PF Teoctist: Cuvant rostit cu ocazia primirii - Diplomei de Excelenta a Societatii Romane de Radiodifuziune

PF Teoctist: Cuvant rostit cu ocazia primirii - Diplomei de Excelenta a Societatii Romane de Radiodifuziune Mareste imaginea.


Cuvant rostit la Casa Radio cu ocazia primirii "Diplomei de Excelenta a Societatii Romane de Radiodifuziune" (1 noiembrie 2000)

Domnule Presedinte al Societatii Romane de Radiodifuziune,
Domnule Presedinte al Academiei Romane,
Stimati reprezentanti ai Artei,

"Orice act menit sa inalte fiinta umana este deosebit de important si oamenii de stiinta, alesii natiunilor, in setea lor de a ajunge la cunoasterea si apropierea Divinului, s-au straduit si au reusit sa transmita vocea omeneasca la distante mari, dar nu numai vocea, ci si ondulatiile si caldura ei, si mai ales adevarul pe care-l contine cuvantul. Biserica Ortodoxa, cum cunoasteti foarte bine cu totii, a intampinat cu interes si a imbratisat cu caldura, in toate timpurile, inovatiile si noutatile in stiinta, in tehnica si in creatia artistica.

Unul dintre cei care a deschis orizonturi noi, chiar si in domeniul teologiei, in cel al raporturilor Bisericii noastre cu alte Biserici, prinzand in versuri de unica frumusete literara rugaciuni adresate Maicii Domnului, a fost marele Poet Mihai Eminescu, caruia ii este inchinata aceasta expozitie, care se inaugureaza astazi aici, cu prilejul implinirii a 150 de ani de la nasterea sa. Nu este intamplator ca domnul presedinte al Societatii Romane de Radiodifuziune Andrei Dimitriu a oficiat acordarea acestei Diplome de Excelenta tocmai aici, in fata chipului sau, care ne revarsa in suflete indatorirea de a-i cunoaste opera sa care a umplut de glorie intre spatiul nostru romanesc.

Biserica saluta orice fel de lucrare menita sa inalte fiinta umana, pentru ca, prin verticalitatea noastra fizica marturisim, desi nu reusim totdeauna, verticalitatea noastra spirituala si, deci, morala pentru a tinde spre inaltime, spre Divinitate, spre sferele inefabilului.

Tin sa multumesc cu multa sinceritate pentru distinctia ce mi-a fost acordata si nu ma socot cel mai indreptatit ca in ziua aceasta asa de insemnata, cand se implinesc 72 de ani de la prima transmisie radio in Romania, realizata in Duminica Floriilor din anul 1928, sa primesc aceasta Diploma de Excelenta. Sunt recunoscator pentru ca ea reprezinta nu numai pretuirea unui sistem intreg de transmitere pe calea undelor a cuvantului, a gandului si a simtamintelor umane, dar si cinstirea slujitorilor acestei institutii care creeaza, care vegheaza si lucreaza neobosit, inchinandu-si viata misiunii de a sadi in sufletele ascultatorilor incredere, curaj, seninatate. Lasam acum la o parte pe cele negative, care se mai strecoara inca uneori si intineaza ingrijorator mai ales, sufletele tinerilor. Tehnica si stiinta in general, fara supravegherea si indrumarea factorului moral, fara constiinta ca Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea Sa si i-a sadit in fiinta lui dorul de a-L cunoaste si tendinta de a fi asemenea Lui, prin faptele cele bune, fara aceste valori, omul poate aluneca pe panta instrainarii de Facatorul sau, dar in acelasi timp, el se instraineaza si de semeni. Se stie ca cea mai mare si mai greu de indreptat pedeapsa este instrainarea de parinti, de frati si de semeni.

Primirea acestei Diplome si mai ales asocierea pe care domnul Presedinte Andrei Dimitriu a facut-o, dupa decenii, intre momentul infiintarii Radioului in tara noastra si cel al intrarii mele in manastire la o varsta frageda, care s-a intamplat sa coincida, mi-au produs o adanca emotie, prin revederea dupa atatea decenii, a satului natal scaldat in revarsarea luminii din Duminica Floriilor 1928.

Intr-adevar, acum 72 de ani, in dimineata acestei zile sfinte ma gaseam undeva in imparatia copilariei mele din preajma satului natal, Tocileni, aproape de orasul Botosani, imparatie de vai si coline domoale cu orizonturi fara sfarsit. Pasind acele locuri de pe o colina pe alta, privirea descopera noi peisaje, noi orizonturi tot mai fermecatoare, pana unde pamantul se pierde in azurul cerului. In dimineata Floriilor, hotarata plecarii de noi doi, adica Haralambie si cu mine, vecini, colegi si prieteni, fara sovaiala, am lasat mioarele parintilor in seama altora si am strabatut amintitele coline si sate, tinand atentia indreptata spre inaltimea albastra a padurii, dupa care ca un "Ierusalim ceresc" se adaposteste manastirea Vorona, cum ne-au descris-o noua cei ce o vizitasera.

Dupa cateva decenii, prin anii 1984, cand pe locul de unde am plecat, am construit o biserica noua, inchinata Nasterii Sfintei Fecioare Maria, la sfintirea ei l-am identificat privind multimea de credinciosi, am laudat pe Dumnezeu ca de acolo am plecat la manastire. Noua biserica a fost ceruta de credinciosii acestui sat nou, numit Victoria, alcatuit din copiii fratilor mei, unde se afla si mormintele parintilor mei, Dumitru si Marghioala.

In conditiile grele din trecut si folosindu-ma de mijloacele pe care le aveam la indemana, ca slujitor al Bisericii, inclusiv de responsabilitatea mea de Mitropolit al Moldovei, am cerut autoritatilor de stat aprobarea zidirii in acest nou sat a unei noi biserici si am reusit, cu foarte multe eforturi si dificultati sa o inalt. Pana acum, am lasat aceasta lucrare sa se implineasca tainic, asa cum se petrec toate marile visuri in viata. La fiecare pas constatam ca acestea au valoarea lor, pentru ca se petrec in taina, in adancul fiintei noastre si rodesc apoi in vazul tuturor spre lauda lui Dumnezeu. Cand, in anul 1991, am sfintit biserica in sobor de arhierei, mi-am dat seama ca acum 72 de ani, in 1928, in Duminica Floriilor, din locul acela am plecat la manastire si de cate ori ma aflu acolo, imi amintesc cu emotie de momentele despartirii mele de parinti si frati. Amintindu-mi de aceste intamplari din tineretea mea si de inceputul vietii si rostul meu in Biserica si de alte intamplari intampinate in calea unei slujiri de dimensiunile celei pe care am implinit-o pana acum, totdeauna imi amintesc de cuvintele: "Necunoscute sunt caile Tale, Doamne.".

Daca, dumneavoastra domnule presedinte, nu ati fi amintit de Duminica Floriilor, alaturandu-se de inceputul erei radiodifuziunii in tara noastra, n-asi fi staruit, poate prea mult, cu episodul parasirii vremelnice a parintilor si fratilor trupesti, in cautarea parintilor si fratilor duhovnicesti, in familia iubitoare in a carora iubire ma aflu de 72 de ani, fara a-i parasi din inima si din cuget pe cei trupesti. Si pentru aceasta va multumesc, domnule presedinte, ca mi-ati dat prilejul sa dezvalui pentru prima oara acest prea frumos inceput petrecut in primavara anului 1928.

Cu acest prilej, ingaduiti-mi sa va indemn si pe dumneavoastra sa va iubiti satul, sa-i descoperiti valorile, dupa o absenta de ani si de preocupari in lumea larga, pentru ca fiecare sat romanesc are personalitatea lui, contribuie cu o bogatie nepretuita de vrednicii in viata omului. Daca noi, cei carora Dumnezeu ne-a harazit sa ne nastem la sat, avem ceva bun in comoara sufletului nostru, in viata noastra, aceasta isi are izvorul in seva spirituala a satului natal, cu toata zestrea lui de valori nemuritoare.

Oriunde, Dumnezeu mi-a indreptat pasii in viata mea, am purtat cu mine aceasta imagine a satului meu, cu frumusetile lui, si acum proaspete, datatoare de nadejde, de lumina, de tarie. in toate imprejurarile grele din viata mea, am gasit in imaginea spirituala a satului si a oamenilor lui, in intelepciunea, iubirea si bunatatea lor, incredere, speranta, vigoare si energie.

Deci, asa a fost atunci, dar cu greu il lasam deoparte acest crampei de amintire pentru a reveni la microfonul radioului nostru. Imi este familiar din anii de diaconie de la Catedrala Sfintei Patriarhii, cand se transmitea slujba la Radio. Am slujit, asadar, in aceasta calitate cu primii doi Patriarhi ai Bisericii noastre, fericitii si pururea pomenitii Miron si Nicodim. Dupa deceniile de interzicere la postul de Radiodifuziune a vestirii Cuvantului lui Dumnezeu, in 22 decembrie 1989, cu multa emotie am rostit un cuvant in numele Bisericii, cum am primit incredintarea celor care erau la microfon in ziua aceea plina de framantari si de bucurie. Cu greu pot sa-mi aduc aminte ce-am spus atunci. Aveam in fata ochilor, nu numai pe cei adunati acolo, in acea zi sfanta, o multime de tineri si de ascultatori, dar si imaginea satului meu si a responsabilitatii mele.

Apoi, in ziua de 24 decembrie 1989, la Sfanta Liturghie de Duminica si a doua zi de Craciun, am slujit si am predicat cu nadejde la radio si la televiziune. Nu pot sa uit, si repet si acum, imaginea Catedralei Sfintei noastre Patriarhii, icoanele, catapeteasma, odoarele bisericesti, care aveau parca o stralucire noua; toate radiau o forta interioara negraita in sufletele noastre, ale slujitorilor si credinciosilor. Imi spunea dupa aceea un distins intelectual care se intorcea atunci din Europa in tara, ca a ascultat predica din acea duminica la aparatul sau de radio si le-a crescut inima de bucurie si de curaj romanilor din tren, auzind ca de la Bucuresti se transmite Sfanta Liturghie la radio.

Au urmat, apoi, Sarbatorile Craciunului si Anul Nou si vreau sa va marturisesc si aici, domnule presedinte, ca ostenitorii acestei institutii si colaboratorii dumneavoastra au fost atunci de o delicatete rara si de o atentie iesita din comun, pentru ca eram toti framantati sufleteste si eu personal, din multe puncte de vedere. Dar ei atat de frumos ni s-au adresat, in dimineata acelei zile de 25 decembrie 1989, pentru un cuvant de imbarbatare catre ostasii de la frontiere, catre fratii nostri romani raspanditi in lume, catre bolnavi, catre cei din temnita, incat nu se pot uita acele momente unice. Cu adanca emotie, ca in fata Sfantului Altar, le-am vorbit atunci romanilor, m-am adresat lor, am fost impreuna cu ei, dupa 50 de ani, pe calea radioului.

De atunci, in toate sarbatorile, in toate momentele mai importante din viata noastra bisericeasca si nationala, responsabilitatea mea in Biserica m-a determinat sa ma apropii de microfon cu respect si cu dragoste, chiar cu cutremurare sufleteasca pentru ca fiecare cuvant pronuntat pe calea undelor, sa ajunga in locul cel mai de cinste al fiintei umane, la inima, la minte, la intelegere. Totdeauna ma stapaneste grija de a izbuti sa transmit, din darurile pe care Dumnezeu ni le da fiecaruia, ceea ce e de folos unui suferind, unui

bolnav, unui necajit si chiar unuia care se indoieste, se framanta si nu crede in Cuvantul lui Dumnezeu. Poate pe unii ii supara radioul sau slujbele noastre bisericesti, pe care nu le inteleg. Dar Dumnezeu ne-a ajutat si am vestit cuvantul Lui, l-am raspandit, nu totdeauna la inaltimea invataturii Sfintilor Parinti, tinand cont de posibilitatile de intelegere ale ascultatorilor.

Asadar, ca cel ce am pornit pe calea slujirii Bisericii la manastire, din mijlocul poporului de la sat, in Duminica Floriilor din anul 1928, domnule presedinte si stimata asistenta, sunt stapanit intotdeauna de grija de a fi inteles de cei multi. Cuvantul cel mai simplu, e si cel mai clar, Cuvantul sincer si limpede, neprefacut si neamestecat, cu care se adresa Mantuitorul Hristos multimilor din jurul Sau, il folosim si noi in Sfanta noastra Biserica. Nu mi-as vedea, deci, nici un merit in aceasta, desi ma aflu pe versantul cel domol al apusului vietii. Sa stiti ca este frumoasa si varsta aceasta de intoarcere spre inceputuri, pentru ce iti ofera prilejul sa intorci ochii mintii si ai sufletului neincetat spre vesnicie, spre telul la care ne cheama Dumnezeu pe toti.

Domnule presedinte, in numele credinciosilor, a celor care asculta postul national la radiodifuziune, a fratilor mei preoti si ierarhi, va multumesc mult pentru aceasta Diploma. Lor le datorez si aceasta cinstire, pe care Societatea Romana de Radiodifuziune mi-o acorda astazi, si slujirii mele. Prea onorata asistenta, doresc tuturor ca sa aveti parte de sanatate si de bucurie in viata dumneavoastra si sa-l laudati pe Dumnezeu pentru tot ce v-a daruit El, pentru ca nu exista fiinta umana care sa nu aiba un dar de la Dumnezeu.

Ma bucur ca se afla aici, impreuna cu noi, si domnul academician Gabriel Tepelea, precum si domnul Eugen Simion, presedintele Academiei Romane. Poate nu divulg prea mult, spunandu-va ca domnul profesor universitar Gabriel Tepelea e familiarizat cu noi, cu scrisul bisericesc, cu istoria si literatura Bisericii noastre. Dar nu numai prin lucrarile sale, ci si prin sprijinul pe care ni l-a dat in timpul anilor de dictatura, cand trebuia sa publice in revistele bisericesti sub alt nume.

Cu acest prilej, va multumesc domnule profesor, in numele tuturor celor care va admira si va cunosc si astazi din redactia revistelor noastre "Biserica Ortodoxa Romana" si "Glasul Bisericii "din Bucuresti.

Tuturor celor de fata le impartasesc pretuire si binecuvantari".

.

29 Iulie 2008

Vizualizari: 3153

Voteaza:

PF Teoctist: Cuvant rostit cu ocazia primirii - Diplomei de Excelenta a Societatii Romane de Radiodifuziune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE