Comuniune ecleziala, sinodalitate si autoritate - Ravenna, 13 octombrie 2007

 

Consecinte ecleziologice si canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: comuniune ecleziala, sinodalitate si autoritate (Ravenna, 13 octombrie 2007)

 

Introducere

 

1. "Ca toti sa fie una. Precum Tu, Parinte, esti in Mine si Cu in Tine, asa si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (In 17, 21). Dam slava Dumnezeului Unu in Treime, Care ne-a adunat pe noi, membrii Comisiei Internationale Mixte pentru Dialog Teologic intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica, pentru a putea da in ascultare un raspuns comun acestei rugaciuni a lui Iisus.

 

Suntem constienti ca dialogul nostru reincepe intr‑o lume profund schimbata in ultimul timp.

Procesele de secularizare si globalizare, ca si provocarea pusa de noile intalniri intre crestini si credinciosii altor religii cer ucenicilor lui Hristos sa dea o marturie de credinta, speranta si iubirea lor. Fie ca Duhul Domnului inviat sa dea putere inimilor si mintilor noastre pentru a da roadele unitatii in relatiile dintre Bisericile noastre, ca sa putem sluji impreuna unitatea si pacea intregii umanitati. Fie ca Acelasi Duh sa ne conduca la exprimarea deplina a misterului comuniunii ecleziale, ca sa‑l putem recunoaste cu multumire ca pe un minunat dar facut de Dumnezeu lumii, ca pe un mister a carui frumusete iradiaza indeosebi in sfintenia sfintilor, la care suntem cu totii chemati.

 

2. Urmand planul adoptat la prima sesiune de la Rodos (1980), Comisia mixta si‑a inceput lucrarile abordand misterul Sfintei Treimi si al Euharistiei. Ceea ce a facut cu putinta o mai adanca intelegere a comuniunii ecleziale, atat la nivelul comunitatii locale adunate in jurul episcopului ei, cat si la nivelul relatiilor dintre episcopi si dintre Bisericile locale prezidate de fiecare dintre acestia in comuniune cu Biserica una a lui Dumnezeu raspandita in intreaga lume (Documentul München, 1982). Pentru a clarifica natura comuniunii, Comisia mixta a subliniat apoi relatia existenta intre credinta, Taine -mai ales cele trei Taine ale initierii crestine -si unitatea Bisericii (Documentul Bari, 1987). Dupa care, studiind Taina Preotiei in structura sacramentala a Bisericii, Comisia a indicat limpede rolul succesiunii apostolice drept garantia comuniunii (koinonia) intregii Biserici si a continuitatii ei cu Apostolii in tot timpul si in tot locul (Documentul Valaamo, 1988). Din 1990 si pana in 2000 tema principala discutata de Comisie a fost cea a "uniatismului" (Documentul Balamand, 1993; Baltimore, 2000), o tema careia ii vom mai acorda atentie si in viitorul apropiat. Acum reluam tema abordata in finalul Documentului Valaamo si vom reflecta asupra comuniunii ecleziale, a sinodalitatii si autoritatii.

 

3. Pe baza afirmatiilor comune ale credintei noastre trebuie sa tragem acum consecintele ecleziologice si canonice care decurg din natura sacramentala a Bisericii. Intrucat Euharistia, privita in lumina misterului Treimii, constituie criteriul vietii ecleziale ca atare, cum anume reflecta in mod vazut structurile ei institutionale misterul acestei comuniuni (koinonia)? Intrucat Biserica una si sfanta e realizata atat in fiecare Biserica locala care celebreaza Euharistia, cat si in comuniunea (koinonia) tuturor Bisericilor, cum anume manifesta viata Bisericilor aceasta structura sacramentala?

 

4. Unitatea si multiplicitatea, relatia constitutiva pentru Biserica dintre Biserica una si multele Biserici locale pune si chestiunea relatiei dintre autoritatea inerenta in orice institutie ecleziala si sinodalitatea (conciliaritatea) care decurge din misterul de comuniune al Bisericii. Intrucat termenii "autoritate" si "sinodalitatea (conciliaritatea)" acopera o zona extrem de larga, vom incepe prin a defini modul in care ii intelegem.

 

I. Fundamentele sinodalitatii (conciliaritatii) si autoritatii

 

1. Sinodalitatea (conciliaritatea)

 

5. Termenul conciliaritate sau sinodalitate deriva din cel de conciliu -concilium in latina, synodos in greaca -care desemneaza in primul rand o adunare de episcopi in exercitiul unei responsabilitati anume. El poate fi insa luat si intr‑un sens mai cuprinzator cu referire la toti membrii Bisericii (potrivit termenului slav sobornost). Prin urmare, vom vorbi intai de toate de sinodalitatea (conciliaritatea) in sensul ca in virtutea Botezului fiecare membru al Trupului lui Hristos isi are locul si responsabilitatea proprie in comuniunea (communio in latina, koinonia in greaca) euharistica. Sinodalitatea (conciliaritatea) reflecta misterul treimic si isi are temeiul ultim in acesta. Asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfant 45), cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt "enumerate" fara insa ca desemnarea unei Persoane drept a "doua" sau a "treia" sa implice vreo micsorare sau subordonare. In chip asemanator, si intre Bisericile locale exista o ordine (taxis), care nu implica insa vreo inegalitate in natura lor ecleziala.

 

6. Euharistia manifesta comuniunea (koinonia) trinitara actualizata intre credinciosi drept unitatea organica a mai multor membre [ale unui corp], fiecare din ele avand o harisma, o slujire sau o functie proprie necesare in varietatea si diversitatea lor zidirii tuturor in Trupul eclezial unul al lui Hristos (cf. 1 Co 12, 4-30). Toti sunt chemati, angajati si socotiti responsabili -fiecare intr‑un mod diferit, dar nu mai putin real -in realizarea comuna a lucrarilor care fac prezente prin Duhul Sfant slujirea lui Hristos, "Calea, Adevarul si Viata" (In 14, 6). In acest mod se realizeaza in umanitate misterul comuniunii (koinonia) mantuitoare cu Sfanta Treime.

 

7. Intreaga comunitate si fiecare persoana din ea e purtatoare a "constiintei Bisericii" (ekklesiastike syneidesis, cum o numeste teologia greaca; sensus fidelium in terminologia latina). In virtutea Botezului si Mirungerii sau Confirmarii, fiecare membru al Bisericii exercita o forma de autoritate in Trupul lui Hristos. In acest sens, toti credinciosii (nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credinta marturisita la Botezul lor. Este invatatura noastra comuna ca, primind "ungerea de la Cel Sfant" (1 In 2, 20. 27), poporul lui Dumnezeu in comuniune cu pastorii lui nu poate gresi in chestiuni ce tin de credinta (cf. In 16, 13).

 

8. O sarcina specifica in vestirea credintei Bisericii si in clarificarea normelor de conduita crestina o au prin instituire dumnezeiasca episcopii. "Ca urmasi ai Apostolilor, episcopii sunt raspunzatori de comuniunea in credinta apostolica si de fidelitatea fata de exigentele unei vieti in acord cu Evanghelia" (Documentul Valamo, nr. 40).

 

9. Forma principala in care se exercita comuniune intre episcopi sunt sinoadele (cf. Documentul Valamo, nr. 52). Aceasta deoarece "legatura cu comuniunea apostolica ii leaga impreuna pe toti episcopii legand episcopatul (episkope) Bisericilor locale de colegiul Apostolilor. Si ei la randul lor formeaza un colegiu inradacinat de Duhul in unicitatea data "o data pentru totdeauna" a grupului apostolic, martor unic al credintei. Aceasta inseamna nu numai ca ei trebuie sa fie uniti intre ei in credinta, misiune, impacare, ci si ca au in comun aceeasi responsabilitate si aceeasi slujire fata de Biserica" (Documentul Munchen, III, 4).

 

10. Dimensiunea sinodala a vietii Bisericii tine de natura ei profunda. Cu alte cuvinte, ea este intemeiata in vointa lui Hristos pentru poporul Sau (cf. Mt 18, 15-20), chiar daca realizarile ei efective sunt in chip necesar determinate de istorie si de contextul social, politic si cultural. Astfel definita, dimensiunea sinodala a Bisericii poate fi gasita la cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale -local, regional si universal: la nivelul local al diecezei incredintate episcopului; la nivelul regional al unui grup de Biserici locale cu episcopii lor care il "recunosc pe primul (protos) dintre ei" (canonul 34 apostolic); si la nivel universal, unde primii (protoi) din diversele regiuni impreuna cu toti episcopii conlucreaza in cele ce privesc totalitatea Bisericii. Si la acest nivel cei (protoi) trebuie sa‑l recunoasca pe cel ce este primul (protos) intre ei.

 

11. Biserica exista in multe si diverse locuri care manifesta catolicitatea ei. Catolicitatea apartine unui organism viu, Trupul lui Hristos. Atunci cand este in comuniune cu celelalte Biserici locale, fiecare Biserica locala e o manifestare a Bisericii lui Dumnezeu una si indivizibila. Catolicitatea inseamna asadar a fi in comuniune cu Biserica una din toate timpurile si din toate locurile. Iata de ce ruptura comuniunii euharistice inseamna ranirea uneia din insusirile esentiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Cand vorbim de autoritate, ne referim la exousia asa cum este ea descrisa in Noul Testament. Autoritatea Bisericii vine de la Domnul si Capul ei, Iisus Hristos. Primind autoritatea Sa de la Dumnezeu Tatal, Hristos a impartasit‑o dupa Invierea Sa prin Duhul Sfant Apostolilor (cf. In 20, 22). Prin Apostoli ea a fost transmisa episcopilor, urmasii lor, si prin ei intregii Biserici. Iisus Hristos Domnul nostru Si‑a exercitat autoritatea in diverse moduri prin care se manifesta in lume Imparatia lui Dumnezeu pana la implinirea ei eshatologica (cf. 1 Co 15, 24-28): invatand (cf. Mt 5, 2; Lc 5, 3), facand minuni (cf. Mc 1, 30-34; Mt 14, 35-36), scotand duhurile necurate (cf. Mc 1, 27; Lc 4, 35-36), iertand pacatele (cf. Mc 2, 10; Lc 5, 24) si conducandu‑i pe ucenicii Sai pe caile mantuirii (cf. Mt 16, 24). Potrivit poruncii primite de la Hristos (cf. Mt 28, 18-20), exercitiul autoritatii proprii Apostolilor si, dupa ei, episcopilor, include vestirea si invatatura evangheliei lui Dumnezeu, sfintirea prin Sfintele Taine, mai ales prin Euharistie, si calauzirea pastoreasca a celor ce cred (cf. Lc 10, 16).

 

13. Autoritatea in Biserica apartine lui Iisus Hristos Insusi, singurul Cap al Bisericii (cf. Ef 1, 22; 5, 23). Prin Duhul Sfant se impartaseste de autoritatea Lui si Biserica, Trupul Sau (cf. In 20, 22-23). Autoritatea in Biserica are drept scop adunarea intregii umanitati in Iisus Hristos (cf. Ef 1, 10; In 11, 52). Legata de harul primit in hirotonie, autoritatea nu e posesiunea privata a celor ce o primesc, nici nu e primita prin delegatie de la comunitate; e mai degraba un dar al Duhului Sfant menit slujirii (diakonia) comunitatii si niciodata nu e exercitat in afara ei. Exercitiul ei include participarea intregii comunitati, episcopul fiind in Biserica si Biserica in episcop (cf. Sfantul Ciprian, Epistola 66, 8).

 

14. Exercitiul autoritatii in Biserica in numele lui Hristos si in puterea Duhului Sfant trebuie sa fie in toate formele si la toate nivelurile lui o slujire (diakonia) a iubirii, asa cum a fost cea a lui Hristos (cf. Mc 10, 45; In 13, 1-16). Intrucat exprima o autoritate dumnezeiasca, autoritatea de care vorbim nu poate exista in Biserica decat in iubirea dintre cel care o exercita si cei supusi ei. Este, prin urmare, o autoritate fara dominatie, fara constrangere fizica sau morala. Intrucat e o participare la exousia Domnului Celui rastignit si inviat, Caruia I s‑a dat toata autoritatea in cer si pe pamant (cf. Mt 28, 18), ea poate si trebuie sa cheme la ascultare. In acelasi timp, din pricina Intruparii si Crucii, ea se deosebeste radical de cea a stapanitorilor neamurilor si a mai‑marilor acestei lumi (cf. Lc 22, 25-27). Chiar daca autoritatea e incredintata unor oameni care din pricina slabiciunilor si pacatului sunt ispititi sa abuzeze de ea, totusi prin insasi natura ei identificarea evanghelica intre autoritate si slujire constituie o norma fundamentala pentru Biserica. Pentru crestini a conduce inseamna a sluji. Exercitiul si eficacitatea spirituala a autoritatii ecleziale sunt, prin urmare, asigurate de un consimtamant liber si o conlucrare voluntara. In plan personal, aceasta se traduce in ascultare fata de autoritatea Bisericii pentru a urma lui Hristos Care a ramas ascultator in iubire fata de Tatal pana la moartea, si inca moarte pe cruce (cf. Filp 2, 8).

 

15. Autoritatea in Biserica se intemeiaza pe Cuvantul lui Dumnezeu prezent si viu in comunitatea ucenicilor. Scriptura e Cuvantul revelat al lui Dumnezeu asa cum l‑a identificat Biserica prin Duhul Sfant prezent si activ in ea in Traditia vie primita de la Apostoli. In inima acestei Traditii sta Euharistia (cf. 1 Co 10, 16-17; 11, 23-26). Autoritatea Scripturii deriva din faptul ca ea este Cuvantul lui Dumnezeu care, citit in Biserica si de Biserica, transmite Evanghelia mantuirii. Prin Scriptura, Hristos Se adreseaza comunitatii adunate si inimii fiecarui credincios. Prin Duhul Sfant prezent in ea Biserica interpreteaza autentic Scriptura potrivit nevoilor timpurilor si locurilor. Practica permanenta a Sinoadelor de a introniza Evangheliile in mijlocul adunarii lor in acelasi timp atesta prezenta lui Hristos in Cuvantul Sau -punctul necesar de referinta pentru toate discutiile si deciziile lor -, cat si afirma autoritatea Bisericii de a interpreta acest Cuvant al lui Dumnezeu.

 

16. In Iconomia Sa dumnezeiasca, Dumnezeu vrea ca Biserica sa aiba o structura orientata spre mantuire. De aceasta structura esentiala tin credinta marturisita si Tainele savarsite in succesiune apostolica. Autoritatea in comuniunea ecleziala e legata de aceasta structura esentiala: exercitiul ei e reglementat de canoanele si statutele Bisericii. Unele din aceste reglementari pot fi diferit aplicate potrivit nevoilor comuniunii ecleziale din diferitele timpuri si locuri, cu conditia ca structura esentiala a Bisericii sa fie mereu respectata. Astfel, asa cum comuniunea in Taine presupune comuniunea in aceeasi credinta (cf. Documentul Bari, nr. 29-33), tot asa pentru a exista o comuniune ecleziala deplina intre Bisericile noastre trebuie o recunoastere reciproca a legislatiilor canonice in diversitatea lor legitima.

 

II. Tripla actualizare a sinodalitatii (concilaritatii) si autoritatii

 

17. Dupa ce am indicat fundamentee sinodalitatii si autoritatii in Biserica si am observat complexitatea continutului acestor termeni, trebuie sa raspundem acum la urmatoarele intrebari: cum anume exprima si servesc elementele institutionale ale Bisericilor misterul comuniunii (koinonia)? Cum anume exprima structurile canonice ale Bisericilor viata lor sacramentala? In acest scop am distins intre trei niveluri de institutii ecleziale: cel al Bisericii locale adunate in jurul episcopului ei; cel al unei regiuni care cuprinde mai multe Biserici locale; si cel al intregului pamant locuit (oikoumene), si care imbratiseaza toate Bisericile locale.

 

1. Nivelul local

 

18. Biserica lui Dumnezeu exista acolo unde exista o comunitate adunata in Euharistia prezidata nemijlocit sau prin preotii sai de un episcop hirotonit legitim in succesiunea apostolica, care invata credinta primita de la Apostoli si sta in comuniune cu ceilalti episcopi si Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii si acestei slujiri e acela de a aduna intr‑o comuniune autentica de credinta, rugaciune, misiune, iubire frateasca si ajutor reciproc pe toti cei care in Botez au primit Duhul lui Hristos. Aceasta comuniune e cadrul in care se exercita intreaga autoritate ecleziala. Criteriul exercitarii ei este comuniunea.

 

19. Fiecare Biserica locala are misiunea de a fi prin harul lui Dumnezeu un loc in care e slujit si cinstit Dumnezeu, in care e vestita Evanghelia, in care sunt savarsite Tainele, in care credinciosii se straduiesc sa usureze suferintele lumii si in care fiecare credincios isi poate afla mantuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5, 14-16), aluatul (cf. Mt 13, 33), poporul preotesc al lui Dumnezeu (cf. 1 Ptr 2, 5. 9). Normele canonice care o conduc urmaresc asigurarea acestei misiuni.

 

20. In virtutea Botezului care l‑a facut madular al lui Hristos fiecare botezat e chemat potrivit darurilor Duhului Sfant Unul sa slujeasca in comunitate (cf. 1 Co 12, 4-27). Astfel, prin comuniunea in care toate madularele sunt in slujba celorlalte, Biserica locala apare deja "sinodala" sau "conciliara" in structura ei. Aceasta "sinodalitate" nu se arata doar in relatiile de solidaritate, ajutor reciproc si complementaritate pe care le au intre ei diversii slujitori hirotoniti. Fireste, prezbiteriul e consiliul episcopului (cf. Sfantul Ignatie al Antiohiei, Catre Trallieni 3), iar diaconul e mana lui dreapta (Didascalia Apostolilor 2, 28, 6), astfel incat, potrivit recomandarii Sfantului Ignatie, totul sa fie facuT in simfonie (cf. Catre Efeseni 6). Sinodalitatea ii implica pe toti membrii comunitatii si intr‑o ascultare fata de episcopul care e si protos‑ul si capul (kephale) Bisericii locale, ascultare ceruta de comuniunea ecleziala. In acord cu traditiile rasariteana si apuseana, participarea activa a laicilor, barbati si femei, a monahilor si persoanelor cu voturi, se realizeaza in dieceza si parohie prin multe forme de slujire si misiune.

 

21. Harismele membrilor comunitatii isi au originea in Duhul Sfant Unul si sunt menite spre binele tuturor. Acest fapt arunca o lumina atat asupra exigentelor, cat si a limitelor autoritatii fiecaruia in Biserica. Nu trebuie sa existe nici pasivitate, nici substituire de functii, nici neglijenta ori dominatie a nimanui de catre altcineva. Toate harismele si slujirile din Biserica converg in unitate sub slujirea episcopului aflat in slujba comuniunii Bisericii locale. Toti sunt chemati sa fie reinnoiti de Duhul Sfant in Sfintele Taine si sa raspunda in cainta (metanoia) constanta, pentru ca astfel sa fie asigurata comuniunea lor in adevar si iubire.

 

2. Nivelul regional

 

22. Intrucat Biserica isi reveleaza catolicitatea in adunarea liturgica (synaxis) a Bisericii locale, aceasta catolicitate trebuie sa se manifeste intr‑o comuniune cu celelalte Biserici care marturisesc aceeasi credinta apostolica si impartasesc aceeasi structura ecleziala fundamentala, incepand cu cele vecine, in virtutea raspunderii lor comune pentru misiune in regiunea lor (cf. Documentele Munchen, III, 3 si Valaamo, nr. 52 si 53). Comuniunea intre Biserici se exprima in hirotonia episcopilor. Potrivit ordinii canonice, aceasta hirotonie e conferita de trei sau mai multi episcopi sau cel putin de doi (cf. canonul 4 Niceea), care actioneaza in numele corpului episcopal si al poporului lui Dumnezeu, ei insisi primindu‑si slujirea de la Duhul Sfant prin punerea mainilor in succesiune apostolica. Cand acest lucru se savarseste in conformitate cu canoanele, e asigurata comuniunea intre Biserici in adevarata credinta, Taine si viata ecleziala, precum si comuniunea cu generatiile anterioare.

 

23. O astfel de comuniune efectiva intre mai multe Biserici locale, fiecare din ele fiind Biserica catolica dintr‑un loc anume, se exprima prin anumite practici: participarea episcopilor scaunelor vecine la hirotonia unui episcop pentru o Biserica locala; invitatia adresata unui episcop dintr‑o alta Biserica de a concelebra la Liturghia (synaxis) Bisericii locale; invitatia extinsa credinciosilor acestor alte Biserici locale de a participa la masa euharistica; schimbul de scrisori cu ocazia unei hirotonii; si oferirea de asistenta materiala.

 

24. Un canon primit atat in Rasarit, cat si in Apus exprima relatia dintre Bisericile locale ale unei regiuni: "Episcopii fiecarui neam (ethnos) trebuie sa‑l cunoasca pe primul (protos) dintre ei si sa‑l socoteasca drept cap (kephale) si sa nu faca nimic fara avizul (gnome) lui, si fiecare sa faca numai cate privesc parohia (eparhia) lui si satele de sub ea. Dar nici acela sa nu faca ceva fara avizul (gnome) tuturor. Fiindca asa va fi o armonie (homonoia) si va fi slavit Dumnezeu prin Domnul in Duhul Sfant: Tatal si Fiul si Sfantul Duh" (canonul 34 apostolic)

 

25. Aceasta norma, care reapare in mai multe forme in traditia canonica, se aplica tuturor relatiilor dintre episcopii unei regiuni, fie ei ai unei provincii, mitropolii sau patriarhii. Aplicarea ei practica poate fi gasita in sinoadele unei provincii, regiuni sau patriarhii. Faptul ca intotdeauna componenta unui sinod regional e in esenta episcopala, chiar atunci cand include si alti membri ai Bisericii, reveleaza natura autoritatii sinodale. Doar episcopii au vot deliberativ. Autoritatea unui sinod se bazeaza pe natura slujirii episcopale insesi si manifesta natura colegiala a episcopatului in slujba comuniunii Bisericilor.

 

26. Un sinod implica participarea tuturor episcopilor unei regiuni. El este guvernat de principiul consensului si armoniei (homonoia) insemnate de concelebrarea euharistica, precum este implicat de doxologia finala a mai sus‑citatului canon 34 apostolic. Cu toate acestea, in pastoratia lui fiecare episcop e judecator si responsabil inainte lui Dumnezeu pentru treburile diecezei lui (cf. Sfantul Ciprian, Epistola 55, 21); el este insa pazitorul catolicitatii Bisericii sale locale si trebuie sa aiba grija mereu sa promoveze comuniunea cu celelalte Biserici.

 

27. De aici urmeaza ca un sinod regional nu are vreo autoritate asupra altor regiuni bisericesti. Dar schimbul de informatii si consultarile intre reprezentantii mai multor sinoade sunt o manifestare a catolicitatii, precum si a ajutorului reciproc si iubirii ce trebuie sa domneasca intre toate Bisericile locale spre mai marele folos comun al tuturor. Fiecare episcop e raspunzator pentru intreaga Biserica impreuna cu toti colegii sai in una si aceeasi misiune apostolica.

 

28. In acest fel mai multe provincii bisericesti au ajuns sa‑si intareasca legaturile de responsabilitate comuna. Acesta a fost unul din factorii care dau nastere patriarhiilor din istoria Bisericilor noastre. Sinoadele patriarhale sunt guvernate de aceleasi principii ecleziologice si aceleasi norme canonice valabile pentru sinoadele provinciale.

 

29. In secolele urmatoare atat in Rasarit, cat si in Apus s‑au dezvoltat noi configuratii de comuniune intre Bisericile locale. In Rasaritul crestin au fost intemeiate noi patriarhii si Biserici autocefale, iar in Biserica latina a aparut recent un anume mod de grupare a episcopilor: Conferintele Episcopale. Acestea din urma nu sunt din punct de vedere ecleziologic simple subdiviziuni administrative, ci exprima spiritul de comuniune in Biserica, respectand totodata diversitatea culturilor umane.

 

30. Intr‑adevar, oricare ar fi contururile si statutul ei canonic, sinodalitatea regionala demonstreaza ca Biserica lui Dumnezeu nu e o comuniune de persoane sau Biserici locale taiate de radacinile lor umane. Intrucat e o comuniune de mantuire si intrucat aceasta mantuire e "restaurarea creatiei" (cf. Sfantul Irineu, Impotriva ereziilor 1, 36, 1), ea imbratiseaza persoana umana in tot ceea ce o leaga de realitatea umana creata de Dumnezeu. Biserica nu e doar o colectie de indivizi; e facuta din comunitati cu culturi, istorii si structuri sociale diferite.

 

31. In gruparea de Biserici locale la nivel regional catolicitatea apare in adevarata ei lumina. Ea este expresia prezentei mantuirii nu intr‑un univers nediferentiat, ci intr‑o umanitate asa cum a fost creata si mantuita de Dumnezeu. In misterul mantuirii, natura umana e in acelasi timp asumata in deplinatatea ei, cat si vindecata de ceea ce a insuflat in ea pacatul prin autosuficienta, orgoliu, neincredere in altii, agresivitate, gelozie, invidie, falsitate si ura. Comuniunea (koinonia) ecleziala e darul prin care intreaga umanitate e legata si adunata la un loc in Duhul Domnului Cel inviat. Departe de a cadea in uniformitate, aceasta unitate creata de Duhul cheama si astfel pastreaza -si, intr‑un anume sens, sporeste -chiar diversitatea si particularitatea.

 

3. Nivelul universal

 

32. Fiecare Biserica locala e in comuniune nu numai cu Bisericile vecine, ci cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente acum in lume, cu cele care au fost de la inceput, cu cele care vor fi in viitor si cu Biserica deja in slava. Potrivit vointei lui Hristos, Biserica e una si indivizibila, aceeasi intotdeauna si in orice loc. ambele noastre parti marturisesc in Simbolul niceo‑constantinopolitan ca Biserica e una si catolica. Catolicitatea ei imbratiseaza nu numai diversitatea comunitatilor umane, ci si unitatea lor fundamentala.

 

33. Este limpede, prin urmare, ca in toate Bisericile locale trebuie marturisita si traita una si aceeasi credinta, ca pretutindeni trebuie savarsita aceeasi unica Euharistie si ca in toate comunitatile trebuie sa opereze aceeasi slujire apostolica. O Biserica locala nu poate modifica Crezul formulat de Sinoadele Ecumenice, desi a trebuit intotdeauna "sa dea la probleme noi raspunsuri potrivite bazate pe Scripturi si in acord si continuitate esentiala cu expresiile anterioare ale dogmelor" (Documentul Bari, nr. 29). De asemenea, o Biserica locala nu poate schimba printr‑o hotarare unilaterala vreun punct fundamental privitor la forma slujirii bisericesti, si tot astfel nici o Biserica locala nu poate celebra Euharistia in separatie voita de celelalte Biserici locale fara a afecta in mod serios comuniunea. In toate acestea e lezata legatura comuniunii insesi -si astfel insasi fiinta Bisericii.

 

34. Din pricina acestei comuniuni toate Bisericile reglementeaza prin canoane tot ce tine de Euharistie si Taine, slujire si hirotonie, precum si predania (paradosis) si invatatura (didaskalia) credintei. Este limpede de ce in acest domeniu e nevoie de reguli si norme disciplinare.

 

35. In cursul istoriei, atunci cand se iveau probleme serioase care afectau comuniunea universala si intelegerea intre Biserici -fie cu privire la interpretarea autentica a credintei, fie la slujiri si la relatia lor cu intreaga Biserica, ori la disciplina comuna pe care o cere fidelitatea fata de Evanghelie -s‑a recurs la Sinoade Ecumenice. Ele erau ecumenice nu numai pentru ca reuneau episcopi din toate regiunile si indeosebi pe cei ai celor cinci scaune mari: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, potrivit vechii ordini (taxis), ci si pentru ca hotararile lor doctrinare solemne si formulele lor de credinta comune, indeosebi cele asupra unor puncte cruciale, sunt obligatorii pentru toate Bisericile si toti credinciosii, pentru toate timpurile si toate locurile. De aceea hotararile Sinoadelor Ecumenice raman normative.

 

36. Istoria Sinoadelor Ecumenice arata care anume trebuie privite drept caracteristicile lor speciale. Chestiunea trebuie studiata mai indeaproape in dialogul nostru viitor tinand seama de evolutia structurilor ecleziale din ultimele secole in Rasarit si in Apus.

 

37. Ecumenicitatea hotararilor unui Sinod e recunoscuta printr‑un proces de receptare fie lung, fie scurt, in care prin reflectie, discernamant, discutie si rugaciune intregul popor al lui Dumnezeu recunoaste in aceste hotarari credinta apostolica una a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeasi, si ai carei invatatori (didaskaloi) si pazitori sunt episcopii. Acest proces de receptare e interpretat in mod diferit in Rasari si Apus potrivit traditiilor lor canonice specifice.

 

38. Conciliaritatea sau sinodalitatea implica, prin urmare, mult mai mult decat pe episcopii adunati; implica si Bisericile lor. Episcopii sunt purtatorii si glasul credintei Bisericilor lor. Hotararile episcopilor trebuie receptate in viata Bisericilor, indeosebi in viata lor liturgica. Receptat ca atare, fiecare Sinod Ecumenic, in sensul deplin si propriu al cuvantului, e o manifestare a comuniunii intregii Biserici si o slujire adusa acestei comuniuni.

 

39. Spre deosebire de sinoadele diecezane si regionale, un sinod ecumenic nu e o "institutie", a carei frecventa sa poata fi reglementata de canoane, ci mai degraba un "eveniment", un kairos inspirat de Duhul Sfant Care calauzeste Biserica astfel incat aceasta sa dea nastere in ea institutiilor de care are nevoie si care raspund naturii ei. Armonia intre Biserica si sinoade e atat de profunda incat chiar si dupa ruptura intre Rasarit si Apus, care a facut imposibila tinerea unor sinoade ecumenice in sensul strict al termenului, ambele Biserici au continuat sa tina sinoade ori de cate ori se iveau crize serioase. Aceste sinoade au reunit episcopii unor Biserici locale in comuniune cu Scaunul Romei sau, inteleasa intr‑un mod diferit, cu Scaunul Constantinopolului. In Biserica Romano‑Catolica unele din aceste sinoade tinute in Apus au fost privite drept ecumenice. Aceasta situatie, care a obligat ambele aripi ale crestinatatii sa convoace sinoade proprii fiecareia, a favorizat disensiuni care au contribuit la instrainarea reciproca. Trebuie deci cautate mijloacele care vor permite restabilirea unui consens ecumenic.

 

40. In practica obisnuita, comuniunea universala a Bisericilor era mentinuta in primul mileniu prin relatii fratesti intre episcopi. Aceste relatii intre episcopi, intre episcopi si protoi‑i lor, precum si intre protoi‑i insisi in ordinea canonica (taxis) atestata de Biserica veche, intretineau si consolidau comuniunea ecleziala. Istoria inregistreaza consultarile, scrisorile si apelurile la scaunele mari, indeosebi la cel al Romei, care toate exprima intr‑un mod viu solidaritate pe care o creeaza comuniunea (koinonia). Prevederi canonice cum sunt: includerea in diptice a numelor episcopilor principalelor scaune si comunicarea de marturisiri de credinta celorlalti patriarhi cu prilejul alegerilor sunt expresii concrete ale comuniunii (koinonia).

 

41. Ambele parti sunt de acord ca in vremea Bisericii nedespartite aceasta ordine canonica (taxis) era recunoscuta de toti. Mai sunt de acord ca Roma, Biserica care "prezideaza in iubire", potrivit expresiei Sfantului Ignatie al Antiohiei (Catre Romani, prolog), ocupa primul loc in aceasta taxis si, prin urmare, episcopul Romei era protos‑ul intre patriarhi. Nu sunt de acord insa in ce priveste interpretarea dovezilor istorice din aceasta epoca cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune inteleasa in moduri diferite deja in primul mileniu.

 

42. Sinodalitatea la nivel universal exercitata in sinoade ecumenice implica un rol activ al episcopului Romei ca protos al episcopilor scaunelor mari in consensul episcopilor adunati. Desi episcopul Romei n‑a reunit Sinoadele Ecumenice din primele secole, nici n‑a prezidat vreodata personal asupra lor, a fost cu toate acestea implicat indeaproape in procesul luarii deciziilor de aceste sinoade.

 

43. Primatul si sinodalitatea sunt interdependente reciproc. De aceea la toate nivelurile vietii Bisericii -local, regional si universal -primatul trebuie intotdeauna privit in contextul sinodalitatii, iar sinodalitatea in contextul primatului.

 

In ce priveste primatul la diversele niveluri, dorim sa afirmam urmatoarele:

1. La toate nivelurile primatul e o practica ferm intemeiata in traditia canonica a Bisericii.

 

2. In timp ce faptul unui primat la nivel universal e acceptat atat de Rasarit, cat si de Apus, exista diferente de intelegere cu privire la modul in care trebuie exercitat, precum si cu privire la fundamentele lui scripturistice si teologice.

 

44. In istoria Rasaritului si Apusului, cel putin pana in secolul IX, o serie de prerogative au fost recunoscute protos‑ului sau capului (kephale), intotdeauna in contextul sinodalitatii si potrivit conditiilor timpului, la fiecare din nivelurile bisericesti institutionalizate: in plan local, episcopului ca protos al diecezei lui fata de prezbiterii si poporul sau; in plan regional, protos‑ului fiecarei mitropolii fata de episcopii provinciei si protos‑ului fiecareia din cele cinci patriarhii fata de mitropolitii jurisdictiei fiecaruia; iar in plan universal, episcopului Romei ca protos intre patriarhi. Aceasta distinctie de planuri nu diminueaza egalitatea sacramentala a fiecarui episcop sau catolicitatea fiecarei Biserici locale.

 

45. Chestiunea rolului episcopului Romei in comuniunea tuturor Bisericilor ramane sa fie studiata mai in profunzime. Care anume e functia specifica a episcopului "primului scaun" in ecleziologia de comuniune (koinonia) si in lumina a ceea ce s‑a spus in textul de fata despre sinodalitate si autoritate? Cum anume trebuie inteleasa si traita in lumina practicii ecleziale a primului mileniu invatatura despre primatul universal a Conciliilor Vatican I si II? Sunt intrebari cruciale pentru dialogul nostru si pentru sperantele restaurarii comuniunii depline intre noi.

 

46. Noi, membrii Comisiei Internationale Mixte pentru Dialogul Teologic intre Biserica Romano‑Catolica si Biserica Ortodoxa, suntem convinsi ca declaratiile de mai sus despre comuniunea ecleziala, sinodalitate si autoritate reprezinta un progres pozitiv si semnificativ in dialogul nostru si ofera o baza ferma pentru discutarea viitoare a chestiunii primatului la nivelul universal al Bisericii. Suntem constienti ca raman sa fie clarificate multe chestiuni dificile, dar speram ca, sustinuti de rugaciunea lui Iisus: "Ca toti sa fie una., pentru ca lumea sa creada ca Tu M‑ai trimis" (In 17, 21) si in ascultare de Duhul Sfant, sa putem construi pe baza acordului deja atins. Reafirmand si marturisind "un Domn, o credinta si un botez" (Ef 4, 5), dam slava lui Dumnezeu Sfanta Treime, Tata, Fiu si Duh Sfant, Care ne‑a adunat impreuna.

 

.

15 Noiembrie 2007

Vizualizari: 982

Voteaza:

Comuniune ecleziala, sinodalitate si autoritate - Ravenna, 13 octombrie 2007 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE