Regele Carol I, ctitor si restaurator de lacasuri sfinte

Regele Carol I, ctitor şi restaurator de lăcaşuri sfinte, sprijinitor al edificării Catedralei Naţionale şi susţinător al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române1

După abdicarea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza în februarie 1866, clasa politică românească va aduce pe tronul ţării, cu scopul de a consolida Unirea celor două principate, un prinţ străin. Acesta a fost Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, de neam bavarez şi de confesiune catolică.

Dacă în privinţa confesiunii prinţului, politicienii români au înţeles că din Europa occidentală nu pot să aducă decât un catolic sau un protestant, pentru urmaşii acestuia, Constituţia din 1866 prevedea prin art. 82 al cap. II, ca toţi fiii şi fiicele viitorului monarh să fie obligatoriu crescuţi în „religiunea ortodoxă a Răsăritului”, dorindu-se în felul acesta apropierea dinastiei străine de poporul român ortodox şi de convingerile lui religioase.
Situaţia nou creată a adus de-a lungul timpului diverse necazuri în familia regală, mai ale în privința raporturilor acesteia cu Vaticanul, a provocat uneori frustrări majorității ortodoxe sau clasei politice autohtone.

Cert este însă că Regele Carol I s-a străduit să fie un bun creştin şi (pe cât posibil) un bun român.

S-a apropiat cu respect de poporul român şi de Biserica lui, continuând să fie în același timp un practicant creștin apusean.

Încă de la sosirea sa la Bucureşti în anul 1866, mai întâi a vizitat Catedrala Mitropoliei pentru a primi binecuvântarea Mitropolitului Primat, continuând în duminici să participe la Sfânta Liturghie în aceeaşi catedrală.

După căsătoria cu Elisabeta de Wied, în 1869, întorcându-se în ţară, primul drum cu soţia sa l-a făcut, de asemenea, tot la Mitropolie.

Iar în 1881, cu prilejul festivităţilor de încoronare a Regelui, deşi unii politicieni au dorit ca acestea să aibă loc „la Şosea”, Carol însuşi a hotărât ca festivităţile să se desfăşoare în două etape, cea dintâi la Catedrala Mitropolitană, pentru sfinţirea coroanei şi slujba prorpiu-zisă de Te-Deum, apoi în „Sala Tronului” prin actul efectiv al încoronării, în prezenţa oficialităţilor statului, ierarhiei Bisericii Ortodoxe şi a reprezentanţilor corpului diplomatic.

Însemnările personale ale Regelui din Jurnalul său personal, mărturisesc dorinţa sa de apropiere sinceră de sufletul, de credinţa şi de valorile profunde ale poporului român, vorbesc despre relaţiile regelui cu membrii Sfântului Sinod, de participările sale la diferite slujbe bisericeşti însoţite de parade militare (de exemplu: Boboteaza, Anul Nou, Paştele, Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou, Sărbătoarea naţională), participarea la punerea unor pietre de temelie la diverse biserici sau la alte evenimente din viaţa Bisericii.

În 1870, când s-a născut unica sa fică, Principesa Maria, aceasta a fost botezată în ritul ortodox. După pierderea prematură a copilului, familia regală a ţinută să sublinieze că mica principesă a fost româncă, atât prin religie, cât şi prin limbă: „Religiunea copilului nostru şi limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfinţire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti de acum înainte drăgălaşul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea aceasta” (Mite Kremnitz, Regele Carol al României. Povestea unei vieţi).

De asemenea, este cunoscută energia cu care Regele s-a dedicat construirii sau restaurării de lăcașuri ortodoxe. Amintim câteva din realizările sale cele mai reprezentative:

În localitatea Buşteni – Prahova, în anul 1889, regele Carol I si soţia sa, regina Elisabeta, au ctitorit Biserica Domnească - zidită din piatră de carieră, copiind la scară redusă biserica Mănăstirii Horezu. În pronaos, pictate în mărime naturală, chipurile celor doi monarhi pot fi admirate şi astăzi.

Catedrala Sfântul Alexandru şi Sfântul Nicolae din Sulina este tot o ctitorie a Regelui Carol I. A fost închinată Sfântului Alexandru pentru că în ziua lui de prăznuire din anul 1877, armata română a câştigat reduta Griviţa. La moartea regelui construcţia era finalizată la roşu.

A sprijinit restaurarea Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi (1882-1898), pentru care regele Carol I şi regina Elisabeta au donat mobilierul interior: scaunele domneşti şi arhiereşti, stranele, iconostasele din bronz aurit cu inserţii de email şi fildeş, candelabrele înfrumuseţate cu ouă de struţ şi alte odoare.

La restaurarea Bisericii Domneşti „Sfântul Nicolae” din Iaşi au contribuit cu stranele, catapeteasma şi odoarele din interior.

A rectitorit din temelii Biserica Sfântul Dumitru din Craiova, ctitoria lui Matei Basarab, a refăcut biserica lui Ştefan cel Mare din Baia, vechea capitală a Moldovei (1907-1914), biserica mare de la Mănăstirea Sinaia 1897-1903), Biserica Domnească din Târgovişte (1907-1910), a plătit din banii personali pictarea schitului Cetăţuia al mănăstirii Ciolanu, şi multe altele.

Sunt suficiente mărturii care ne conving că această strădanie a lui Carol I nu era doar expresia uneia din îndatoririle sale de Rege al României şi nici un simplu gest de bunăvoinţă pentru Biserica majoritară, ci ea izvora din raţiuni sufleteşti mult mai profunde.

Din însemnările Jurnalului său pe care l-a ţinut începând cu anul 1881, înţelegem că Regele Carol I era un admirator sincer al vechilor ctitorii ortodoxe româneşti, adeseori îngrijorat de starea de degradare a unora dintre ele şi conştient de necesitatea salvării şi restaurării lor urgente. Mai mult decât atât, Regele omagiat astăzi a fost o persoană profund religioasă, frecventând cu regularitate, duminică de duminică slujbele de la Catedrala romano-catolică Sfântul Iosif, confesiune căreia îi aparţinea prin botez şi cele de la Catedrala Mitropolitană ortodoxă, confesiune de care trebuia să se apropie şi s-o îmbrăţişeze progresiv potrivit obligaţiilor sale constituţionale dar şi morale, ca Rege al unui popor majoritar ortodox.

În calitate de creştin practicant şi interesat de mântuirea sufletului, el a jertfit din veniturile personale sau ale Coroanei sume importante pentru construcţia şi restaurarea de altare. Ne stă mărturie în acest sens pisania săpată în marmură de la Catedrala mitropolitană din Iaşi, unde Regele Carol I a devenit împreună ctitor cu marii şi vrednicii mitropoliţi Veniamin Costachi şi Iosif Naniescu:

„Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-şi-şaselea, al regatului meu al şaselea, împodobindu-se şi înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare şi veşminte preţioase, precum şi cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite şi închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soţii Elisabeta şi a urmaşilor noştri”.

După cum acelaşi lucru îl mărturiseşte una din cele două pisanii ale Bisericii „Sfântul Nicolae” Domnesc din Iaşi: „Noi Carol I, Domn şi Rege al României pătruns de evlavie şi râvnă pentru drept-credincioasa Biserică a lui Hristos, hărăzit-am în anul mântuirii 1904 şi al Domniei noastre al trei-zeci-şi-optulea, catapeteasma, stranele şi odoarele din această sfântă biserică cu hramul sfântului Ierarh Nicolae ca prinos adus Împăratului Ceresc pentru ocrotirea ce ne a dat în timp de pace şi de războiu, spre a întemeia Regatul Român”.

Regele Carol I şi edificarea Catedralei Naţionale:

Construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a Catedralei Naţionale este un vechi proiect de peste 130 ani. Îndată după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878, când bulgarii au decis construirea Catedralei Alexandru Nevski din Sofia, ca jertfă de recunoştinţă faţă de soldaţii căzuţi pentru independenţa Bulgariei de sub Imperiul Otoman, şi în ţara noastră o serie de personalităţi culturale, ştiinţifice, politice şi în mod firesc, bisericeşti, au susţinut un proiect asemănător.

După proclamarea României ca regat în anul 1881, Regele Carol I a conceput un vast plan de modernizare a ţării şi instituţiilor ei. În cadrul acestui plan, construirea unei catedrale naţionale avea un loc central. Aceasta se observă din faptul că printre primele proiecte de lege supuse dezbaterii corpurilor legiuitoare în sesiunea 1881-1882, în concordanţă cu dorinţa expresă a regelui Carol I, se aflau: Proiectul de lege pentru înfiinţarea de edificii şi construcţii publice şi Proiectul de lege pentru construirea unei Catedrale Române în capitala ţării.

Acest al doilea proiect a fost înaintat de Regele Carol I Senatului pentru dezbatere, iar acesta l-a votat în ziua de 20 mai 1882 şi adoptat cu majoritatea de douăzeci şi şapte de voturi contra trei. Peste doar cinci zile, la 25 mai 1882, Suveranul a înaintat proiectul de lege adoptat de Senat Adunării Deputaţilor de asemenea pentru dezbatere. Şi astfel s-a născut Legea nr. 1750 promulgată de Regele Carol I la 5 iunie 1884 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 49 din 6 (18 iunie) 1884, în care se preciza necesitatea construirii unei catedrale ortodoxe în Bucureşti. Prin aceeaşi lege, Statul român aloca un buget de 5 milioane de lei aur pentru construirea acesteia, sumă care reprezenta aproximativ 5% din bugetul ţării, stabilind pentru edificarea Catedralei o perioadă de cinci ani.

Cu tot interesul arătat de Rege acestui obiectiv, începerea proiectării şi apoi a lucrărilor s-a amânat mereu, iar bugetul alocat s-a risipit pe alte investiţii ale Guvernului.

Regele Carol I, alături de membri Sfântului Sinod şi ai Guvernului în lupta pentru obţinerea Autocefaliei sau independenţei bisericeşti:

Exprimată în Evul Mediu episodic şi timid, dorinţa obţinerii Independeţei bisericeşti sau Autocefaliei a provocat, după unirea Principatelor Române din 1859, ample dezbateri şi curajoase iniţiative legislative interne, dar şi o tensionată corespondenţă cu Constantinopolul. După cucerirea Independenţei de Stat în anul 1878, dezbaterile privind obţinerea autocefaliei au fost reluate.

În anul 1882, la 25 martie, în Joia Mare, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu Mitropolitul primat Calinic Miclescu, în Catedrala mitropolitană, în prezenţa Regelui Carol I, au sfinţit în cadrul Sfintei Liturghii, Sfântul şi Marele Mir, prerogativă şi expresie vădită a autocefaliei de facto a unei Biserici locale. Monarhul, impesionat de importanţa şi semnificaţia momentului, l-a descris şi apreciat în Jurnalul său, după ce în mai multe rânduri, în acelaşi Jurnal sublinia necesitatea obţinerii independenţei bisericeşti.

Trei ani mai târziu, după multe şi insistente demersuri ale Sinodului şi Guvernului, la 25 aprilie 1885, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioachim al IV-lea a semnat Tomosul de recunoaştere a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. La 1 mai 1885, Sinodul Biserici noastre s-a întrunit pentru a lua act de documentele şi corespondenţa sosite de la Constantinopol.

În mesajul Regelui Carol I pentru deschiderea Sfântului Sinod, acesta sublinia:

„Preasfinţiţi Părinţi,
Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române are a înregistra de astă dată un fapt de mare însemnătate.

Sunt fericit a anunţa Preasfinţiilor Voastre că Autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a căpătat binecuvântarea Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic şi că astfel poziţiunea Bisericii Ortodoxe Române, egal îndreptăţită cu celelalte Biserici Ortodoxe autocefale, surorile ei, de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se află binedefinită.

Acest bun rezultat l-am obţinut prin străduinţele Guvernului meu, cu concursul luminat şi patriotic al Preasfinţiţilor Mitropoliţi şi episcopi ai Bisericii Române şi graţie înaltelor sentimente de adevărată frăţie creştinească ce însufleţesc pe Sanctitatea Sa Ioachim al IV-lea şi pe Sfântul său Sinod.

Faptul acesta, care întăreşte şi mai mult poziţiunea Bisericii în înălţimea şi demnitatea ce i se cuvine, trebuie să umple de bucurie inimile noastre ale tuturora.

Biserica, din a cărei apărare în secolii trecuţi românii îşi fac gloria lor, a fost totdeauna nedeslipită de destinele ţării. Pătruns de acest adevăr istoric şi cunoscând credinţa nestrămutată a poporului în religiunea lui strămoşească, din cea întâie zi şi în timpul Domniei Mele, am avut dinaintea ochilor mei un ţel constant, mărirea şi întărirea Bisericii Române, pentru ca ea să rămână acea mare instituţiune naţională de Stat, pe care poporul român să se poată totdeauna sprijini.

Nu mă îndoiesc că Biserica Ortodoxă Română, stând astfel în poziţiunea ei firească, se va întări şi se va dezvolta înlăuntru prin strânsa unire a membrilor acestui Sfânt Sinod şi prin dragostea creştinească a tuturor servitorilor altarului, a căror ridicare trebuie să fie o preocupare continuă a Sfântului Sinod şi a guvernului meu.

Ţeara întreagă îşi are ochii aţintiţi asupra acestei sfinte Adunări. Cunosc simţămintele religioase şi patriotice de care este însufleţit Sfântul Sinod şi de aceea guvernul meu îl va sprijini în toate măsurile ce va lua în înţelegere cu dânsul şi care duc la împlinirea scopului ce urmărim cu toţii - întărirea şi mărirea Bisericii şi a Patriei.
Eu declar deschisă sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Dat în Castelul Peleş în 1 mai, anul 1885,
Carol.”

Toate aceste mărturii evidenţiază o parte din lucrarea Regelui Carol I în favoarea Bisericii noastre, astăzi când omagiem luminoasa sa personalitate.

În duhul tradiţiei simfoniei bizantine dintre puterea seculară şi sacerdoţiu, dintre Biserică şi Monarhie, Regele Carol I, ca şi întreaga Dinastie Română a fost cinstit, preţuit şi respectat de Biserica Ortodoxă Română.

În primul rând, acest respect s-a manifestat în rugăciunile şi pomenirile de la Sfintele Liturghii săvârşite în toate bisericile în tot timpul îndelungatei sale domnii.

În al doilea rând, prin zugrăvirea în bisericile ctitorite sau restaurate a chipurilor Regelui Carol şi Reginei Elisabeta. În anii grei ai comunismului aceste portrete au fost protejate şi salvate cu mari riscuri şi necazuri îndurate de cei care le aveau în grijă şi păstorire, preoţi sau monahi.

De asemenea, înveşnicirea numelui Regelui Carol I ctitor în pisanii săpate în piatră sau marmură a fost o altă formă de omagiere a Suveranului.

La aniversarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I mai multe eparhii şi protopopiate au publicat ample lucrări cuprinzând informaţii valoroase despre lucrarea Bisericii sprijinită şi de Monarhie.

În 1894, cu prilejul nunţii de argint a Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta, Biserica Ortodoxă Română a emis o medalie având pe avers efigia lui Carol în haine militare şi a Elisabetei încoronată, cu legenda: 3/15 noiembrie 1869-1894: Carol I Rege al României - Elisaveta Regina iar pe revers icoana lui Hristos Pantocrator în haine arhiereşti şi legenda circulară Clerul Bisericei Române Ortodoxe. Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă.

Iar în legendara biserică de la Curtea de Argeş, unde îşi dorm somnul de veci Regii României, amintirea lui Carol I este evocată zilnic în mireasma rugăciunilor şi tămâierilor slujitorilor altarului.

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Biroul de Presă al Patriarhiei Române


1 Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Sesiunea solemnă Domnitorul Carol I – 150 de ani de la urcarea pe tronul României, organizată de Academia Română, luni, 08 mai 2016.

10 Mai 2016

Vizualizari: 101

Voteaza:

Regele Carol I, ctitor si restaurator de lacasuri sfinte 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Regele Carol I

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE