Sfanta manastire Dervent


Petrecand cateva ore in atmosfera de taina a acestei manastiri, omul reuseste sa scape din iuresul unei lumi ce si-a pierdut adevaratele idealuri, descopera trecutul crestin al poporului sau, dar si apartenenta sa la acesta; descopera ca intre „va fi“ si „a fost“ poate fi mai mult decat o fuga nebuna, poate fi pace si iubire, si in aceasta pace si iubire pe care o simte aici Il gaseste pe Dumnezeu.

 
Atunci el nu mai este efemerul calator pe marea vietii, ci o Persoana care isi intelege rostul sau, si astfel Manastirea Dervent se inscrie in inima fiecaruia ca un punct de reper la care se raporteaza atat trecutul, cat si prezentul, devenind pentru multi oameni „locul regasirii“.

        
Pentru a ajunge la cetatea monastica ce se ridica in sud-vestul Dobrogei, vom arata ca Dorostolonul (puternica asezare romana) si zona invecinata au constituit un important centru politico-administrativ, dar si religios, inca din Antichitate.

        
Zona de la sud si nord de Dunare s-a bucurat intotdeauna de o atentie aparte, nu numai din partea localnicilor, ci si a bizantinilor sau migratorilor. Pentru unii a constituit cadrul propice dezvoltarii unei vietuiri continue, presupunand o anumita viata economica, religioasa si culturala; pentru romani un puternic bastion in lumea barbara, si de aici grija pentru intarirea lui, dupa cum nu putine au fost situatiile cand aceeasi zona infloritoare a constituit obiect de disputa intre puterile vremii sau tinta ravnita de migratori.

        
Pe teritoriul tarii noastre se stabilesc, de la sfarsitul secolului al III-lea – inceputul secolului al IV-lea, o serie de populatii migratoare: goti, huni, gepizi, avari, slavi, apoi pecenegi si cumani. Cei dintai si-au facut aparitia gotii (neam germanic), acceptati ca foederatti in Dacia, si asimilati de populatia daco-romana, autohtona. Infranti de huni – neam turanic – in 376, vor emigra in masa, in sudul Dunarii. Sub Attila, hunii ajung o mare putere, distrugand in anul 447 cetatile romano-bizantine situate pe Dunare. Dupa moartea acestuia (453), hunii sunt distrusi de gepizi – neam germanic – care, ca si gotii, „n-au stapanit efectiv fosta Dacie romana“. Dupa mai bine de un secol, in 567, gepizii sunt infranti de avari si longobarzi, iar apoi sunt asimilati de autohtoni. Tot in acelasi veac (VI), Tomisul a fost ridicat la rangul de mitropolie, Dorostolonul fiind una din cele 14 episcopii sufragane ale acestuia. Dar, in urma marii invazii avaro-slave in Peninsula Balcanica (602), este desfiintata odata cu celelalte episcopii de la Dunarea de Jos si dimpreuna cu Arhiepiscopia Justiniana Prima.

        
Slavii, populatie de agricultori, care au patruns masiv in cursul secolului al VII-lea pe teritoriul tarii noastre, spre deosebire de populatiile migratoare nomade, „s-au asezat definitiv pe meleagurile noastre, convietuind timp de cateva secole cu autohtonii daco-romani“, care i-au asimilat si increstinat pe slavi.

        
Catre sfarsitul secolului al VII-lea (679-680), isi fac aparitia in sudul Dunarii bulgarii. Acestia vor intemeia un stat proto-bulgar cu capitala la Pliska. Dupa recunoasterea primului stat bulgar (681) pe teritoriul Imperiului bizantin, incepand cu secolul al IX-lea, bulgarii aveau sa fie convertiti oficial la crestinism in anul 865, sub tarul BORIS I (852-889). Cu toate ca nu exista o dovada sigura, cei mai multi istorici considera ca, intre anii 864 si 971, Dobrogea era o posesiune bulgara, cu toate ca aceasta stapanire n-a fost nici integrala, nici permanenta.

        
In timpul tarului SIMEON (893-927), taratul bulgar cunoaste perioada de maxima inflorire economica si culturala, avand cel mai extins teritoriu; insa, concomitent cu aceasta, incep si o serie de conflicte: fie externe, cu maghiarii de la Bugeac – cu victorii de ambele parti, fie interne, sub forma bogomilismului.

        
Declinul statului bulgar incepe sub tarul PETRU (927-969), culminand cu supunerea jumatatii de rasarit a acestuia de catre bizantini (971), pana la granita de altadata a Dunarii de Jos. Imparatul IOAN TZIMISKES, inainte de intoarcerea la Constantinopol, a procedat la reorganizarea militara si administrativa a acestei zone de frontiera, impartind-o in doua theme (sau ducate): Bulgaria si Dristra, aceasta din urma numita mai tarziu thema Paristrion (Paradunavon), puse fiecare sub autoritatea unui strateg.

        
Pentru a respinge pe viitor atacurile populatiilor migratoare, inevitabile, de altfel, care incepusera sa-ti faca simtita prezenta in Campia Dunarii, Ioan Tzimiskes a purces la consolidarea frontierei dunarene. In acest sens, „sunt refacute si repuse in functiune cetati din vechiul limes: Dorostolon, Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum etc.“. Din cronica lui SKYLITZES – CEDREN rezulta ca, „in 971, Ioan Tzimiskes a asezat garnizoana in vechile centre dunarene“, ceea ce, in mod necesar, presupune si intarirea lor. Practica bizantina releva ca, pentru refacerea acestor cetati, cele mai multe grefate pe ruinele cetatilor romane sau in apropierea lor, era refolosit materialul de constructie al acestora. De o atentie deosebita se va fi bucurat Dorostolonul, in calitatea sa de resedinta a guvernatorului militar.

        
In acest sens, „s-a procedat la construirea din temelii a unei puternice fortarete pe insula Pacuiul lui Soare“, situata la 18-20 km in aval de Silistra.

 

Cetatea DERVENT

 
„Portiunea de teren cuprinsa intre Manastire si dealul Dervent a fost locuita aproape in toate vremurile.“ Bogatia si varietatea materialelor arheologice descoperite aici atesta importanta strategica a dealului Dervent in decursul vremii. Cei ce stapaneau aceasta inaltime puteau sa controleze orice incercare de traversare a Dunarii dinspre Campia Baraganului in Dobrogea, caci aici exista un stravechi vad de trecere, care pana astazi poarta numele de DERVENT (limba turca - „trecere“). Pana nu demult, numele cetatii (Dervent) era pus in legatura cu termenul de origine turca. Iata, insa, ca, prin regasirea in anul 1998 a unui vechi document al Manastirii Dervent (Hrisov pus la temelia Sf. Lacas ce se ridica la DERVENT, intocmit de P.S. GHERONTIE Episcop de Constanta), se aduc lamuriri asupra acestei denumiri, se pare mult mai vechi.

        
Numele de „Dervent“ = lagar, se crede ca sta in legatura cu vechea asezare romana, cetatea de aici care adapostea si un lagar, o garnizoana de romani, meniti s-o apere de barbari. Numele este slavon si n-a fost dat decat de slavii din secolul al VI-lea dupa Hristos, care au fost impinsi in aceasta vreme si in stanga Dunarii, de catre puhoiul avarilor. Acesti slavi, venind in numar mare aici, au dat nume slavon „Dervent“ lagarului roman, castra romana de aici. In favoarea acestei ipoteze pare sa vina si relatarea istoricului Procopius privind inmultirea garnizoanelor de paza din dreapta Dunarii, in timpul imparatilor romani Teodosiu al II-lea (408-450) si, mai ales, Justinian (527-565). Un astfel de lagar va fi fost, probabil, si in preajma Durostorumului, numit de slavi: Dervent.

        
Chiar daca la Dervent urmele arheologice preced cu mult era noastra - primele datand din epoca neolitica (aproximativ 5500-2000 i.Hr.) -, si cu toate ca aici a fiintat in secolul II-III d. Hr. o asezare romana, noua fortificatie trebuie pusa in legatura cu ridicarea, in ultima treime a secolului al X-lea, a cetatii Pacuiul lui Soare, caci in acelasi timp cu cetatea de pe insula se pare ca a fost construita si cea de pe varful dealului Dervent. Desi de o factura mult mai modesta - o fortificatie de piatra inconjurata de un sant de aparare pe trei laturi, a patra folosind ca limita rapa naturala -, cetatea a avut un rol deosebit, dubland pavaza bizantina a malurilor Dunarii.

        
„Cele doua cetati - Pacuiul lui Soare si Dervent -, construite fata in fata, aveau, probabil, pe langa menirea de a controla cursul Dunarii, si pe acea de a impiedica eventualele concentrari de trupe in preajma Dorostolonului, centru important al politicii bizantine la Dunarea de Jos in secolele X-XI. “

        
Pentru ridicarea cetatii din insula au fost deschise mai multe cariere de piatra, in jurul carora s-au format asezari omenesti, masivul de calcar barremian din zona dealului Dervent furnizand o buna parte a pietrei necesare pentru ridicarea zidurilor cetatii. (aproximativ 2000-2500 mc), reprezentand 10% din volumul de piatra necesar noii constructii. Astfel, judecand dupa volumul de roca furnizat, dupa calitatea pietrei, precum si datorita apropierii ei de locul constructiei - fapt care limita transportul la simpla traversare a Dunarii –, cariera de piatra de la Dervent a fost „una dintre cele mai importante“.

 

.

29 Ianuarie 2006

Vizualizari: 1311

Voteaza:

Sfanta manastire Dervent 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE