Ca urmare a unor intamplari cutremuratoare ce au avut loc in cimitirul Parohiei Vlad Tepes din Protopopiatul Heresti, unde multe morminte au fost profanate, clerul Episcopiei Giurgiului adreseaza credinciosilor urmatoarele indemnuri cu privire la obiceiurile legate de inmormantare:
Iubiti fii duhovnicesti,
Minunata este roada credintei in Invierea Mantuitorului Iisus Hristos, minunata este nadejdea in viata cea fara de sfarsit, minunate sunt si cuvintele Sfantului Apostol Pavel, adresate celor aflati in ceas de grea cumpana sufleteasca. In fata mortii nu ne ramane decat speranta ca Dreptul Judecator va rasplati ostenelile noastre si va privi cu blandete catre sufletul greu incercat in aceasta viata.
Meditand la rostul vietii pamantesti, ne convingem usor ca viata fiecaruia dintre noi nu este decat un vis scurt, ceva trecator, o clipa suspendata intre doua vesnicii, in sensul ca inaintea noastra a fost o vesnicie, iar dupa moarte va urma o noua vesnicie.
Sfanta Biserica invata ca toti crestinii, atat cei vii, cat si cei adormiti, alcatuiesc o mare familie: un trup tainic, al carui cap este Mantuitorul Iisus Hristos (Romani 12, 5). Nu numai cei ce traiesc, ci si cei care au murit in credinta crestina stau intr-o stransa legatura cu Hristos. Acest lucru il arata limpede Apostolul Pavel, cand spune: ,,Caci daca traim, pentru Domnul traim; si daca murim, pentru Domnul murim." De aceea, ,,fie ca traim, fie ca murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 8). Deci nu numai cei vii sunt membri ai Bisericii, ci si cei morti. De aici rezulta ca cei vii au datoria sa ramana in neintrerupta legatura cu cei morti, asa cum sunt madularele trupului, care nu pot sta despartite unele de altele. Legatura care ii uneste pe membrii Bisericii este iubirea vie, lucratoare. Iar fata de cei adormiti aceasta iubire se arata - in primul rand - prin rugaciunile in care cerem lui Dumnezeu iertarea pacatelor lor. De aceea, Sfintii Parinti, crezand in inviere si marturisind legatura stransa care exista intre suflet si trup, au hotarat ca Biserica sa faca pomenirea celor plecati din lumea aceasta, sa se roage pentru ei, mijlocind pentru odihna si iertarea pacatelor lor.
Iubiti credinciosi,
Cu ingrijorare si mahnire ne adresam voua la inceput de an, afland ca buna-cuviinta si randuiala din Biserica sunt inlocuite adesea de obiceiuri ce nu au nimic de-a face nici cu invatatura de credinta ortodoxa, nici cu randuiala liturgica. Multe dintre aceste obiceiuri sunt stravechi, mostenite de la stramosii nostri si preluate ca un bun al poporului roman. Fara indoiala, ele reprezinta o parte a istoriei noastre si se cuvine sa le pastram cu cinste, insa alaturi de ele si-au facut locul o seama de asa zise traditii, de superstitii care stirbesc valoarea si rostul traditiilor populare autentice.
Dintre momentele de rascruce ale vietii omului, nici unul nu este mai bogat in astfel de obiceiuri ca acela al mortii. Durerea din sufletele celor ramasi in viata, pierderea unei persoane dragi, teama in fata necunoscutului, toate acestea au contribuit la crearea unui numar impresionant de ritualuri care, de-a lungul vremii, s-au suprapus, astazi fiindu-ne foarte greu sa le mai putem numara. Amprenta lor a fost atat de puternica, incat nici veacul acesta, atat de strain de tot ceea ce inseamna traditie, nu le-a putut inlatura. Ele au continuat sa fie practicate in paralel cu randuiala crestina a inmormantarii, ajungand, cu timpul, sa se asocieze acesteia. Din pacate insa, toate aceste si-au pastrat fondul superstitios, fara vreo valoare reala pentru mantuirea omului. Trebuie sa precizam ca aceste practici folclorice nu sunt introduse de slujitorii Bisericii, ci tin de anumite obiceiuri locale, practicate vreme indelungata, si pe care preotul nou numit la o parohie le gaseste deja impamantenite.
O practica necanonica, destul de des intalnita, am putea spune chiar o superstitie comuna cu ignoranta, este prinderea unei monede gaurite de mana defunctului. Aceasta este o reminiscenta a paganismului, cand grecii antici obisnuiau sa puna o moneda de argint in gura celui decedat, pentru ca atunci cand va ajunge la raul Stix, sa-l poata plati pe Charon. In mitologia greaca Charon este luntrasul lui Hades. El ii trecea pe cei adormiti peste raul Stix, daca isi puteau plati calatoria. Cei care nu puteau plati aveau de pribegit o suta de ani pe malurile raului. In Eneida lui Vergilius, mai exact in cartea a sasea, Sibyla il ajuta pe Enea sa treaca raul in directia inversa si sa se intoarca in lumea celor vii.
Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana sau pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine familia indoliata, pot face acest lucru cu discretie, fara zgomot, stiind ca ,,zgomotul face putin bine, iar binele face putin zgomot!".
Asistam adesea la momente care, in ciuda atmosferei cernite, nu transmit nici durere, nici decenta sau respect pentru cel care a plecat dintre noi si nici nadejdea ca Bunul si Milostivul Dumnezeu ii va randui acestuia un loc in corturile celor drepti. Rugaciunea preotului este trecuta cu vederea, insa nu poate fi ignorat obiceiul de a strecura printre vesmintele celui raposat diferite sume de bani sau obiecte, cu speranta ca toate acestea vor garanta trecerea fara dificultate a sufletului prin vamile vazduhului. Ne intrebam atunci: Ce rost isi mai au credinta, faptele bune, viata intreaga a omului, petrecuta in sanul Bisericii? Ce rost mai au rugaciunile si randuielile bisericesti, de vreme ce o suma de bani poate inlesni mantuirea? Toate aceste obiceiuri, pastrate din negura vremurilor nu fac decat sa umbreasca singura, adevarata invatatura mantuitoare, propovaduita in Biserica. Sfintii Parinti s-au luptat neincetat ca sa arate netemeinicia lor, Biserica insasi a condamnat aceste practici in cadrul Sinoadelor Ecumenice, cuvenindu-se sa amintim canoanele 61 si 65 ale Sinodului Trulan. Sfantul Ioan Gura de Aur a mustrat necontenit pe cei ce preferau sa dea crezare superstitiilor si obiceiurilor paganesti decat dreptei credinte. Chiar in privinta obiceiurilor legate de inmormantare, marele ierarh se exprima astfel: Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte: despre acele plansete de pe la morminte, despre ingrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observatia zilelor? Spune-mi! Si cum sa nu fie dovada celei mai de pe urma nebunii?[1] Indiferent de loc sau de timp, Biserica nu a incetat sa condamne aceste practici, incredintata fiind ca ele nu pot influenta in niciun fel mantuirea celui credincios. Cu toate acestea, aceste practici s-au perpetuat de la o generatie la alta, demonstrand inca o data ca puterea obisnuintei este adesea mult mai mare, decat aceea a bunei randuieli si cuviinte.
Invatatura de credinta a Bisericii noastre arata ca lucrarea mantuirii se desfasoara in viata aceasta, pastrand neimputinata arvuna harului sfintitor. Aceasta viata trebuie petrecuta ca un rastimp al faptei celei bune, a rugaciunii, a pocaintei, a apararii dreptei credinte. Nu intamplator, Sfantul Clement Romanul indemna pe crestinii timpului sau cu aceste cuvinte: sa ne pocaim cat timp suntem pe pamant… caci dupa ce am plecat din lumea aceasta nu vom mai fi in stare sa o facem"[2]. Tot Sfantul Clement, intuind pericolul acestor superstitii, adauga: Sa ne vindecam cat avem timp, sa ne incredintam lui Dumnezeu, Cel ce ne vindeca, dandu-i in schimb rasplata. Ce rasplata? Sa ne pocaim cu inima sincera. Caci Dumnezeu cunoaste pe toate mai dinainte si stie cele din inima noastra[3]. Iata, asadar, indemnul Bisericii noastre: credinta tare, lucrare duhovniceasca, pocainta sincera si inima curata. Toate acestea reprezinta arvuna mantuirii si a vietii vesnice, iar nu diferitele obiecte sau sumele de bani pe care, din nestiinta sau din rea obisnuinta, le punem in sicriul celui raposat.
Referitor la aspectul material, intalnim la unii crestini credinta falsa ca mortul mananca si bea, sau ca are nevoie de bani si de bijuterii pe lumea cealalta, de aici provenind practica gresita de a aseza in sicriu valori materiale de orice fel: bani, obiecte personale, mancare sau bautura etc. Dimpotriva, este indicat ca imbracamintea sa fie sobra, curata, fara stridente si fara podoabe. Este bine ca obiectele de valoare – bijuterii, bani etc. – sa fie utilizate spre fapte de milostenie, nu inmormantate, existand riscul ca, din cauza crizei materiale, in care fara voie am intrat, anumite persoane fara frica de Dumnezeu sa profaneze mormantul, insusindu-si bunurile materiale, asa cum s-a intamplat in unele cimitire parohiale din judetul nostru. Un caz cutremurator este cel din cimitirul Parohiei Vlad Tepes, Protoieria Heresti, unde multe morminte au fost profanate si crucile sfinte de la capataiul celor adormiti au fost distruse.
Iubiti fii duhovnicesti,
Cultul mortilor face o adevarata pedagogie crestina a dragostei, a atasamentului si al respectului dintre membrii aceleiasi familii – a copiilor fata de parintii si fratii lor raposati si invers – si dintre membrii Bisericii, marea familie crestina, adica ceea ce facem noi pentru parintii si rudeniile noastre trecute la cele vesnice, sa faca si urmasii cu noi. Nu trebuie sa ramanem departe de implinirea indatoririlor ce ne revin fata de memoria lor, ci sa aratam aceeasi dragoste si recunostinta pentru cei plecati din familiile noastre. Aceasta reprezinta dovada dragostei care nu-i uita pe cei ce nu mai sunt printre noi si care este mai puternica decat moartea, trecand dincolo de pragul mormantului.
Insa, socotim necesar sa subliniem ca trebuie cultivate numai acele practici si traditii sanatoase, care sunt in concordanta cu invatatura de credinta si cu randuiala tipiconala a Bisericii dintotdeauna, iar celelalte, care pagubesc buna randuiala fiind contrare dreptei credinte si care expun Biserica si pe slujitori discutiilor negative, trebuie inlaturate cu fermitate, dar cu tact si prudenta. Astfel de obiceiuri nu pot fi indepartate indata, insa avem datoria parinteasca, in calitate de pastori de suflete, sa atragem atentia asupra pericolelor si neajunsurilor pe care acestea le pot aduce. Ele nu apartin traditiei Bisericii si nu pot fi integrate in niciun fel in randuiala bisericeasca. Acele sume de bani pot fi la fel de bine oferite ca milostenie unui copil sarman sau unei familii nevoiase, un astfel de gest fiind mult mai de folos decat respectarea superstitiilor, implinind astfel porunca Mantuitorului: Mila voiesc, iar nu jertfa (Matei 9, 13). Milostenia sa fie, la randul ei, insotita de rugaciune curata si de respectarea adevaratei randuieli a Bisericii si numai atunci vom putea nadajdui cu adevarat ca stradaniile noastre vor fi bineplacute inaintea tronului Preasfintei si de viata Facatoarei Treimi.
Avand incredintarea ca indemnul nostru nu va ramane fara raspuns in randul credinciosilor nostri, rugam pe Bunul si Milostivul Dumnezeu sa ne daruiasca duhul intelepciunii, gandul smerit al rabdarii si al dragostei, pentru ca sa nu ne lasam rapiti de duhul acestui veac, ci sa dam marturie, impreuna cu toti sfintii de viata cea fericita impreuna cu Hristos, in Biserica Sa cea Sfanta.
________________________________________
[1] SF. IOAN GURA de AUR, Omilia a XII-a la I Corinteni, traducere de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, Bucuresti, 1908, p. 165.
[2] CLEMENT ROMANUL, Epistola numita a II-a catre Corinteni VIII. 1 – 3, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, in Scrierile Parintilor Apostolici, colectia P.S.B., vol. 1, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1979, p. 97.
[3] Ibidem IX. 7 – 9, p. 98.
Sursa: episcopiagiurgiului.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.