Iconografia bizantina - cadru normativ pentru pictura bisericeasca actuala

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea Conferinței Naționale „Unitate dogmatică şi specific național în pictura bisericească” (ediţia a III-a), având ca tematică „Meşteri iconari şi zugravi de subţire (pictori de biserici)”, organizată de Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române, la sala de conferinţe a Centrului Naţional pentru Formare Continuă Dumitru Stăniloae din Bucureşti, luni, 04 mai 2015 (text revizuit de autor):

Patriarhia Română în demersurile de formare și perfecționare a specialiștilor bisericești a inițiat seria de cursuri „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească”, ajunsă în acest an, 2015 (4-5 mai), la ediția a III-a şi având ca tematică distinctă activitatea meșterilor iconari și a zugravilor„de subțire”, adică a pictorilor de biserici.

În tradiția ortodoxă, pictura bisericească reprezintă o componentă fundamentală a lăcașului de cult, rolul său fiind statuat de Sinodul VII ecumenic de la Niceea (787) pe baza învățăturii Sfântului Ioan Damaschin (†749), care a formulat răspunsul ortodox: „Eu nu ador materia, ci pe Acela Care pentru mântuirea mea S-a făcut materie” și confirmat de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a întărit rolul sfintelor icoane ca expresii liturgice ale comuniunii harice a Bisericii cu Hristos şi cu Sfinţii Lui, prin rugăciune.

De atunci până în prezent, Biserica Ortodoxă a păstrat cu multă consecvență aceste fundamente dogmatice, exprimându-le într-o formă elevată în tradiția picturii bizantine și post-bizantine.

În acest context s-a înscris și arta bisericească din Țările Române, unde s-au dezvoltat școli de pictură și unde au activat importanți iconari și pictori bisericești. Dacă stilul bizantin a fost cultivat în Țara Românească, Moldova și Transilvania în secolele 14 și 15, iar stilul post-bizantin în Țara Românească în secolele 15 și 16, odată cu epoca lui Matei Basarab (1632-1654) în Țara Românească și Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova se poate vorbi de școli de pictură, care se dezvoltă și capătă un specific național.

Iar începând cu școala brâncovenească din ultima parte a secolului 17 și şcoala post–brâncovenească din secolul 18, care reunesc influenţele exercitate de curentul cultural apusean (venit din Occident), cel „grecesc” venit din sud-estul european ortodox și cel românesc sau autohton,sunt scoase în relief mult mai pregnant trăsăturile cele mai importante ale spiritului românesc: credința statornică, bogăția ideilor plastice și varietatea formelor de expresie stilistică, în cadrul unității unui stil românesc.

Deși a fost întemeiată pe fondul autohton tradiţional, arta bisericească la români fost uneori influenţată de curentele artistice care au străbătut Europa în diferite perioade. Se poate totodată observa cum arta religioasă românească în general s-a dezvoltat în strânsă legătură cu arta popoarelor învecinate sau cu a comunităţilor etnice conlocuitoare. Acest contact va duce, pe de o parte,la receptarea unor elemente artistice arhitecturale şi picturale precum cele romano-gotice, renascentiste, baroce sau neoclasice, care se pot observa mai ales în spațiul transilvănean, iar, pe de altă parte, va transforma meșterii iconari și zugravii în propagatori ai acestor elemente artistice chiar dincolo de hotarele Țărilor Române. Totuşi, dacă în secolul 19 în istoria artei religioase românești stilul neoclasic devine prevalent, la începutul secolului 20 se va simți nevoia revenirii la tradiția bizantină, în cadrul stilului neobizantin. De fapt, începând cu anul 1872, stilul bizantin era impus ca normativ prin Legea pentru alegerea mitropoliţilor şi episcopilor eparhioţi şi pentru înfiinţarea consistoriului superior bisericesc, care preciza privind biserica: „pictura, arhitectura şi ornamentaţiunea…. să fie conform stilului bizantin”. Iar din acel an, Biserica Ortodoxă Română a susţinut în mod consecvent această linie, care, din punct de vedere istoric, este în consens cu tradiţia cea mai autentică de artă bisericească ortodoxă pe pământ românesc, iar din punct de vedere liturgic şi teologic exprimă cu fidelitate credinţa ortodoxă privitoare la finalitatea creaţiei şi a istoriei, şi anume: transfigurarea sau sfinţirea lor prin participare la lumina necreată şi neapusă din Împărăţia cerurilor.

Iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină, fiind veşmântul pictural al conţinutului ei spiritual.

De pildă, o Liturghie ortodoxă săvârșităîntr-un locaș de cult cu pictură barocă nu are o deplină armonie cu veșmântul pictural al spațiului liturgic în care se săvârșește Liturghia. Deci, numai iconografia bizantină este conformă cu Liturghia ortodoxă bizantină. Dacă se săvârșește Liturghia ortodoxă pe un câmp, iar mai mulți arhitecți sunt chemați să prezinte un proiect pentru învelișul arhitectural al acestei Liturghii, vom ajunge la stilul bizantin. Deci, pictura nu este o simplă podoabă. Ea nu este, în primul rând, un element didactic, ci este un element liturgic, participativ la celebrarea Sfintei Liturghii. Chiar atunci când, într-o biserică, nu se mai săvârșește timp de două zile Liturghie, ai impresia că Liturghia continuă prin pictura bizantină care este conformă cu întreg conținutul liturgic al Sfintei Liturghii și, desigur, cu al celorlalte slujbe ale Bisericii.

Fiind conformă cu Liturghia ortodoxă, iconografia bizantină este în acelaşi timp lumină a Crucii şi Învierii lui Hristos, asceză şi bucurie pascală, comemorare a istoriei mântuirii şi pregustare profetică a vieţii cereşti eterne.

Întrucât iconografia bizantină evidenţiază cu prioritate dinamica sfinţirii omului şi a naturii în relaţia lor cu Hristos-Dumnezeu Creatorul şi Mântuitorul lumii, ea nu prezintă natura şi istoria ca realităţi autosuficiente închise în spaţiul tridimensional, ci în dinamica mutaţiei lor profetice spre „cerul nou şi pământul nou”, spre „Ierusalimul ceresc” despre care vorbeşte cartea Apocalipsei în capitolul 21.

Dacă ne uităm bine la pictura bizantină, ea nu este o copie a realității, ci este o interpretare duhovnicească profetică,în lumina Împărăției cerurilor, a „veacului ce va să fie”. De aceea, însăși natura sau creaţia materială (crestele munţilor) este impregnată de lumina harului. Mai mult, în pictura bizantină, pliurile aurii de la veşmintele sfinţilor ne arată că totul este pătruns de lumina cea necreată, nevăzută cu ochii trupești, dar simțită sufletește prin credință. De asemenea, putem observa în pictura bizantină că proporțiile din natură nu sunt respectate, pentru că toate sunt subordonate unui scop: acela al transfigurării. De pildă, niciodată muntele, copacul sau câmpul nu trebuie să treacă deasupra nivelului la care sunt ilustrați genunchii unui sfânt, pentru ca să se arate că el este detașat de cele materiale; că nu este prizonierul teluricului, ci că el, încă din lumea aceasta, trăiește libertatea harică a fiilor lui Dumnezeu. De asemenea, dacă un sfânt avea un trup cu gât scurt, în pictură el nu mai apare astfel, ci gâtul pare ca o coloană înaltă pe care stă capul ca un templu. Deci, pictura bizantină nu este o copie a realității, deoarece pune în evidență transfigurarea spirituală a elementelor materiale. Iarăși, dacă cineva avea urechile mari, în pictură nu are voie să mai apară cu urechile mari, ci mai mici, pentru că ele au interiorizat cuvântul duhovnicesc. Dacă privim ochii sfântului ilustrat, ei sunt în general de trei-patru ori mai mari decât în realitate, pentru că ei reprezintă ferestrele prin care sufletul privește în Împărăția cerurilor. Prin urmare, pictura bizantină nu este o copie naturistă a realității istorice, ci este o prezentare transfigurată a realităţii istorice, a mutației profetice a acesteia, din lumea prezentă „spre cerul nou și pământul nou” din cartea Apocalipsei (21, 1). Atunci când comparăm o pictură bizantină cu una renascentistă, imediat se observă aceste diferențe. Așadar, pictura bizantină nu este o pictură între altele, ci este arta „sui generis” a Bisericii; ea este Artă Sacră (liturgică), nu simplu artă religioasă. Tablourile lui Rembrandt de inspirație religioasă sunt tablouri de artă religioasă, dar ele nu sunt artă bisericească sacră. Aşadar, iconografia bizantină nu este simplă artă religioasă, artă de inspirație religioasă, ca un tablou renascentist, ci este creația Bisericii și arta ei proprie, limbajul vizual care exprimă conținutul spiritual nevăzut dar trăit prin credința Bisericii.

(Nu intrăm prea mult în detalii, ci așteptăm Îndrumătorul pentru pictura bisericească, iar aceste elemente, pe care le-am enunțat acum, trebuie să fie cuprinse acolo ca săînțelegem de ce iconografia bizantină este cadrul normativ, pentru pictura bisericească ortodoxă.)

Datorită acestei perspective a transfigurării profetice din iconografia bizantină, biserica ortodoxă pictată în care se săvârşeşte Sfânta Liturghie a fost numită „cerul pe pământ” (Sfântul Gherman al Constantinopolului), având ca scop principal înălţarea spirituală sau mistică a pământenilor în Împărăţia cerurilor.

Toată Ortodoxia este mistică, iar dacă nu mai este mistică, ea este secularizată, adicăși-a pierdut simțul misterului, al întâlnirii tainice, dar reale cu Dumnezeu cel nevăzut și netrecător. Sfântul Apostol Pavel spune că tot ce este văzut este trecător. Numai realitățile nevăzute sunt netrecătoare (cf 2 Corinteni 4, 18). Deci, numai Dumnezeu este netrecător și harul Lui divin necreat, iar credinţa noastră este tocmai legătură sau relaţie cu Dumnezeu cel nevăzut și netrecător, prin harul Lui necreat și netrecător. Aici este esența picturii bizantine sau a picturii bisericeşti ortodoxe.

În această direcție se vor afirma în întreg spațiul românesc o serie importantă de pictori, unii mai bine cunoscuți, alții mai puțin, (astăzi, cei mai cunoscuți sunt membrii Comisiei de pictură bisericească) care vor reuși să prezinte, prin aprofundarea conţinutului spiritual al credinţei ortodoxe şi prin creativitatea artistică a formelor de exprimare, universul spiritual autentic al spaţiului românesc ortodox.

Astăzi, în România, avem o mulțime de biserici de o frumusețe rară, pictate în stilul neobizantin. Aici, în București, în ultimii șapte ani, au apărut unele biserici de o frumusețe deosebită care arată un progres al artei bizantine la noi, mai ales de la Revoluție încoace (după 1990), ca urmare a însușirii acestui specific. În același timp, se vede că pictura românească este o pictură neobizantină cu preferințe pentru anumite nuanţe de culori, având o cumințenie, un echilibru.Considerăm că cele mai frumoase biserici pictate trebuie, cândva, scoase în evidență și prin albume care pot să fie la îndemâna pictorilor mai tineri. Se învață foarte mult din exemple, mai ales când este vorba de artele vizuale care nu se bazează pe memorare intelectuală ci pe memorie vizuală. Ar trebui să premiem în fiecare an cele mai frumoase biserici pictate în anii precedenți, adică să scoatem în evidență deosebirea între ce a fost o bisericăînainte de pictarea ei în stilul neobizantin și ce este astăzi. (Vă aduceți aminte ce a fost biserica Sfântul Gheorghe Nou înainte de a fi pictată. E o mare deosebire. Anul trecut (2014), a venit un preot rus aici în Bucureşti și a văzut mai multe biserici, dar a zis despre această biserică: „asta îmi place cel mai mult, pentru că noi nu avem astfel de biserici, am pierdut pictura bizantină”.) La ora actuală, Biserica Ortodoxă Română este singura din lume care păstrează arta picturii bizantine în frescă. În alte țări se pictează pe pânză, care este lipită, apoi, pe pereții bisericii. Aceasta ține o vreme, 50 de ani, nu trei-patru sute de ani, ca în cazul picturii bizantine în frescă. Noi trebuie să continuăm cu fidelitate această tradiție, chiar dacă, uneori câlții de cânepă se găsesc mai greu, din anumite motive artificiale (că ar fi pericol de a cultiva canabis). Deci, această picturăîn frescă poartăîn ea parfumul veșniciei. Durabilitatea în timp a picturii unei biserici aratăînveșnicirea artei sacre. Este foarte important să descoperim legătura care există între o frumusețe permanentă și un suport al ei rezistent în timp.

Prima lucrare de amploare despre viața și activitatea pictorilor bisericești din secolele 16-19 o găsim la Preotul Ștefan Meteș, lucrare intitulată Din istoria artei religioase române. I Zugravii bisericilor române (1929), care a fost premiată de Academia Română. Aceasta este urmată de studii separate sau monografii. Ediția din acest an a Conferinței Naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească” readuce în atenție acest subiect și, pe baza cercetărilor și publicațiilor ulterioare, promovează dezbateri și subliniază importanța mesajului picturii bisericeşti şi al artei religioase în lumea contemporană.

Pictorii bisericești trebuie să cunoască bine tradiția învățăturii bisericești ortodoxe, iconografia bizantină și istoria picturii religioase pentru a avea capacitatea de a selecta cele mai importante elemente artistice ale înaintașilor care, corelate cu noțiunile corecte de credință, să transmită mesajul artistic al credinţei ca lumină pentru viaţa Bisericii şi a poporului credincios.

Într-adevăr, pictura bisericească este o lumină pentru viața Bisericii și pentru viața poporului credincios, deoarece iconografia are ca scop principal apelul sau invitația la rugăciune. Este foarte important săînțelegem că în viaţa liturgică icoana nu este un obiect care, mai întâi, trebuie privit îndelung, ci este un obiect liturgic care susține întâlnirea noastră cu Hristos. De aceea, de îndată ce vedem icoana, sărutăm chipul persoanei pictat pe icoană, iar ansamblul frescelor înseamnă şi ele un îndemn la rugăciune și comuniune cu sfinții. Astfel, chiar dacă s-ar afla, la un moment dat, numai un singur om în biserică, acela nu ar fi singur, ci împreună cu sfinții din ceruri care se roagă necontenit şi îl cheamă la rugăciune.

Ediția a III-a a Conferinței Naționale „Unitate dogmatică și specific național în pictura bisericească”, prin subiectele ce vor fi prezentate, acoperă ca tematică întreg teritoriul românesc, cuprinzând din punct de vedere cronologic epoca medie, modernă și contemporană și se constituie ca un omagiu adus meșterilor iconari, zugravi, pietrari sau cunoscători de alte arte precum broderia, sculptura, argintăria şi decorarea manuscriselor. Toate acestea arată dinamica spirituală, simțul artistic, finețea, precizia execuției şi pot constitui un izvor de inspiraţie pentru arta bisericească din timpul nostru.

Felicităm şi binecuvântăm pe organizatorii, oratorii şi pe toţi participanții la această conferinţă naţională, exprimându-ne speranţa că lucrările acesteia vor fi un prilej de o cunoaştere mai profundă a tradiției picturii bisericeşti şi a artei religioase în general pe teritoriul ţării noastre.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Surs: basilica.ro

.

05 Mai 2015

Vizualizari: 194

Voteaza:

Iconografia bizantina - cadru normativ pentru pictura bisericeasca actuala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE