Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române şi rangul ei de Patriarhie sunt expresia libertătii responsabile şi a demnităţii nationale bisericești

Biserica Ortodoxă Română, institutia religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioși, cu traditii străvechi şi rădăcini adânci în domeniul cultural, educativ şi social din întreg spatiul românesc, aniversează anul acesta, 2015, împlinirea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei sale (aprilie 1885) şi 90 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie(februarie 1925).

Cele două aniversări,cu semnificatii deosebit de importante pentru spiritualitatea şi demnitatea noastră naţională, ne creează prilejul,dar şi datoria, de a omagia cu recunoștintămemoria tuturor acelora care s-au ostenit pentru recunoașterea oficială a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi dobândirea rangului ei de Patriarhie.
Deșievenimentelepe care le evocăm acums-au petrecut în secolele 19 şi 20, trebuie evidentiat faptul că, încă din Evul Mediu, Ortodoxia românească devenise o mare sprijinitoare a Ortodoxiei din toate tările răsăritene ocupate de otomani, în conditiile în care Patriarhiile din Răsăritul ortodox şi tările balcanice, inclusiv Patriarhia Ecumenică, aveau mari dificultăti de organizare şi vietuire în spatiul stăpânirii otomane. Ampla sustinere, de către Biserica Ortodoxă Română, a Ortodoxiei aflate sub stăpânire otomanăîn acea epocă,reprezintă comportamentulunei Biserici oarecum autocefale, deoarece un asemenea sprijin consistentşi constant nu putea să vină din partea unei Biserici fără capacitate de conducere proprie şi exprimare responsabilă şi solidară.

Însă, dobândirea oficială a Autocefaliei şi ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii noastre au fost posibilenumai dupăcrearea Statului român modern, mai precis dupăUnirea Principatelor Moldova şi Tara Românească, în anul 1859, dobândirea Independentei de Stat, în anul 1877, şi ridicarea României la rangul de Regat, în anul 1881.

Astfel, principele Alexandru Ioan Cuza, ales concomitent domnitor în ambele principate, a desfășurat o sustinută activitate diplomatică, pe deoparte pentru înfăptuirea unitătii constitutionale şi administrative a ţării, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Tara Românească au format un Stat national unitar, adoptând numele de România, iar, pe de altă parte, pentru realizarea independentei administrative a Bisericii Ortodoxe Române, numită de poetul national Mihai Eminescu: „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului” .

În această perspectivă, după organizarea unitară a structurilor bisericești din provinciile românești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul organic, în care se arăta că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizarea şi disciplina” şi că „Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinte ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului.”

În același timp, prin demersurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obtinerearecunoașterii autocefaliei , s-au creat şi premisele ridicării mai târziu a Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925.

În esentă, autocefalia este recunoașterea maturitătii spirituale şi a libertătii administrative şi pastorale a unei Biserici Ortodoxe dintr-o tară devenită stat independent. În fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de către Patriarhia Ecumenică în anul 1885, iar rangul de Patriarhiel-a primit în anul 1925, după ce, mai înainte, în anul 1918, s-a realizatRomânia Mare, când, pentru prima dată în istorie,aproape întregul popor român era cuprins între granitele unui singur stat.
Păstrând şi cultivând virtutile originii sale apostolice, asimilând şi în același timp influentând specificul etnic românesc, Ortodoxia românească s-a manifestat în plan istoric cu identitate proprie, păstrând unitatea dogmatică, liturgică şi canonică în comuniune cu Ortodoxia Universală.Atât Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române în 1885, cât şi ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925, au fost rezultatul unei strânse cooperări între Biserică şi Stat, mai ales în plan diplomatic.

Astăzi, prin lucrarea comună a Bisericii Ortodoxe Române şi a Statului Român, de comemorare cu solemnitate a două evenimente istorice fundamentale din viaţaBisericii şi a neamului românesc,se evidentiazălegătura dintre unitatea spirituală şi unitatea natională a românilor.

În prezent, când multiple crize, inclusiv criza de identitate spirituală, afectează societatea contemporană, aniversarea a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 90 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie, trebuie să fie izvor de inspiratie şi înnoire pentru a răspunde mai eficient nevoilor societătii românești de azi, precum şi nevoilor diasporei române, care niciodată n-a fost mai numeroasă decât acum.

Multumim, Domnule Preşedinte, pentru organizarea acestui moment solemn la Palatul Cotroceni şi vă dorim multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu în activitatea Dumneavoastră!

Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la Palatul Cotroceni, cu prilejul invitațieiPreședintelui României, Domnul Klaus Werner Iohannis, pentru marcarea aniversării a 130 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 90 de ani de la ridicare ei la rangul de Patriarhie, miercuri, 28 octombrie 2015.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

BIROUL DE PRESA AL PATRIARHIEI ROMANE