In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte si fapte de intrajutorare ortodoxa

Mitropolitul de veşnică pomenire Nestor Vornicescu (1 octombrie 1927, Lozova, județul Lăpușna, azi Republica Moldova – d. 17 mai 2000) a avut pentru românii din jurul ţării sau pentru cei din diasporă o atitudine pozitivă şi activă, explicabilă şi pentru faptul că originea sa este dintr-o provincie ocupată de bolşevismul sovietic. Ca teolog, îl interesau, în principal, relaţiile interortodoxe privite istoric, ajungând la concluzia că şi în condiţii vitrege au existat „fapte de iubire frăţească şi de solidaritate, acte cu semnificaţie profund creştină”.

În acest sens, Nestor Vornicescu a elaborat un studiu, „Acte şi fapte de întrajutorare ortodoxă”, publicat în volumul „Contribuţii aduse de slujitori bisericeşti pentru Independenţa de Stat a României, în anii 1877-1878” (Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1978). Este vorba despre finalizarea şi sfinţirea bisericii de la Poradim (Bulgaria) de către români. Lucrarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, în care se remarcă erudiţia şi acribia sa ştiinţifică, are ca obiect de studiu ctitorirea de către români a bisericii ortodoxe din localitatea Poradim din Bulgaria, astfel încât comunicarea noastră se bazează, în principal, pe această carte.

Lupta de păstrare a credinţei şi identităţii naţionale
Nestor Vornicescu numeşte această zidire bisericească un act şi un fapt pilduitor de întrajutorare ortodoxă, în condiţii istorice şi politice deosebit de delicate, sprijin spiritual şi material manifestat „totdeauna atunci când creştinătatea din această zonă a Europei a trecut prin grele impasuri” datorate politicii otomane de nesocotire a drepturilor ginţilor la săvârşirea serviciului divin în limba maternă, a tendinţei specifice oricărui imperiu, de deznaţionalizare forţată a etniilor prin desfiinţarea totală a organizării vieţii creştine a popoarelor subjugate.

Se cunoaşte faptul că, sub Imperiul Otoman, popoarele creştine din Balcani n-aveau dreptul la locaşuri sfinte, iar bisericile existente, puţine la număr, au fost transformate în moschei, aşa cum s-a întâmplat şi cu ctitoria lui Ion Asan de la Târnovo, datând din secolul al XIII-lea. Spre a asculta cuvântul lui Dumnezeu în limba lor şi pentru închinare, creştinii sud-dunăreni au „inventat” şi alte forme de rezistenţă prin credinţă: au construit biserici pe jumătate în pământ pentru a nu atrage atenţia, cazul bisericii din Bela din Bulgaria, unde a stat ţarul rus Alexandru, în 1878. Alteori, bisericile aveau în loc de clopote, interzise de otomani, ceasornice pe turnurile de piatră, care vesteau ora închinăciunii pentru musulmani. Au existat şi licăriri de speranţă pentru creştinii ortodocşi din spaţiul bulgar. Sultanul Abdul Mejid a semnat, în 1839, o dispoziţie pentru exercitarea liberă a cultului ortodox, întărită în 1839 prin decretul „Hati Humaium”, dar în general ortodocşii au fost, în continuare, persecutaţi.

„Otomanii întrebuinţau, afirmă Nestor Vornicescu, toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul în teritoriile pe care le aveau sub suveranitate sau în stăpânire directă, urmărind [...], odată cu distrugerea fiinţei naţionale, a tradiţiilor acestor popoare, considerând că astfel vor fi constrânse să-şi uite şi sfânta credinţă ortodoxă a strămoşilor.”

Pilda bisericii din Poradim, Bulgaria
Cu atât mai mult merită apreciată fapta de întrajutorare ortodoxă, cum o numeşte Nestor Vornicescu, adică a bisericii din Poradim, sat din Bulgaria aşezat între Plevna şi Griviţa. Aici, la Poradim, se afla cartierul general al domnitorului Carol I, care a avut, alături de comandanţii oştirii române, un rol determinant în câştigarea războiului şi eliberarea popoarelor balcanice. În Memoriile sale, domnitorul român consemnează dorinţa locuitorilor bulgari de a se elibera, precum şi bunăvoinţa acestora pentru armata română, preotul bulgar din Poradim fiind interpretul şi omul de legătură dintre cartierul general român şi populaţia bulgară, preot distins după război de autorităţile româneşti cu decoraţii (decorat fiind şi primarul din Poradim).

Mărturii în acest sens au lăsat posterităţii şi alţi participanţi la război. Veteranul Ştefan Georgescu scrie că ostaşii români „pretutindeni erau întâmpinaţi cu bucurie, localnicii primindu-i ca pe liberatorii lor”. Colonelul I. Manolescu afirmă că localnicii bulgari, îmbrăcaţi sărbătoreşte, îi primeau cu flori pe aliaţi (români şi ruşi), în frunte cu preoţii bulgari şi autorităţile administrative, mulţi dintre preoţii ortodocşi bulgari înrolându-se voluntar pentru eliberarea ţării lor. Alţi tineri bulgari s-au instruit în Principatele Române pentru a participa la războiul din 1877-1878. Cu prilejul primirii drapelului de luptă la Ploieşti, un veteran bulgar, Teco Petcov, le-a urat „să treacă acest drapel prin întregul pământ [...], să fugă din faţa lui păgânii, răul şi necinstea şi să se intoneze pacea, libertatea şi bunăstarea”.

Pentru terminarea zidirii bisericii, domnitorul Carol I a dispus aducerea din Principate a meseriaşilor zidari, tâmplari, dar şi pictori şi, astfel, în numai o lună, în septembrie 1877, s-a terminat zidirea, tencuirea şi zugrăveala bisericii, în condiţiile de război. Urma ca sfinţirea bisericii să aibă loc la 2 octombrie 1877, de un sobor de preoţi ortodocşi români, în frunte cu Episcopul Râmnicului – Noul Severin, Atanasie Stoenescu, cu binecuvântarea Mitropolitului Primat Calinic Miclescu. Protoiereul Teleormanului, Ioan Sachelarie, a primit de la Episcopul Atanasie Stoenescu o telegramă, la 29 septembrie 1877, prin care îi comunică faptul că „azi, cu ajutorul Domnului, plec din Craiova a merge la Poradim, prin Turnu Măgurele, pentru sfinţirea unei biserici”. Însuşi Mitropolitul Primat îi telegrafiază protoiereului: „Ordonăm Cucerniciei Tale a te pune la dispoziţia fratelui Episcop de Râmnic şi a-l însoţi în călătorie la Poradim”.

Sfinţirea bisericii din Poradim nu s-a putut realiza pe 2 octombrie 1877, întrucât Episcopul Atanasie „a întâmpinat anevoinţă la transport”: ploile abundente şi lapoviţa cu zăpadă căzute timp de două săptămâni au făcut ca Dunărea să distrugă 32 de pontoane ale podului de la Turnu Măgurele. Restabilit podul, pe 7 octombrie 1877, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române trece în Bulgaria, iar la 9 octombrie 1877 are loc sfinţirea bisericii din Poradim. La eveniment au participat „preoţii militari ai regimentelor”, ostaşi români şi ruşi, localnici ortodocşi din Poradim şi din statele învecinate. Evenimentul a fost unul remarcabil şi remarcat în presa vremii. Chiar a doua zi după sfinţire, Mitropolitul Primat Calinic este înştiinţat, printr-o telegramă, trimisă chiar din Poradim, despre desfăşurarea ceremoniei religioase: „Ieri, cu ajutorul Celui Prea Înalt, a avut loc sfinţirea bisericii de aici din Poradim, în prezenţa (…) obştei acestui sat. Hramul s-a hotărât a fi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Cu această ocazie s-au ridicat rugăciuni către Cel Atotputernic ca să ajute şi să protejeze oştirile ruso-române d’inaintea Plevnei. Sfinţia Sa Protopopul din Turnu Măgurele a săvârşit sfinţirea”.

Biserica de la Poradim a fost înzestrată de români şi cu un clopot. Toţi cei care vorbesc în lucrările ce ne-au lăsat despre ziua de 9 octombrie – Poradim subliniază semnificaţia acestui dar: „Până la acea dată nici un sat bulgar nu avea voie să aibă clopot la biserică, şi, în acea zi, pentru întâia oară după veacuri de tăcere, creştinii din localitate şi din împrejurimi au auzit sunetul sonor al clopotului, ca un glas al dezrobirii ţării lor”.

Dragostea românilor pentru fraţii creştini de la sud de Dunăre
Această întrajutorare ortodoxă românească, la care face referire Mitropolitul Nestor Vornicescu, s-a desfăşurat de-a lungul istoriei, Biserica noastră strămoşească donând locuitorilor din sudul Dunării bani, ceară, alimente, reparând, restaurând şi înzestrând cu cărţi şi odoare bisericeşti locaşurile sfinte. Neagoe Basarab ctitoreşte biserica Mănăstirii din Oriahoviţa, la fel fac Constantin Brâncoveanu şi Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. Mitropolitul Ungrovlahiei, Ştefan, zideşte şi zugrăveşte, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Biserica „Sfântul Pantelimon” din Vidin şi Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Şistov. Şi exemplele ar putea continua.

Sunt acte şi fapte de întrajutorare bisericească recunoscute ca atare de intelectualii şi ierarhii oneşti din ţara vecină. Climent al Târnovei mărturisea: „România a arătat filantropie şi ospitalitate în diferite împrejurări critice ale poporului nostru şi a arătat sentimente de compătimire pentru nenorocirile şi suferinţele lui, pe care le-a pătimit sub dominaţia turcească”.

Terminarea zidirii şi a picturii, sfinţirea bisericii din satul bulgar Poradim de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române, cu sprijinul şi concursul oştirii române, a comandamentului acesteia, în frunte cu domnul Carol I, demonstrează necesitatea solidarităţii creştine ortodoxe chiar şi în condiţii vitrege, sprijinul moral şi material al autorităţilor religioase şi politice româneşti pentru fraţii de sânge sau întru Hristos din sudul Dunării, spiritul de autentică frăţietate şi toleranţă religioasă, de întrajutorare ortodoxă a românilor de-a lungul vremurilor, de la începutul istoriei şi până în zilele noastre, în condiţiile integrării împreună în UE.

Dr. Tudor Nedelcea
Sursa: mitropoliaolteniei.ro

18 Mai 2016

Vizualizari: 91

Voteaza:

In Memoriam IPS Nestor Vornicescu: Acte si fapte de intrajutorare ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

IPS Nestor Vornicescu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE