusa de Conferinta Bisericilor Europene pentru cea de a XIII-a Adunare Generala: „Chemati la o singura speranta in Hristos” este cat se poate de potrivita pentru perioada prin care trece astazi atat aceasta organizatie, cat si toate Bisericile din Europa. In vremurile acestea de criza financiara, de cautare a unor noi solutii pentru iesirea din atatea impasuri, crestinii trebuie sa reflecteze impreuna la ceea ce inseamna pentru ei speranta in Hristos, sau, mai bine zis, cum pot ei mai bine sa-si armonizeze sperantele lor cu speranta cea una in Iisus Hristos, Domnul nostru.

In scrierile Noului Testament, speranta crestina este descrisa ca fiind „o speranta mai buna”, prin care ne apropiem de Dumnezeu (cf. Evrei 7, 19). Aceasta speranta mai buna este identificata, de fapt, de Sfantul Apostol Pavel, cu Hristos Insusi – „Speranta noastra” (cf. I Timotei 1, 1; Coloseni 1, 27).

Iisus Hristos este Speranta noastra deoarece El este deodata Dumnezeu desavarsit si om deplin. El este Cel prin care „toate s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 3); „toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate… El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit (Dumnezeu) sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale” (Coloseni 1, 16-20).

Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu aratata catre noi, este Speranta noastra pentru ca El este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevazut” (Coloseni 1, 15), Creatorul, Proniatorul si destinatia ultima a lumii si a existentei create. El este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul nascut, intrupat pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, dupa cum afirma Sfantul Evanghelist Ioan, „atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16).

Iisus Hristos, Creatorul si Mantuitorul lumii, este Speranta noastra pentru ca prin El avem viata (cf. I Ioan 4, 9), Cuvantul lui Dumnezeu fiind trimis in lume de catre Tatal pentru ca lumea „viata sa aiba si inca din belsug” (Ioan 10, 10). Sfantul Apostol Pavel spune ca „viata noastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3), iar cei ce nu sunt in Hristos, sunt „lipsiti de nadejde si fara de Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 12).

Iisus Hristos, „Lumina lumii” (Ioan 8, 20), este Speranta noastra pentru ca El este Adevarul suprem si vesnic (cf. Ioan 14, 6), Cel ce ieri si azi si in veci este Acelasi (cf. Evrei 13, 8), iar cuvantul Sau este cuvantul adevarului (cf. Ioan 17, 17; I Tim. 2, 15).

Iisus Hristos, Biruitorul pacatului, al mortii si al iadului, este Speranta noastra pentru ca El este Pacea noastra, Cel ce a impacat pe om cu Dumnezeu (cf. Efeseni 2, 14), prin El avand toti apropiere catre Tatal, intr-un Duh (cf. Efeseni 2, 18).

Iisus Hristos, Miluitorul si Binefacatorul nostru, este Speranta noastra pentru ca El a asumat firea umana, a curatit-o, a sfintit-o si a ridicat-o in slava, in intimitatea iubirii vesnice a Preasfintei Treimi. Hristos-Domnul este Usa care ne conduce in interiorul vietii si al comuniunii dumnezeiesti, Usa prin care daca va intra cineva se va mantui (cf. Ioan 10, 9). De aici si legatura intima dintre speranta si mantuire afirmata in mod repetat de Noul Testament: „prin speranta ne-am mantuit” (Romani 8, 24), caci „oricine si-a pus in El speranta, acesta se curateste pe sine, asa cum Acela curat este” (I Ioan 3, 3).

In invataturile si faptele lui Iisus Hristos se arata taina iubirii smerite si atotputernice a Presfintei Treimi pentru om si posibilitatea omului de a participa la viata vesnica a Preasfintei Treimi. In legatura cu aceasta, Sfantul Apostol Pavel spune ca prin Hristos, Cel rastignit si Inviat, Dumnezeu „impreuna cu El ne-a sculat si impreuna ne-a asezat intru ceruri, in Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6). De aceea, pentru toti cei ce prin El au crezut in Dumnezeu, spune si Sfantul Apostol Petru, El este „speranta noastra in Dumnezeu” (cf. I Petru 1, 21).

Intemeiati fiind pe promisiunea divina, conform careia: „credincios (fidel) este Dumnezeu, prin Care ati fost chemati la impartasirea cu Fiul Sau Iisus Hristos, Domnul nostru” (I Corinteni 1, 9), crestinii, cu smerenie, trebuie sa-si puna toata speranta in iubirea infinita a lui Hristos, intrucat Dumnezeu celor smeriti le ajuta, daruindu-le harul Sau (cf. Pilde 3, 34). Dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel, crestinii sunt cei ce „mai inainte au nadajduit in Hristos” (Efeseni 1, 12), fiind pecetluiti cu fagaduinta Sfantului Duh (cf. Efeseni 1, 13). Aceasta speranta in Hristos, in care si prin care Dumnezeu Se autocomunica sau Se autodaruieste omului, este, de asemenea, o garantie ca in El, in Hristos, „toti vor invia” (I Corinteni 15, 22).

Credinta in Dumnezeu este intarita prin nadejdea Evangheliei (cf. Coloseni 1, 23) si pusa in practica prin dragostea cu care omul raspunde dragostei neconditionate a lui Dumnezeu, ca si prin dragostea fata de aproapele. In prima sa epistola catre tesaloniceni, Sfantul Apostol Pavel subliniaza foarte bine legatura dintre credinta, nadejde si dragoste, vorbind despre “lucrul credintei voastre si de osteneala iubirii si de staruinta sperantei voastre in Domnul nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 1, 3). Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, cunoasterea lui Dumnezeu este credinta vie care da nastere sperantei, iar speranta naste dragostea.

Speranta crestina creste si aduce roade prin cooperarea omului cu Dumnezeu. Speranta este dar facut de Dumnezeu fiintei umane, insa un dar care trebuie cultivat. De aceea, crestinul are datoria de a lupta in aceasta viata impotriva a tot ceea ce-l poate impiedica sa implineasca voia lui Hristos. Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos a aratat, prin cuvintele Sale si prin viata Sa, ca in lumea cazuta, marcata profund de pacat, de patimi egoiste, de lucrare demonica si de moarte, este greu, dar nu imposibil, ca omul sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu, Care doreste eliberarea omului de pacat si de moarte si dobandirea vietii si fericirii vesnice.

Ispitele cu care s-a confruntat Iisus in pustie (cf. Matei 4, 4), si anume: lacomia materiala (problema economica), obsesia afirmarii de sine egoiste (problema slavei desarte), pofta de a stapani lumea aceasta (problema politica), aceste ispite, numite de Sfantul Maxim Marturisitorul “ispitele placerii”, sunt o constanta a luptei spirituale a crestinului in lumea aceasta materiala, care tinde permanent sa se substituie Creatorului si sa devina idol (cf. Romani 1, 23). Din vocatia ei de a fi scara catre cer, prin pacat, ea tinde sa devina poarta catre infern, din fereastra catre Dumnezeu, ea tinde sa devina zid opac de izolare. Dar toate ispitele enumerate mai sus au fost respinse de Iisus, aratand ca “nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Omul nu poate exista doar ca fiinta biologica, intrucat el este fiinta teologica, creata dupa chipul lui Dumnezeu, care se hraneste din relatia lui de viata si iubire cu Dumnezeu. Nadejdea sau bogatia slavei mostenirii Lui (cf. Efeseni 1, 18) la care a fost chemat omul este, de fapt, comuniunea cu El, Persoana vesnica, comuniune care incepe in Biserica Sa si se desavarseste in Imparatia lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 15, 19).

Patima egoista de a stapani sau domina lumea terestra, de a face domenii, imperii si paradisuri din lumea materiala limitata si trecatoare, este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorintei omului dupa iubirea si bogatia infinita a lui Dumnezeu; aceasta deviere este – dupa cum spunea Maurice Blondel – „cautarea patimasa a infinitului in lucrurile finite”. Numai folosita in stare de rugaciune si de recunostinta fata de Dumnezeu-Creatorul, lumea creata devine limbaj multiplu sau dialog pluriform al omului cu Dumnezeu si al oamenilor intreolalta. Iar aceasta este posibil in masura in care crestinul are in el Duhul lui Hristos, este marturisitor si urmator lui Hristos, in sensul ca gandeste, traieste si se lupta in lumea aceasta asa cum a invatat, a trait si a luptat Iisus Hristos, Domnul nostru. In acest sens, viata crestina este in primul rand lupta duhovniceasca, rastignire a patimilor egoiste si biruinta a iubirii smerite asupra egoismului, pentru a trai viata in comuniune de iubire fraterna, nu in confruntare egoista, dupa indemnul Sfantului Apostol Pavel care zice: “cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele. Daca traim in Duhul, in Duhul sa si umblam. Sa nu fim iubitori de marire desarta, suparandu-ne unii pe altii si pizmuindu-ne unii pe altii” (Galateni 5, 24-26).

Lupta credinciosului in lume cu lacomia de avere si de bani, cu dorinta de stapanire si de superioritate fata de altii este mai mult decat un exercitiu moral, ea este o lupta spirituala in care se face experienta concreta a sperantei ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui pacatul din natura umana si faptele raului sau duhurile rautatii: “Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh. Pentru aceea, luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea, si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare” (Efeseni 6, 12-13). Iar aceste arme sunt: platosa dreptatii; Evanghelia pacii; pavaza credintei; coiful mantuirii si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 14-17). In plus, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna zicand: “faceti in toata vremea, in Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri, si intru aceasta priveghind cu toata staruinta si rugaciunea pentru toti sfintii” (Efeseni 6, 18).

Greutatea luptei crestinului in lume este compensata de bucuria biruintei pe care o aduce harul lui Dumnezeu in cei care-L iubesc pe Hristos si este intarita prin nadejdea in Hristos. De aceea, tensiunea dintre fragilitatea sau neputinta firii umane, pe de o parte, si puterea harului lucrator in crestinii luptatori care tine treaza speranta biruintei, pe de alta parte, a fost descrisa de acelasi Apostol, teolog al sperantei si pastor al Bisericii universale in cuvintele: “Avem comoara aceasta in vase de lut, ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu si nu de la noi, In toate patimind necaz, dar nefiind striviti; lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti; prigoniti fiind, dar nu parasiti; doborati, dar nu nimiciti; purtand totdeauna in trup moartea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru” (II Corinteni 4, 7-10). Cand omul inceteaza de a fi luptator impotriva pacatului ca existenta egoista individuala si colectiva, el nu mai poate fi in mod deplin si constant un smerit iubitor de Dumnezeu si de oameni, nici un promotor curajos al sperantei evanghelice. Criza de speranta a omului secularizat se vede azi mai ales in practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violentei domestice si sociale si in alte forme ale disperarii si dezorientarii spirituale.

II. Conferinta Bisericilor Europene – un apel pentru o marturie si slujire comuna a sperantei evanghelice

La aniversarea a 50 de ani de la infiintarea Conferintei Bisericilor Europene (1959-2009) constatam ca sublinierea importantei nadejdii in Hristos pentru viata Bisericilor de pe continentul nostru a fost o preocupare permanenta a acestei organizatii. Nadejdea intr-o lume mai dreapta si pasnica, inspirata din credinta in Dumnezeu cel in Treime preaslavit a fost liantul prin care Conferinta Bisericilor Europene a incurajat Bisericile din Europa intr-o perioada de timp cand oamenii de pe acest continent traiau divizati in blocuri ideologice si militare antagoniste si ostile. Conferinta Bisericilor Europene priveste astazi in viitor cu increderea ca nadejdea in Iisus Hristos va inspira Bisericile din Europa prin harul Duhului Sfant si din iubirea nemarginita a Tatalui, ca sa continue lucrarea lor comuna intru slujirea oamenilor de astazi.

Multe din problemele cu care se confrunta Bisericile din Europa astazi sunt concentrate inca in procesul complex de integrare europeana. Dar integrarea europeana privita numai din punct de vedere economic, juridic, financiar sau strategico-militar nu este suficienta. Daca ramanem numai cu aceasta, multe aspecte ale identitatii si capacitatii de dialog ale Bisericilor raman uitate, nefolosite si poate chiar umilite. Ca atare, vorbind despre o integrare europeana autentica si reala, factorii spirituali si culturali devin foarte importanti. Factorul spiritual si in primul rand cel religios, pentru ca religia este dimensiunea cea mai profunda a spiritualitatii umane, nu poate fi trecut cu vederea. Ne exprimam aici bucuria ca in ultimii ani institutiile europene au aratat tot mai mult interes dimensiunii culturale a integrarii europene in general, precum si fata de dialogul cu Bisericile din Europa. Pe parcursul celei de a III-a Adunari Ecumenice Europene, gazduita de catre Biserica Ortodoxa Romana la Sibiu, Romania, in septembrie 2007, s-au evidentiat mai multe posibilitati de cooperare dintre Biserici si institutiile europene in vederea unei lumi mai drepte si mai sigure pe continentul nostru.

Lumea intreaga este astazi preocupata de criza economica cu care se confrunta si fata de care Bisericile nu pot ramane indiferente. Criza economica, care are la baza si o criza spirituala, aceea a lacomiei dupa bani, poate insa fi convertita intr-o sansa de progres, chiar daca aceasta genereaza o serie intreaga de probleme sociale, pe care Bisericile nu le pot ocoli. Evanghelia arata ca Iisus Hristos are o preferinta pentru saraci, pentru cei suferinzi, pentru cei ce nu pot conta doar pe ei insisi, iar Biserica, fiind Trupul tainic al lui Hristos, nu poate avea o alta atitudine. Deci, in acest context de criza economica, cooperarea Bisericilor din Estul Europei cu cele din Vestul Europei trebuie sa fie una misionara, care poate aduce sperante, pregatite de observatii critice, de schimbare de atitudini, de regandire a relatiei dintre spiritual si material, dintre acumulare de bogatie si solidaritate cu cei saraci.

In contextul european actual, marcat de aceasta profunda criza spirituala, exista o tensiune intre traditie si modernitate, o pierdere a valorilor crestine traditionale, o dureroasa instabilitate a familiei, un conflict intre generatii si foarte mult agnosticism, individualism, dublat de sectarism, prozelitism si fundamentalism religios.

Deci, exista o criza spirituala, pentru ca secularismul (ca atitudine de construire a societatii si a vietii persoanei fara referinta la valori transcendente eterne, ca si cand Dumnezeu nu ar exista) nu rezolva problema vietii personale si sociale. Secularismul lasa un vid care, daca nu este umplut de crestinismul autentic, este din ce in ce mai mult umplut cu o religiozitate difuza si sincretista, sau de o religiozitate radicala si violenta, ca reactie la indiferentismul nihilist al omului secularizat.

Constatam ca, din cauza unei deplasari masive a oamenilor dintr-o regiune intr-alta, din cauza migratiei, un fenomen atat de complex in Europa de astazi, ca si urmare a cautarii permanente a oamenilor de a trai mai bine, s-au produs pe harta religioasa a Europei schimbari radicale. In contextul acesta foarte complex, care desigur este o permanenta noutate si constituie o mare provocare pentru Biserici, nu putem fi nostalgici incercand sa restauram o Europa crestina medievala. Fiind vorba de o realitate noua care presupune noi provocari, Bisericile trebuie sa gaseasca impreuna solutii noi pentru probleme noi. Va trebui sa ne obsnuim tot mai mult cu pluralismul religios, cu respectul fata de ceilalti, fara sa cadem in relativism doctrinar sau moral. Dar cum putem pastra propria identitate, cand totul se schimba in jurul nostru? Desigur, numai cultivand si imbogatind relatia noastra cu Iisus Hristos, Cel ce ieri si azi si in veci este Acelasi (cf. Evrei 13, 8), in Biserica Sa, Trupul Sau tainic.

In general, societatea europeana de astazi - adesea, mai mult indiferenta decat necredincioasa – are nevoie de Biserica, intrucat are nevoie de vindecare si de comuniune spirituala. Are nevoie de vindecare tocmai pentru ca identifica libertatea persoanei cu individualismul egoist si cu posesia lucrurilor limitate si trecatoare; or, viata omeneasca nu se poate construi temeinic si constant pe vidul spiritual al uitarii de Dumnezeu si de vocatia cereasca sau transcendenta a persoanei umane. Fara perspectiva spirituala sau metafizica, viata umana se reduce repede la « matematica », si anume, numar de indivizi robotizati si cantitati de produse finite, pentru scopuri bine definite, dar traind intr-o lume inchisa in sine, autosuficienta.

Pe de alta parte, viata crestina adevarata nu se multumeste doar cu convingerea ca Dumnezeu exista undeva in cer; ea se realizeaza ca gustare sau experienta vie a prezentei lui Hristos in cei care-L iubesc pe El, Evanghelia si Biserica Sa. Sa ne aducem aminte ca Evanghelia dupa Matei se termina cu cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos pe care le-a rostit inainte de a se inalta la cer: “Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Incredintati de aceasta promisiune, sa ne punem nadejdea in El, Care ne va lumina cu Duhul Sau cel Sfant pentru a simti iubirea lui Dumnezeu Tatal si pentru a binevesti lumii Evanghelia iubirii lui Dumnezeu pentru intreaga umanitate, pentru toate popoarele si pentru toate persoanele umane.

† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE

17 Iulie 2009

Vizualizari: 401

Voteaza:

Alocutiunea PF Daniel sustinuta in cadrul celei de a XIII-a Adunari Generale a Conferintei Bisericilor Europene 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE