Virtutile patriarhale

 

Apropiata alegere de Patriarh ar trebui sa puna in discutie, dincolo de scenariile si pronosticurile legate de o persoana sau alta, portretul ideal al celui care va continua santierul eclezial lasat mostenire de Parintele Teoctist.

 

Din pacate, dezbaterea despre virtutile patriarhale absolut necesare la aceasta ora a istoriei noastre bisericesti si sociale a fost polarizata inutil de vehicularea schemei potrivit careia lupta se duce, de fapt, intre "traditionalisti" si "reformisti".

 

Or, cei care s-au folosit de acesti termeni pentru a descrie starea de spirit din Biserica au confundat in mod vadit Dealul Mitropoliei din Bucuresti cu Maidanul (adica Piata Mare) din Kiev.

Inainte de toate, sa precizam un lucru trecut frecvent cu vederea: miza patriarhala nu este atit de mare pe cit sugereaza mass-media. Din simplul motiv ecleziologic, adica tinind de structura Bisericii, ca rolul unui Patriarh nu este in Ortodoxie similar celui al Papei in Catolicism.

 

Concret, de persoana presedintelui Sinodului unei Biserici locale nu depind atitea lucruri ca de persoana unui sef direct al unei Biserici organizate piramidal. Potrivit prevederilor lui Codex Iuris Canonici, preluate mot-a-mot si in Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium, episcopul Romei, in calitatea acestuia de cap al Bisericii Catolice, are o putere ordinara, suprema, deplina, imediata si universala, pe care o poate exercita de o maniera libera, fara obligatia de a se consulta cu nimeni.

 

Sinodalitatea constitutiva Bisericii de Rasarit face imposibila o astfel de acumulare a responsabilitatii diriguitoare in miinile unuia singur. Fidela traducerii in viata bisericeasca a logicii trinitare, Ortodoxia nu separa pe unu de multiplu, pe capul corpului episcopal de ceilalti episcopi, asa cum acestia din urma nu pot actiona decit in armonie cu cel dintii dintre ei care este in acelasi timp si egalul lor, primus inter pares.

 

Din aceasta asezare teologica in pagina decurge si prima virtute patriarhala: capacitatea de a pastra echilibrul intre propria vointa si cea a membrilor Sinodului. Autoritatea Patriarhului rezida nu atit in tenacitatea acestuia de a-si impune cu orice pret punctul de vedere, ci in aceea de a sintetiza opiniile diferite, chiar divergente, ale celorlalti. Altfel spus, proba fundamentala prin care trebuie sa treaca Presedintele Sinodului este tocmai rezistenta la tentatia de a gindi si actiona papal.

 

Adica sa nu confunde autoritatea (data de plenitudinea Bisericii) cu autoritarismul (provenit din dorinta individuala) si sa nu uite ca Biserica este un organism al comuniunii, in ciuda tuturor tentativelor de sectarizare si izolare autarhica. Evident, pastrarea unitatii si exprimarea acesteia reprezinta un dificil exercitiu duhovnicesc, de stapinire de sine, al rabdarii, al smereniei si al ascultarii de vocea Bisericii, care se face auzita prin cler, dar in egala masura si prin popor sau laicat.

 

Pentru a ajunge sa exprime gindul Bisericii, un Patriarh trebuie sa incurajeze o autentica si constanta cultura a dialogului. Cu cei din "sistem", dar si cu cei din afara, cu societatea secularizata. Practic, de capacitatea comunicationala depinde totul.

 

Un Patriarh retras sub clopotul de sticla al lumii sale, inaccesibil, inconjurat de executanti docili si de consilieri fara profil, dusmanind pe critici si promovind doar pe laudatori, convins de genialitatea lui, infailibil in decizii si istoric in gesturi, indragostit iremediabil de propria figura si patronind publicatii pline pagina de pagina cu imaginile sale luate din toate unghiurile, adica ingaduind activ dezvoltarea cultului personalitatii si a intregului cortegiu absurd, nu de putine ori hilar, al retoricii exclusiv si apasat admirative - un astfel de lider este ultimul lucru de care ar avea nevoie Biserica noastra in urmatorii ani.

 

Pentru ca un astfel de Patriarh ar fi pagubos nu doar pentru clima interioara, dar mai ales pentru credibilitatea in societate a Bisericii, adica ar cautiona marturia ei in lume si atragerea la Adevarul lui Hristos a celor care, rezervati si neincrezatori, stau inca departe de institutia ecleziala.

 

Unul dintre primele rezultate ale acestei culturi a dialogului ar trebui sa fie o alta atitudine a Patriarhului si, simbolic, a Bisericii intregi fata de puterea profana. Un cap de Biserica aflat in relatie de comunicare cu propriii credinciosi, cu episcopii colegi, cu cinul monahal si cu restul clerului, atent in mod permanent la mesajele si semnalele acestora, nu va mai absolutiza dialogul cu politicienii si sponsorii.

 

Adica va intelege ca societatea este formata si din oameni fara putere si fara bani, dar care, la un loc, sunt adevarata putere si avutia cea nepieritoare a Bisericii. Aceasta constiinta pastorala ne-ar putea ajuta sa depasim reflexele, indelung exersate, de supusenie miloaga fata de toate formele de putere din afara corpului eclezial.

 

Abia atunci, inzestrati cu demnitatea, de existenta careia aproape ca am uitat, vom putea sa umplem cu miez principii precum cel al subsidiaritatii sau al parteneriatului dintre stat si cultele religioase, sa dam curs unei teologii sociale ortodoxe demne de acest nume.

 

Emanciparea de dependenta cvasi-totala de stat nu se poate realiza fara resurse materiale proprii. Acest lucru nu vrea sa insemne insa ca viitorul Patriarh trebuie sa fie manager, ci sa aiba discernamintul si priceperea de a gasi unul potrivit. Ipostaza manageriala sau gospodareasca a ierarhilor este una dintre marile anti-virtuti cu care ne-a procopsit modernitatea.

 

Rolul parintesc fiind aproape anulat, redus la gestul lipsit de orice alta semnificatie spirituala al sarutarii miinii, episcopul ajunge un fel de director de companie, febril stringator de fonduri, posesor hirotonit al stampilei, colectionar de facturi fiscale, vehicol suprem al contractelor de sponsorizare si sursa inepuizabila de semnaturi promitatoare.

 

Or, suprapunerea fara rest a functiei manageriale peste lucrarea episcopala face ca in afara spatiului liturgic omul Bisericii sa nu mai fie receptat ca atare, intre gravitatea harica si derizoriul cotidian instalindu-se un hiatus dureros si imposibil de ignorat.

 

In fine, o ultima virtute patriarhala in aceasta scurta trecere in revista ar rezida in intelepciunea punerii de acord a dimensiunii nationale si confesionale pe de o parte, cu cea inter-nationala si interconfesionala pe de alta. Patriarhul din urmatorii ani se va afla in dificila pozitie de a tempera excesele unei replieri identitare in necunostinta de cauza, dupa ureche, de genul "Ortodoxie sau moarte!", si de a opera o deschidere matura si critica fata de spectrul confesional si religios al lumii noastre pluraliste si relativiste.

 

Altfel spus, va trebui sa fie pe cit de ortodox, pe atit de tolerant, pe cit de intrasigent dogmatic, pe atit de ingaduitor uman, sa se faca, vorba Apostolului, tuturor toate si sa nu uite nicio clipa ceea ce trebuie sa propovaduiasca.

 

Pe scurt, chemat sa fie om al unitatii, al comunicarii nemijlocite, al libertatii profetice si al intilnirii fara prejudecati, noul Patriarh va avea o slujire deloc usoara, plina de capcanele intinse de propriile slabiciuni si ale celor din jur, motiv in plus de a inalta rugaciuni catre Dumnezeu nu doar inaintea alegerii acestuia, cat mai ales dupa aceea.

 

Radu Preda

.

04 Septembrie 2007

Vizualizari: 1114

Voteaza:

Virtutile patriarhale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE