Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, in haine de sarbatoare

In ziua de praznuire a Sfintilor Martiri Brancoveni, Sambata, 16 august 2014, de la orele 8:30, Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane impreuna cu alți ierarhi, va sfinți pictura noua si va binecuvanta lucrarile de la biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, una dintre cele mai reprezentative ctitorii brancovenesti in care se pastreaza moastele Sfantului Voievod Martir Constantin Brancoveanu.

In continuare, de la orele 9.30, Patriarhul Romaniei va oficia Sfanta Liturghie pe un podium special amenajat langa biserica Sfantul Gheorghe Nou, inconjurat de un sobor de ierarhi romani si ierarhi delegati ai Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, Patriarhiei Alexandriei, Patriarhiei Antiohiei, Patriarhiei Ierusalimului si Patriarhiei Georgiei, Biserici pe care le-a ajutat mult Sfantul Constantin Brancoveanu. La sfarsitul Sfintei Liturghii, se va da citire Actului sinodal comemorativ la implinirea a 300 de ani de la moartea martirica a Sfintilor Brancoveni.

La kilometrul 0 al Romaniei, in inima capitalei tarii, se afla Biserica „Sfantul Gheorghe“-Nou, ctitorie brancoveneasca si loc de odihna vesnica pentru domnitorul martir.

„Mare si minunata si frumoasa manastire“

Exista numeroase marturii, atat despre biserica rezidita de Constantin Brancoveanu, cat si despre lacasurile precedente, in special in cronicile vremii. Radu Greceanu vorbeste despre „chiliile hanului den manastirea lui Sfeti Gheorghe de aicea den Bucuresti, care era facute mai de demult s…t iar dupa aceia candu au fost in zilele marii-sale lui Costandin-voda, dupa al saptelea an den domniia marii-sale, apucatu-s-a mariia-sa cu multa nevointa si cu mare cheltuiala de au facut pa deasupra celorlalte altu randu de chilii foarte bune si boltite jur-imprejur, si case patriersesti deosebi, si altu rand de case egumenesti foarte bune cumsacade, precum sa si vad, care in trei ani acestea toate s-au facut“. Ulterior, in 1705 (al 17-lea an al domniei), observand ca „biserica lui Sfeti Gheorghe“ era „mica si intunecoasa si nefiindu de potriva hanului, carele imprejurul ei era“, „ca un milostiv si iubitor de a face pomeni, bine au voit si den temelie acea biserica stricandu-o, au radicat o mare si minunata si frumoasa manastire“. Pana a fi refacuta de Brancoveanu, biserica era „veche foarte, zidita da un boier anume Dobrus Banul“. Un an mai tarziu „s-au ispravit de toata zidirea si invelisul si cu toate cele den afara cate trebuiescu, frumoasa si marea manastire a lui Sfeti Gheorghe de aici den Bucuresti“. Astfel s-a inaltat, prin grija domnitorului martir, „zidire foarte iscusita si minunata, infrumusetand-o pa danlauntru cu frumoase zugravele cu minunata tampla, cu icoane iscusite, cu pardoseala tot da marmura, luminoasa, dasfatata, lucru care altul intr-acest pamant n-au facut. Facutu-i-au si frumoase si scumpe odajdii si alte sfinte odoara tot da argint si cu alte multe si bune lucruri si venituri o au inzestrat“.

Tot cronicarul Radu Greceanu descrie si ceremonia tarnosirii Bisericii „Sfantul Gheorghe“-Nou din Bucuresti, la 29 iunie 1707, in al 19-lea an de domnie. Intr-un articol publicat in Ziarul Lumina din data de 23 aprilie 2014, parintele paroh Emil Nedelea Caramizaru, parohul Bisericii „Sfantul Gheorghe“-Nou din Bucuresti, descria solemnitatea evenimentului, asa cum reiese din documentele cercetate: „Sfintirea Bisericii «Sfantul Gheorghe»-Nou din Bucuresti a constituit un moment stralucit si de referinta. Constantin Voda Brancoveanu i-a invitat pe toti patriarhii Orientului la sfintire, in special pe Hrisant al Ierusalimului, urmasul lui Dositei dupa anul 1707. Domnitorul a tinut ca ceremonia sfintirii sa fie de o stralucire imperiala, in virtutea pretentiei ca prin inrudirea cu Cantacuzinii este mostenitor de drept al Imperiului Bizantin. Aceasta pretentie se oglindea in modul de guvernare, in vestimentatie, in ceremonialul bisericesc, in viata de la Curte si in arta bizantina. Sfintirea Bisericii «Sfantul Gheorghe»-Nou a fost apoteoza operei constructive a lui Constantin Brancoveanu. Monumentalitatea slujbei, insemnatatea inaltelor personalitati bisericesti care au oficiat slujba de sfintire si cantarile care s-au inaltat sub boltile impunatoarei biserici au imprimat o solemnitate imperiala evenimentului“.

Tot din scrieri de arhiva putem reproduce si aspectul initial al ctitoriei brancovenesti. Patrunderea in incinta manastirii se facea printr-o poarta de lemn, cu doua canaturi captusite cu tabla. Deasupra acestei porti domina un foisor construit din zid, cu acoperisul invelit cu olane, peste care se inalta o cruce. Constructia era inzestrata cu trei clopote, cel mai mare reproducand, prin dangat, numele ctitorului: Bran-co-van. Foarte important este faptul ca Doamna Maria Brancoveanu, credincioasa vaduva a domnitorului martirizat la Istanbul impreuna cu cei patru fii si cu sfetnicul Ianache, a stramutat, in mare taina, osemintele mucenicesti ale voievodului in Biserica „Sfantul Gheorghe“-Nou, in anul 1720. Apoi a asezat deasupra mormantului o frumoasa candela lucrata in argint filigranat, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lasat o inscriptie cu litere chirilice, insemnand de fapt pisania pe care nu a putut sa o scrie pe piatra de marmura a mormantului: „Aceasta candela, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, lumineaza unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna marii sale Mariia, carea si Mariia sa nadajduiaste in Domnul, iarasi aici sa i sa odihneasca oasele. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (1720)“. Cercetarile arheologice efectuate dupa anul 1950 au demonstrat, fara tagada, ca sub unul dintre mormintele domnesti din naosul bisericii se afla osemintele mucenicesti ale domnitorului ctitor.

Un lacas greu incercat de vicisitudinile vremii

Din nefericire, vicisitudinile vremii au dus la deteriorarea iremediabila a intregului ansamblu. Intre calamitati trebuie sa amintim, in primul rand, incendiile care capatau o amploare deosebita din cauza structurii de lemn a constructiilor. Asa s-a intamplat in ziua de 26 martie 1718, cand „de la o casa mica si proasta“ care a luat foc „atata s-au atatat foc mare, cat mergand asupra curtii domnesti au ars toate casale, scapand numai cele boltite. Si trecand foc peste curte, au mersu pana la margine, arzand si targul, si manastiri, si case boieresti, si tot ce era inainte“.

Incendiul din 1718 a prabusit ziduri inconjuratoare, elementele de structura si de suprastructura din interiorul bisericii, din toate acestea rezultand mult moloz, cenusa si resturi de materiale carbonizate din constructia bisericii si a incintei Manastirii «Sfantul Gheorghe»-Nou. Ansamblul a fost refacut, insa dupa numai 20 de ani a avut loc un cutremur devastator: „Dupa efectuarea reparatiilor, biserica si hanul si-au reluat viata cu si mai multa vioiciune decat in trecut, pana la 31 mai 1738. La acea data a avut loc un cutremur de pamant care i-a inspaimantat pe locuitorii Bucurestiului. Cu acel prilej s-a starnit un vacarm apocaliptic. Clopotele bisericilor bateau singure, multe biserici ale orasului s-au prabusit, boltele s-au ruinat si ele, impreuna cu zidurile manastirilor si cu locuintele oamenilor. Replicile cutremurului, foarte puternice, s-au repetat zile in sir, pamantul a crapat si din adancuri a inceput sa emane un miros inecacios de pucioasa si de praf de pusca. Nu au scapat de avarii nici Manastirea «Sfantul Gheorghe», nici palatul domnesc, ale carui ziduri au crapat.

Intreg secolul al XVIII-lea este marcat, in istoricul bisericii, de calamitati, in special incendii si cutremure. Cu toate acestea, ansamblul continua sa fie un reper monumental in arhitectura bisericeasca a orasului Bucuresti din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Accesul in biserica se facea si in anul 1845 printr-o poarta cu doua canaturi din lemn, captusite cu tabla de fier, cu acoperis invelit cu olane, si avand functie de clopotnita, pentru ca era inzestrat cu trei clopote. Parintele paroh afirma ca „aspectul exterior al bisericii, asa cum este descris intr-o cartografie din octombrie 1845, continua sa fie monumental. Pridvorul avea douasprezece coloane din piatra. Fatadele exterioare erau tencuite si spoite in alb. Era acoperita cu olane si deasupra bisericii strajuiau patru cruci de fier. Lumina patrundea in interior prin treisprezece ferestre mari, cu flori lucrate din fier. In interior, biserica pastra pictura realizata de catre Parvu Mutu. Tampla sculptata era poleita cu aur, iar amvonul poleit era construit din lemn“.

Asa arata, in linii mari, biserica in primavara anului 1847, cand un dezastru a pus din nou la grea incercare hanul toptangiilor, acei negustori angrosisti din incinta Manastirii „Sfantul Gheorghe“. Povesteste parintele Caramizaru: „Abia se terminase reparatia bisericii dupa cutremurul din 1838, cand, la 23 martie 1847, in ziua de Pasti, joaca unui copil nesupravegheat al cluceresei Druganeasca din Ulita Franceza avea sa dea foc orasului Bucuresti. Acel copil, slobozind un foc de pistol, care producea pe atunci flacara si fum, a aprins interiorul camerei datorita folosirii caltilor si a prafului de pusca. A urmat aprinderea scandurilor vechi si a stufului de la streasina casei, focul intinzandu-se rapid la intregul acoperis. Restul l-a infaptuit vantul, care a inclinat flacarile spre casa vecina si de acolo mai departe, la o alta casa vecina. Incendiul s-a extins rapid in trei directii: spre Curtea Veche, spre Lipscani si spre Manastirea «Sfantul Gheorghe». Flacarile s-au repezit si au invaluit mai intai partea lemnoasa, lipsind de tarie sustinerea clopotnitei si prabusind-o cu tot cu cele trei clopote, intamplare insotita de zgomot mare si urmata de topirea lor. Parjolul s-a intins si asupra Palatului patriarhal, care ardea ca o torta uriasa, asupra cancelariei cu documentele si apoi asupra bisericii. Incendiul izbucnit la 23 martie 1847, in sarbatoarea Pastilor, a ramas in istorie sub denumirea de «Focul cel mare». Timp de cinci zile flacarile s-au involburat spre cer, acoperind soarele cu nori de fum si cenusa. In mijlocul daramaturilor innegrite de foc si fum se afla incinta asezamantului de la «Sfantul Gheorghe»-Nou, o imensa curte pustiita de case, pe alocuri de ziduri fragmentate, cu o biserica ciuntita de turle, acoperisul naruit si cu stalpi prabusiti peste mormantul sacru al marelui voievod martir Constantin Brancoveanu“.

Biserica revine la aspectul brancovenesc de odinioara

O noua refacere a ansamblului bisericesc a inceput cativa ani mai tarziu, in timpul domniei lui Barbu Stirbei in Tara Romaneasca, lucrare cu care a fost insarcinat arhitectul de origine catalana Xavier Villacrosse. Nicolae Iorga a criticat interventiile aduse de fostul arhitect-sef al orasului, afirmand ca „a schimbat acest stralucit monument al arhitecturii muntene“, printr-o „restaurare stigmatizata […], denaturand echilibrul monumental“. Astfel, biserica a fost refacuta, insa intr-o infatisare straina de aspectul initial. Inca de la inceputul secolului XX, Parohia „Sfantul Gheorghe“-Nou a incercat o restaurare fidela a bisericii, pentru a reveni la forma ei brancoveneasca. Cele doua conflagratii mondiale ce au marcat perioada au amanat la nesfarsit acest demers. In a doua jumatate a secolului trecut au fost inlaturate accentele exagerate de verticalitate datorate unor inovatori precedenti mai putin inspirati si s-a reconstituit tinuta zvelta initiala, din vremea ctitorului ei, voievodul Constantin Brancoveanu.

Moastele Sfantului Constantin Brancoveanu

Moastele Sfantului Constantin Brancoveanu au fost scoase din mormant si cercetate de o echipa de specialisti de la Muzeul Municipiului Bucuresti in perioada 12-15 mai 2014. Din partea Patriarhiei Romane a participat o comisie condusa de Inaltpreasfintitul Parinte Varsanufie, Arhiepiscopul Ramnicului, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor. Dupa o randuiala speciala, sfintele moaste au fost asezate intr-o racla noua care se afla spre inchinare in Biserica de la KM 0 al Bucurestiului.

Moastele Sfantului Ierarh Nicolae

Moastele Sfantului Ierarh Nicolae au fost aduse de cruciati in orasul italian Bari in secolul al XI-lea si asezate de arhiepiscopul Nicolae al Veneției in doua biserici construite la Bari (1036) si la Veneția (1039).

Particele din moastele Sfantului Ierarh Nicolae au fost aduse la București in 1600, cand, potrivit documentelor istorice, voievodul Mihai Viteazul le-a primit in dar de la arhiepiscopul de Bari prin intermediul unui negustor bogat in semn de pretuire pentru lupta de aparare a crestinatatii impotriva ofensivei otomane din acea vreme si le-a oferit bisericii „Sfantul Gheorghe Nou” din Bucuresti unde se pastreaza pana astazi.

Pe racla istorica se gaseste incrustat urmatorul text in limba romana cu litere slavone: “Daruite de catre Io Mihail Voievod și Doamna Stanca si fiul lor Io Necula Voievod in anul 7108 (1600 dupa calendarul actual), ispravnic fiind mitropolitul Eftimie”. Menționata de bizantinologul roman Alexandru Elian, in lucrarea sa “Inscripții Medievale ale Romaniei” din 1965, inscripția poate fi vazuta de toti cei care vin sa venereze sfintele moaste ale Sfantului Ierarh Nicolae in aceasta biserica din centrul Bucurestilor, ctitorie a Sfantului Voievod Martir Constantin Brancoveanu.

Sursa: basilica.ro

.

15 August 2014

Vizualizari: 530

Voteaza:

Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, in haine de sarbatoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE