Eveniment academic la Sibiu: profesorul Martin Tamcke a conferentiat la Facultatea de Teologie

Conferinţa a avut loc pe 6 aprilie, în Aula „Mitropolit Ioan Meţianu” a Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu. Profesorul german Martin Tamcke de la Universitatea din Göttingen a vorbit despre situaţia creştinilor din Siria. Cu această ocazie, s-a lansat şi cartea sa “Creştinii din Tur Abdin”, tradusă în limba română de dr. Dragoş Boicu la Editura “Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului. Profesorul Martin Tamcke a fost însoţit de 10 doctoranzi şi studenţi de la Universitatea din Göttingen, care au ca teme de cercetare diferite aspecte din viaţa bisericească din comunităţile siriace, armene sau din alte ţări ale Orientului. Pentru mai multe zile, tinerii cercetători vor vizita mai multe locuri din România pentru a cunoaşte cât mai bine spiritualitatea ortodoxă românească, trecutul şi prezentul Bisericii străbune şi al neamului românesc. În debutul evenimentului, decanul facultăţii, pr. prof. univ. dr. Nicolae Chifăr le-a urat bun-venit oaspeţilor şi i-a mulţumit în mod special profesorului din Göttingen pentru revenirea la Sibiu.

În cele ce urmează, redăm integral prelegerea profesorului german.

Situaţia creştinilor din Siria
Martin Tamcke
Vă mulţumesc cordial pentru invitaţia de a vorbi astăzi în faţa dumneavoastră. Tema prelegerii constituie o îndrăzneală în condiţiile unei astfel de ocazii. Am propus însă această temă, sperând ca prin aceasta să contribui la cunoaşterea situaţiei unor biserici-surori ale noastre dintr-o ţară în care violenţa se află la ordinea zilei şi în care creştinii pot schimba prea puţin din situaţia existentă. Zilele trecute, cand am fost în Parlamentul german, un episcop ortodox mă prezenta cu următoarele cuvinte: ,,Acesta este cel ce ia cuvântul pentru noi şi cel ce dă voce celor care nu au voce sau celor care nu sunt ascultaţi.“ Conform normelor germane ale decenţei acest lucru nu trebuie deloc citat, deoarece eu sunt cel în cauză, adică cel despre care s-a vorbit. Făcând totuşi lucrul acesta, nu înseamnă că vreau să par interesant, ci aduc în discuţie acest lucru datorită faptului că sunt recunoscător pentru dificila sarcina pe care prietenii mei ortodocşi, episcopi, preoţi şi laici mi-au încredinţat-o. De atunci fac tot ce pot pentru a clarifica, a media şi a ajuta.

Aş putea începe cu un fel de raport despre starea de fapt: aş putea vorbi despre atacul miliţiilor kurde asupra punctului de susţinere al miliţiei creştine din Qamişli, atac ce a zdruncinat încrederea creştinilor din nordul Siriei anume că kurzii ar fi potenţialii lor protectori. Aş putea vorbi despre înaintarea în Allepo a trupelor guvernului din Siria şi despre impactul pe care acest lucru îl are asupra creştinilor din Aleppo. Aş putea să vă arăt o hartă cu zonele ce se află în posesia diferitelor miliţii şi să vă explic ce înseamnă acest lucru pentru creştinii care nu au o zonă de rezidenţă închisă în Siria, ci aceştia trăiesc ca o minoritate (aici folosim un cuvânt care nu îi convine nici unui creştin sirian), printre celelalte comunităţi şi grupuri religioase.

Aş putea să încerc să vă explic de ce aşa de mulţi conducători bisericeşti continuă să îi fie loiali lui Assad ca şi înainte, şi de ce este atât de dificil ca creştinii din opoziţie să fie acceptaţi ca reprezentanţi chiar în comunităţilor lor bisericeşti. Aceste puncte trebuie însă să le lăsăm pentru discuţia de după prelegere.

Trebuie să amintesc în prelegerea mea prieteni şi însoţitori de drum cărora acest război le-a provocat situaţii cumplite. Ei sunt pentru mine într-un fel prezenţi ori de câte ori trebuie să relatez despre această situaţie. Unul dintre aceştia este însoţitorul meu de drum, vreme de mai mulţi ani, Mar Gregorios Yohanna Ibrahim, Mitropolit de Aleppo, care încerca împreună cu mine şi cu alte persoane de a pune bazele unui Institut de dialogul interreligios în cadrul Universităţii din Damasc, şi în a cărui casă m-am aflat în numeroase rânduri în calitate de oaspete, odată împreună cu Ministrul Culturii din Saxonia Inferioară (Niedersachsen), ministru ce l-am însoţit în vizita sa în Siria. Cu Mitropolitul de Aleppo am discutat în cadrul anumitor conferinţe şi l-am ajutat de asemenea în timpul vizitei sale în Germania. El a dorit, la scurt timp după ce a prezentat planul său de pace, să se implica împreună cu colegul său, rum-ortodoxul Boulos Yazigi, în mijlocirea pentru cei răpiţi, fiind astfel el însuşi răpit. Timp de trei ani, nu s-a auzit nimic despre de cei doi mitropoliţi. Trebuie să fim conştienţi de faptul că aceştia nu mai sunt în viaţă. Sau fratele Paulo, care a dezvoltat minunata mănăstire veche a Proorocului Moise din munţi, în deşert, într-un centru spiritual internaţional. De asemenea, el a dorit în sens de mediere, să-şi exercite influenţă sa asupra triburilor, astfel încât să descurajeze actele de violenţă din cadrul acestora. Acesta a dispărut iar de atunci, timp de mai mulţi ani, circulă zvonul că ar fi fost împuşcat, zvon care, de altfel, nu este neîntemeiat. De asemenea cei care trăiesc zilnic în umbra războiului, cum ar fi episcopul armenilor din Damasc, cu care sunt prieten de mai mulţi ani, căci la el au fost cazaţi studenţii mei, în casa lui am fost eu însumi oaspete însoţindu-l în consiliul său eparhial pentru a-i lua apărarea în faţa oponenţilor săi. Şcoala sa eparhială a fost victima unei tentative de atentat, episcopul venind în aceste vremuri grele de mai multe ori la mine, pentru ca noi împreună cu alţi lideri religioşi ai Siriei sau cu reprezentanţi ai opoziţiei să ne punem la discuţii şi să negociem cu Ministerul de Externe de la Berlin. În câteva săptămâni o să-i întâlnesc din nou pe unii dintre episcopii şi preoţii de acolo, în cadrul unei o reuniuni ce se va desfăşura timp de o săptămână în Germania.

Cine ar putea însă să ne introducă mai bine în starea de fapt decât victimele însăşi?Vă voi purta cu mine la locul evenimentelor prezentându-vă o tardivă scrisoare de Crăciun a unui prieten de-meu pe nume Jihad Nassif, fostul Superior general al maroniţilor din Latakiya, care cu nervii complet distruşi a trebuit să evacueze rapid câmpul de acolo. Acesta mergea la Amman, în Iordania, iar la Crăciun se muta mai departe în Homs, unde a redezvoltat comunitatea locală maronită. Citez în mod deliberat unele părţi din aceasta, care de altfel nu au Războiul civil ca subiect, însă intenţia mea este ca Dumneavoastră să înţelegeţi de ce natură este scrisoarea.

,,Nepotul meu Luca a băgat de seamă că eu încă folosesc programul Windows 2007. Vrând să-mi facă un ,,serviciu“, o favoare, acesta mi-a instalat pe laptop programul Windows 2010 fără să mă întrebe mai întâi. Aşa că am pierdut simplul şi excelentul program cu adresele din Outlook. La aceasta se adăuga mutarea în Homs. Acum nu mai găsesc adresele de email la fel de uşor ca înainte. Laptop-ul meu este atât de slab.

Sărbătorirea Crăciunului din anul 2015 în Hamidiyeh constituie cu adevărat un cadou! Cel mai simplu lucru devine un motiv de mare bucurie. Ne bucuram ca şi copiii de o simplă iluminare de Crăciun, sau de o simplă lampă. Iar aceasta pentru cel mult 2 ore şi cu multe întreruperi. În rest este întuneric beznă, iar prin acesta dispare astfel din ochii noştii dintr-o dată dezastrul.

Cartierul nostru se aseamănă peşterii de odinioară. Întunericul ne făcea de asemenea bine: casele distruse cu locuinţele arse şi jefuite sau ce a mai rămas din ele, nu mai fac parte, în astfel de momente, din realităţile noastre cotidiene. Bine că există şi întuneric. Doar că aici trebuie să fim însă atenţi! Dacă îndrăznim să mergem afară noaptea, nu trebuie niciodată să uităm lanterna, în caz contrar se poate ajunge la ciocniri sau se poate întâmpla când traversezi o intersecţie, fără să-ţi dai seama, să mergi mult mai departe decât ai dorit iniţial, mai ales ca persoană nouă în zonă: mai periculoase sunt betonul şi antenele parabolice şi tot ceea ce se află pe acoperişuri. Acestea parcă reprezentau un risc de avalanşe. Pur şi simplu nu trebuie să te gândeşti la acestea şi astfel funcţionează! Jos pălăria (Chapeau bas) înaintea inginerilor sirieni, deoarece multe blocuri încă sunt în picioare deşi şi-au pierdut de ceva vreme jumătate din stâlpii de susţinere. Frapant este în Homs şi faptul până acum nu am întâlnit nici câinii şi nici pisicile cu care eram obişnuiţi în Siria să îi vedem plimbându-se liberi, din păcate de asemenea foarte puţine păsări locale, cum ar ai vrăbiile. Unde au dispărut florile? Această pustietate!

Ca şi primă cooperare cu ONU, străzile cartierului nostru sunt acum prevăzute cu un sistem de energie solară, eu însumi trebuind să preiau proiectul sub supravegherea mea, protejându-l şi monitorizându-l.

Războiul ne-a deposedat cu forţa de împodobirea Crăciunului şi de obiceiurile de prisos, pentru simplul fapt de a fi acolo. Chiar dacă suntem cu adevărat în grajd, nimic nu ne poate abate de la Dumnezeu.

În Hamidiyeh există doar 5 familii maronite, spre deosebire de comunitatea noastră soră din cartierul armean aflat în vecinătate. În Hamidiyeh trăiesc multe familii fără copii. Duminica la Sfânta Litughie vin între 30 şi 40 de persoane. În timpul săptămânii, la slujbă se află 3 sau 4 persoane sau chiar nici una. Aceasta este ,,rămăşiţa din Israel”: cu toate acestea eu săvârşesc Sfânta Liturghie. În această seară siriană Sfânta Împărtăşanie îşi primeşte sensul său cel mai profund. Avem parte de război pentru că nimeni nu vrea să frângă pâinea ,,Sa“. Sfânta Împărtăşanie este ,,singurul semn“ la care putem recurge împotriva morţii năpraznice. Sfânta Împărtăşanie stă în contradicţie cu războiul. Euharistia este pur şi simplu răspunsul zilnic cu privire la război: noi sărbătorim Crăciunul şi prin urmare avem nădejde. Aici în Homs ,,a dispărut“ orice tip de statistici în ceea ce priveşte lucrarea pastorală: a mai rămas valabilă doar săvârşirea Sfântei Împărtăşanii şi cererea ucenicilor ,,Doamne rămâi cu noi, căci este spre seară“. În grupul de odinioară ei erau la fel de puţini cum suntem şi noi astăziîn Hamidiyeh, Homs.

Mai târziu, se adăugă însă oaspeţi neaşteptaţi: păstori şi magi. Din pietrele noastre solide Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam.

Nu am văzut niciodată în Siria străzi aşa curate ca în cartierul nostru Hamidiyeh. Abu Tareq, vecinul meu, a explicat motivul: noi persoanele mai în vârstă pe timpul zilei nu avem nimic de făcut, astfel ne mobilizăm şi măturăm străzile, uneori de două ori pe zi!

Vecina mea, o femeie foarte elegantă şi în vârstă, nu voia să îşi părăsească casa şi cartierul, în ciuda perioadei lungi şi grele a asediului. Alimentele erau pe sfârşite iar miliţiile ţineau foarte mult să primească ţigări, zahăr şi ceai, indiferent prin ce mijloace şi de la cine. Aceştia le luau puţinilor oameni de aici ceea ce aceştia mai aveau. Această vecină încă mai avea zahăr. Pentru a nu-i fi confiscat, aceasta a dizolvat zahărul într-un rezervor plin de apă murdară. De fiecare dată când dorea să facă ceai, ea doar lua din această apă. Ea mi-a povestit în continuare că întreaga perioadă a trebuit să mănânce doar omletă şi asta atunci când făcea rost de ouă! Cunoştinţele şi prietenii săi ce se aflau în afara cartierului, îi plasau în mod ascuns ouăle doar în sticle de apă, sticle ce ajungeau apoi la ea cu ajutorul unor frânghii prin intermediul unui mic tunel. Părintele Franţ (Abuna France) era omul ce făcea legătura cu cei săraci. Iar toţi cei săraci au rămas de fapt în această situaţie până astăzi. Atunci când Abuna France primea ceva, ascundea acest lucru sub hainele sale şi îl dăruia mai departe celor mai săraci şi celor singuri şi în vârstă. Nu a durat mult până când anumite miliţii au descoperit această practică. Apoi, miliţiile vizitau oamenii în cauză, adică cei ce au primit ceva şi le luau acestor oameni ceea ce Domnul le-a dăruit lor. A luat astfel naştere un joc de-a şoarecele şi pisica. Abuna France este icoana cartierului nostru Hamidiyeh.“

Siria are o lungă tradiţie în coexistenţa religiilor dar are de asemenea şi o lungă tradiţie în ceea ce priveşte lupta islamului politic pentru putere.

Conform Constituţiei, Siria este astăzi o ţară seculară, însă conform realităţii ea este o ţară caracterizată de islamul sunnit. Încercarea din anul 1920 a fiului şerifului din Mecca pe nume Feysal cel dintâi (1886-1933) de a se proclama rege al Siriei a eşuat. Trupele franceze au pus în aplicare cerinţele Franţei iar regele a trebuit să fugă în Irak. Prin aceasta, se pune capăt încercării familiei Haşemiţilor de a face uz de apartenenţa ei la clanul lui Mahomed în orientarea religioasă a ţării.Damascul a fost în timpul umaiazilor, până în anul 749, sediul califului. Între 1516-1917 Siria făcea parte din Imperiul Otoman. În timpul ocupaţiei Siriei de către egipteanul Kediven Ibrahim Paşa (1789-1848) a fost introdusă egalitatea socială pentru toţi locuitorii. După anul 1940 ia naştere Frăţia Musulmană (Muslimbruderschaft) siriană. Fraţii musulmani au înfiinţat de asemenea prima Facultate de drept islamic, în Damasc, în anul 1954. Însă în anul 1958, Frăţia Musulmană era deja interzisă. De atunci viaţa religioasă era dirijată în mod secular. Odată cu preluarea puterii de către Partidul Baath, al cărui conducător ideolog era creştinul sirian Michel ‘Aflaq (1905-1980) statul se angajează secularismului. Din anul 1980 au loc confruntări ale Fraţilor musulmani şi ale Frontului islamic, cu regimul politic al ţării. Preşedintele înnăbuşea cu brutală violenţă în anul 1982, revolta Fraţilor musulmani din oraşul Hama. Cei din familia Assad ştim cu toţii că sunt Nusayrier sau alaviţii aşa cum mai sunt numiţi. Aceasta era o grupă marginalizată din nordul ţării.

Centrul lor tradiţional a fost mai întâi Allepo astăzi este însă Latakia. În anul 1854 s-au ridicat zadarnic împotriva otomanilor iar între anii 1919-1921 s-au împotrivit puterii coloniale franceze. În anul 1922 regiunea dominată de aceştia din jurul Lantakiei este proclamată ca stat al alaviţilor, pentru ca apoi în anul 1936 să fie integrată în statul sirian. Au urmat revolte pentru independenţă politică. Conducătorul mişcării de independenţă, Sulayman Musid era executat iar în anul 1952 de asemenea fiul acestuia pe nume Mugib. Prin preluarea puterii de către Hafiz al-Assad, alaviţii s-au infiltrat în numeroase poziţii cheie ale statului. Marele Muftiu din Ierusalim îl declara pe Hafiz al-Assad, pentru modul în care acesta procedase, ca duşman al musulmanilor şi făcea apel pentru uciderea acestuia. În schimb, între şiiţii din Irak şi Iran s-a ajuns la apropieri.

Siria a trăit o creştere explozivă a populaţiei ţării: aceasta creşte de 13 ori între anii 1932-2008. Din cele 19,4 milioane de locuitori din anul 2008, 14,6 milioane erau sunniţi, 2,4 milioane erau reprezentate de alaviţi şi şiiţi, druzii erau jumătate de milion iar creştinii 1,9 milioane.

Haideţi să ne reamintim şi de comunităţile bisericeşti din Siria!

Patriarhatul Rum-Ortodox de Antiohia înglobează în Siria 1 milion de credincioşi (ceea ce înseamnă mai mult decât dublu în comparaţie cu anul 1970, când cuprindea 450000 de credincioşi). Facultatea Rum-Ortodoxă de Teologie din cadrul Universităţii Balamad se află în Liban. Sediul Patriarhatului se află în Damasc. Din anul 1899, Biserica este condusă de arabi. Această Biserică are la nivel mondial, 2,7 milioane de credincioşi. Mişcarea tinerilor din cadrul acestei Biserici iradiază asupra reînnoirii întregii Ortodoxii, ea fiind o vitală sursă a religiozităţii contemporane. Pe baza acestui impuls au răsărit numeroase şcoli, instituţii caritative, mănăstiri nou-populate. Importante destinaţii ale pelerinilor sunt Mănăstirea Sfintei Marii din Saydnaya (din secolul al 6-lea; mănăstirea deţine numeroase manuscrise) şi Mănăstirea Sfânta Tecla din Maalula (în zona Damascului).Locuri importante ale Bisericii, între care şi cele două mănăstiri s-au nimerit în zona de luptă. Chiar şi Organizaţia Caritatea Ortodoxă (Orthodox Charity) care activ prin intermediul Bisericii Ortodoxe, prestează o activitate uimitoare de luni de zile în povara războiului.

În urma imigrării supravieţuitorilor comunitatea bisericească armeană a fost, până în timpul războiului civil, a treia mare comunitare religioasă a ţării (200000, din anul 1970 s-a dublat). Ea ţinea în continuare de Patriarhatul din Antelias (de marea Casă a Ciliciei), ea este de fapt sub apartenenţa episcopului armean din Eşmiadzin ce rezidează în Damasc.

În cazul Bisericii Ortodoxe Siriene nu vorbim despre o puternică dezvoltare (în anul 1999: 150000 de membri; în anul 1995: 89400; în anul 1970: 80000). Ca urmare a nimicirii Bisericii Ortodoxe Siriene, numeroşi supravieţuitori s-au mutat din sud-estul Turciei în Siria. În anul 1923, sediul patriarhal, care se afla la Mardin va fi strămutat mai întâi în Homs, iar apoi din anul 1959, la Damasc. În anul 1996 mănăstirea Saydnaya, situată la nord de Damasc, devine noul centru al Patriarhului.

Biserica Apostolică Asiriană de Răsărit cuprinde astăzi aproximativ 15000-20000 de credincioşi.

Din familia catolică sunt de menţionat melchiţii (în anul 2008: 248000 de credincioşi; în anul 1970: 100000 de credincioşi), maroniţii (în anul 2008: 49000 iar în anul 1970: 25000), sirienii (în anul 2008: 62000, iar în anul 1970: 20000), ei deţinând renumita Mănăstire închinată lui Moise, aceasta fiind un important centru spiritual; armenii catolici (în anul 2008: 21500, iar în anul 1970: 22000); caldeenii (în anul 2007: 15000, iar în anul 1970: 6000) şi latinii (ca. 15000).

Numărul de protestanţi este în parte semnificativ însă doar în ceea ce priveşte marile biserici (Uniunea Evanghelică Armeană; Comunitatea Evanghelică Asiriană; Sinodul Evanghelic Naţional) şi îşi are rădăcina în lucrarea misionară a prezbiterienilor americani sau a lutheranilor germani (Misiunea orientală germană[Deutsche Orient mission]). Numărul acestora ar fi undeva la 25000. Bisericile carismatice şi penticostale nu sunt incluse aici. De la jumătatea anilor ’70 adventiştii sunt interzişi. Aceştia au avut prima comunitate în anul 1893, în Aleppo. Centrul lor parohial din Damasc a fost închis, numeroşi pastori fiind arestaţi pe motiv că aceştia ar fi o organizaţie aflată în bune relaţii cu Israelul.

În avansarea Statului Islamic creştinilor le era permanent cerut să părăsească regiunea sau să se convertească. Casele creştinilor erau acum marcate. Acestea au fost prădate, jefuite iar în cazul în care oamenii nu au putut să fugă la timp aceştia au fost ucişi. Valuri de refugiaţi se deplasau către regiunile mai sigure din nordul Irakului şi al Siriei. Nu aş dori să prezint concret modul în care acţiona Statul Islamic. În ultimele săptămâni gremiuri diplomatice internaţionale au reacţionat cu privire la cele întâmplate, prin audieri în cadrul ONU a femeilor ce au fost folosite ca sclave de către Statul Islamic, sau prin condamnarea ca genocid de către Parlamentul European, a acţiunii de persecutarea minorităţilor religioase.

De multe ori creştinii percep cele întâmplate nu ca ceva cu totul nou. Pentru mulţi dintre ei aceasta reprezintă repetarea a ceea ce lor li s-a întâmplat mai mereu în special în cursul istoriei recente. Atunci când Statul Islamic începea atacurile sale asupra satele din regiunea Khabur din nord-estul Siriei, la 23 februarie îmi scria un prieten de-al meu înştiinţându-mă cu privire la atacurile Statului Islamic asupra celor 35 de sate ale asirienilor din regiunea Khabur din nord-estul Siriei. Cine a putut a fugit la Hassake. Oamenii dormeau în bisericile din oraş.

Asirienii numesc aşezările lor de acolo tabere. Astfel ei îşi reamintesc că sunt supravieţuitorii masacrului din august 1933, supravieţuitori care aşteptă ca într-o zi să se poată întoarce în Irak sau Turcia. Sute de creştini asirieni au fost luaţi ostatici şi deportaţi.

Din păcate, doar câteva zeci dintre cei răpiţi au putut fi răscumpăraţi. Pe măsură ce au început atacurile aeriene împotriva Statului Islamic, au existat execuţii imediate a trei dintre creştinii răpiţi, iar aceste execuţii au fost făcute cunoscute de către Statul Islamic per video în întreaga lume.

Cu ce scop aduc aici relatări aşa de detaliate despre situaţia creştinilor din Siria, de la locul evenimentelor?

Mass-mediile noastre sunt pline de rapoarte cu privire la războiul din Siria şi la războiul din Irak precum şi despre similarele condiţiile civile din estul Turciei. Acestea relatează despre acţiuni militare, despre fugă, despre tensiunile politice în căutarea unei soluţii. Dar perspectiva persoanelor afectate, lupta lor de zi cu zi pentru supravieţuire, teama lor de Statul Islamic şi necazurile lor cu guvernul şi aproape cu toţi cei de la putere indiferent de fracţiunea din care aceştia fac parte sunt destul de rar luate în vizor în rapoarte. Chiar şi istoria zecilor de comunităţi bisericeşti din Siria este pentru majoritatea oamenilor necunoscută.

Ce este cunoscut de exemplu despre soarta asirienilor?

Creştinii siro-răsăriteni din regiunea Khabur sunt supravieţuitorii unei duble încercări de genocid asupra lor. În 1915 aceştia sunt aşa de tare opresaţi în patria lor din sud-estul Turciei, astfel încât întregul popor a trebuit să fugă, atât bătrâni cât şi copii. Într-o lungă călătorie întreg poporul, invadat în mod repetat de triburi în marea lor majoritate kurde, se retrăgea în direcţia frontului rusesc. Frontul rusesc s-a prăbuşit ca urmare a Revoluţiei ruseşti. Întreg poporul a trebuit să se pornească din nou la drum acum însă fiind slăbit, bolnav şi cu mai puţine resurse. Şi din nou s-a ajuns la jafuri împotriva acestuia. De data aceasta cu acceptul aliaţilor lor britanici. Patriarhul lor a fost ucis în mod meschin. În cele din urmă, războiul mondial s-a încheiat şi nimeni nu ştia ce este de făcut cu aceştia. Asirienii voiau să se întoarcă în patria lor din Munţii Hakkari din sud-estul Turciei, însă acolo guverna acum noua Turcie care respingea în mod violent orice trecere a graniţei de către asirieni. Liga Naţiunilor a luat în considerară însă doar temporar opinia de a transmuta întregul popor în Canada. În cele din urmă aceştia au fost aşezaţi în terenul mlăştinos din Irak, în mod prioritar, în Bakuba. Englezii i-au folosit pe aceştia ca trupe poliţiste, lucru carei-a aţâţat pe mulţi dintre irakieni împotriva acestora în lupta lor pentru independenţă naţională. Aceste trupele poliţiste asiriene au fost în cele din urmă deplasate înspre sud în direcţia oraşului Basra.

Patriarhul intuia ce avea să urmeze astfel el contacta neîncetat centrele diplomatice vestice din Irak. Însă în zadar. Guvernul irakian l-a expatriat pe patriarh acesta fiind forţat să părăsească ţara. Poporul disperat mergea prutând steaguri albe pe drumul lor spre Siria pentru a scăpa din situaţia sa apăsată. El spera să găsească un drum dinspre Siria către sud-estul Turciei. Când poporul a ajuns la graniţa sirio-irakiană, armata irakiană a deschis focul. Acest atac ucigaş a intrat în istoria sirienilor de răsărit ca masacrul de la Semile. Chiar acei supravieţuitorisunt cei care acum sunt atacaţi şi răpiţi de către Statul Islamic.

Multe popoare creştine din Siria au o istorie similară. Ortodocşii sirieni sunt într-o mare măsură supravieţuitori ai genocidului din 1915 din Turcia, genocid îndreptat împotriva lor şi pe care ei îl numesc ,,Sayfo“, anul de sabie. Patriarhul se mută şi el cu aceştia iar acum nu mai locuieşte în Mardin, ci în Damasc. Armenii sunt în mare parte supravieţuitori ai genocidului dus împotriva lor. La sfârşitul rutei de deportare cu lagăreleei de concentrare se afla oraşul Deir-Zor, oraş situat în deşert. Aici s-au adunat ultimii supravieţuitori, mulţi dintre ei pierind lipsiţi de forţe. Aici se adunau până la începutul războiului civil, Patriarhii armeni în fiecare an la 24 aprilie pentru a comemora nimicirea poporului lor. Aici, Statul Islamic distrugea în mod intenţionat mai întâi clădirea memorial, ridicată aici de către armeni în amintirea milioanelor de morţi din oraşul acesta din deşert. Şi aşa aş putea să continua enumearea şi să relatez cum ar fi: despre masacrele din anul 1860 îndreptate împotriva maroniţilor din Damasc.

Aceasta este preistoria războiului civil din partea creştinilor ce îşi poartă trauma lor istorică în interiorul lor, istorie care este însă puţin luată în seamă. Aceasta este o parte din sămânţa care a scăpat de sub control în acest război civil, şi care îi face pe oameni să se dezumanizeze, căci nici o comunitate nu mare are încredere în cealaltă. Pe mine ca german mă mişcă faptul că un supravieţuitor al Holocaustului, un milionar evreu de peste nouăzeci de ani din Marea Britanie plăteşte din banii său pentru răscumpărare creştinilor răpiţi de Statul Islamic. El ştie că Statul Islamic îşi utilizează banii în mod greşit, adică pentru arme. Milionarul nu vede însă o altă variantă pentru salvarea creştinilor. Când a fost întrebat de ce foloseşte banii săi în acest scop, acesta a răspuns: deoarece ca şi supravieţuitor al Holocaustului el se simte îndatorat a face acest lucru. El ştie cum este să pici în mâinile oamenilor brutali. Şi astfel evreul ajută creştinii din Orient şi arată un semn de umanitate împotriva terorii unui fanatism dezumanizant.

Nu ştim dacă creştinismul mare are vreo şansă în Siria. Cine a putut să fugă, este fugit. Cei rămaşi sunt aceia cărora le lipsesc mijloacele de a fugi de acolo. Într-un viitor Irak se vor regla multe conturi de asemenea între creştini, pentru că creştinii au ocupat chiar poziţii militare fruntaşe, ei erau cei care veneau cu idei în cadrul opoziţie, ei afându-se în toate taberele excluzând-o însă pe cea a teroroştilor. Tinerii revoluţionari devin bătrânii, loiali regimului sau care cei care acuză şi vice-versa. De întors se va întoarce doar cel care poate să spere că în Siria se va naşte un sistem care să implice o pace permanentă. Dar cum va fi acest lucru posibil acolo unde se comunică doar prin violenţa armelor şi unde nimeni nu este dispus să ia în serios ceea ce a constituit Siria odinioară: o ţară multiculturală şi multireligioasă care a primit mulţi refugiaţi din regiune şi care a acordat multora un refugiu în fuga de mareaviolenţei, cel mai recent fiind vorba de câteva milioane de refugiaţi din Irak.Ceea ce trebuie însă să se învăţe acolo este coexistenţa în locul dominaţiei. Aceast lucru necesită mult timp, asta în ceea ce priveşte brutalitatatea umană şi suferinţa pe care partidele de luptă au provocat-o.Şi este nevoie de o respingere clară a islamului radical ca şi o respingere clară a unei societăţi în care minorităţile erau pornite împotriva majorităţii.

Sursa:mitropolia-ardealului.ro

07 Aprilie 2016

Vizualizari: 123

Voteaza:

Eveniment academic la Sibiu: profesorul Martin Tamcke a conferentiat la Facultatea de Teologie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE