PF Teoctist - Cuvant rostit cu prilejul tunderii in monahism a Prea Cuviosului Teofil Herineanul

 

Viata monahala - imn al muncii, al curateniei morale si al rugaciunii

" Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa " (Marcu 8,35).

In sanul duhovnicesc al acestei sfinte manastiri, Cetatuia, chinovia vicarilor arhierei ai Mitropoliei Moldovei de la inceputul sec. XX si pana acum, s-a savarsit astazi tunderea in monahism a P.C. Parinte Teofil Herineanul, viitorul episcop al eparhiei Romanului si Husilor.

Cu patru ani in urma, primea tunderea in monahism, tot in aceasta manastire, P.F. Patriarh Justinian, pe atunci nou Vicar al Mitropoliei Moldovei.

Gandul Prea Fericirii Sale a statornicit acum ca si pasii Parintelui Teofil sa suie dealul Cetatuiei si sa-si marturiseasca voturile monahale, ca aici sa-si intareasca sufletul sorbind din fantana duhovniceasca din care s-au adapat atitia cuviosi monahi inainte de a urca treptele arhieriei si ale episcopatului. Socotim acest gind patriarhal ca indicator al transformarii noului om cerut de poruncile Evangheliei. Sa dea Bunul Dumnezeu ca gandul curat al Prea Fericitului Patriarh Justinian sa rodeasca in sufletul Parintelui Teofil, ca acest nume de Teofil, care inseamna "iubitor de Dumnezeu" , sa se arate si iubitor de oameni, caci cine poate iubi pe Dumnezeu pe care nu L-a vazut si sa urasca fapturile Sale pe care le vede ? Fiindca "chipul si asemnanarea lui Dumnezeu" salasluiesc in faptura omului, si cine iubeste pe om, pe Creatorul omului iubeste.

Tunderea in monahism echivaleaza cu taina nuntii, numai ca aici legatura cununiei nu are nimic din temeiurile vietii conjugale, ci cununia se face cu Mantuitorul si cu Biserica Sa, carora li se obliga sa slujeasca monahul, in duh si fapta, pana la sacrificiul vietii, asa cum Mantuitorul S-a sacrificat pentru binele obstesc, pentru mantuirea lumii. Randuiala primirii in cinul monahal cere ca cel ce de bunavoie isi alege noul fel de vietuire "dupa chipul ingerilor in trup" sa aiba un indrumator in aceasta vietuire, un martor al implinirii juramintelor facute. Lucrul acesta se intampla atat la taina Botezului, cat si la cea a Nuntii, cand primitorii acestor doua taine isi iau garanti sau nasi care sa le arate obligatiile ce decurg din impartasirea harului calauzitor al Sfantului Duh.

La primirea P.C. tale in monahism m-ai ales pe mine sa-ti fiu povatuitor intr-ale monahismului. Este o cinste pentru mine.dar si o raspundere. Cinste, pentru ca am primit sub mantie pe viitorul episcop al Episcopiei Romanului si Husilor, lucru pentru care iti multumesc; raspundere, pentru ca ucenicul trebuie sa mearga pe urmele dascalului, iar eventualele neajunsuri din felul de vietuire monahala ale celui dintai s-ar rasfrange, in mod firesc, asupra parintelui duhovnicesc, asupra staretului sau. Desi nu sunt cu mult mai tanar ca P.C. ta, nu ma sfiesc sa marturisesc ca in duhul manastirii, cu aspra vietuire de obste, am trait, de la varsta de 14 ani, la unul dintre ascetii care au ilustrat viata monahala a Moldovei in ultima vreme. Am cunoscut mireasma, dar si nevointele vietii monahale sub obladuirea severei discipline a schitului Sihastria Voronei, condus si infrumusetat cu cununa evlaviei si a muncii fara ragaz de fericitul intru adormire cuviosul protosinghel Ghedeon Verenciuc.

Deci gandurile mele nu vor porni din elanul tineretii varstei - ca sa intrebuintez o figura de stil -, ci din tainele maturitatii in ale vietii monastice.

Si amintind aici de prologul Evangheliei dupa Luca, in care Sfantul Evanghelist isi motiveaza rostul scrierii lui, fata de alte scrieri de acest fel, spunand "am gasit si eu cu cale, prea alesule Teofile, dupa ce am facut cercetari cu de-amanuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obarsia lor, sa ti le scriu in sir unele dupa altele ca sa poti cunoaste astfel temeinicia invataturilor pe care le-ai primit prin viu grai" (Luca 1, 2-4), tot asa si eu , - in modestia gandurilor mele -,as vrea, prea alesule Parinte Teofil Herineanu, sa-ti infatisez temeiurile existentei monahismului, frumusetile cristaline ale lui, privatiunile care te vor inalta in fata obstii dreptmaritoare si, in fine, pilda de vietuire dupa Dumnezeu, care-ti va asigura mantuirea personala si mai cu seama mantuirea altora.

Temeiul vietii monahale il gasim deseori rasfirat pe paginile Sfintei Scripturi, dar cel mai potrivit sa-l amintesc aici este insusi cuvantul Mantuitorului Hristos scris de Sf. Evanghelist Ioan: "Cine isi iubeste sufletul il va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul in lumea aceasta, acela il va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12, 25). Viata in sine se prezinta sub felurite si neasteptate manifestari. Ea prezinta insa o unitate, asa cum este imparatia lui Dumnezeu, care nu se margineste numai in granitele unei varste traite, ci are dainuire de la intemeierea lumii si duce dincolo de toate stihiile, in lumea viitoare, acea lume care strajuieste tronul lui Dumnezeu si este nepieritoare. Cel care vrea sa traiasca viata din plin si socoteste ca nu mai are cui sa dea seama dincolo de moarte despre gandurile si faptele lui, acela se imbata de placerile trecatoare ale vietii pamantesti - iubeste viata in sine, egoist si individualist - si se afunda in lantul inselatoriei fara orizont. Cine insa uraste acest fel de vietuire, egoist, se depersonalizeaza pe sine in folosul semenilor lui, al obstii, al societatii din care face parte, acela isi cistiga laurii biruintei pentru vietuirea vesnica. Deci, aici nu-i vorba de a uri viata care este un bun dat de Dumnezeu tuturor oamenilor, ci de a intelege ca viata iti este data ca sa fie pusa in slujba altora. Or, monahismul este institutia prin excelenta pusa in slujba obstii crestine.

Cum este pus monahismul in slujba societatii ? Prin renuntarile pe care le face cel apartinator cinului monahal. Renuntarile monahismului, in fond, reprezinta o lupta pe doua fronturi simultane: 1) pe frontul launtric al sufletului, unde pasiunile dau asalt asupra simturilor sub forma ispitelor de diferite nuante, si 2) pe frontul din afara, unde egoismul si placerile lumii te imbie sa-ti calci peste fire si sa despuiezi pe altul numai ca tu sa traiesti mai intens, mai din plin. Oare monahul trebuie sa urasca lumea ? Nicidecum! - Dimpotriva, el iubeste lumea ca pe o gradina in care Dumnezeu l-a pus sa ingrijeasca de rodurile spirituale. Atunci pe care lume tebuie s-o urasca monahul ? Sfantul Ioan Evanghelistul ne arata: "Caci tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume. Si lumea trece si pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac" (I Ioan 2, 16-17). Aceste trei pofte duc pe crestini si in special pe monahi la ratacire: 1) cupiditas carnis, 2) libido oculorum si 3) fastus vitae.

Impotriva ispitelor rezultate din "cupiditas carnis", monahul raspunde cu arma fecioriei statornice; impotriva celor ce napadesc din "libido oculorum", el lupta cu arma saraciei de bunavoie, iar impotriva imbierilor trufiei lumii, "fastus vitae" , monahul raspunde cu ascultarea neconditionata fata de legile morale ale Evangheliei si cele randuite de soboare, de Sfintii Parinti si de staretul lui. Si toate aceste infranari se iau, fara constrangere, din constiinta religioasa si morala, iar actiunea e liber acceptata din nestanjenita deliberare a vointei proprii.

Este, oare, monahismul o abatere nenaturala de la firea vietii in genere ? Nicidecum. Caci viata omeneasca e croita ca sa se manifeste felurit, dar aceste manifestari se intregesc intr-un tot armonios, intr-un organism viu. Sa privim in lume si sa vedem cat de felurit se manifesta viata sociala. Unul e muncitor de pamant, altul in fabrica; unul e mare chirurg, altul opereaza cu calcule matematice sa descopere legile ce stau ascunse in natura; unul lupta pe valurile marilor, facand legatura intre continente si popoare, altul sapa adancul pamantului sa scotoceasca noi zacaminte de bogatii. Pretutindeni insa domneste acelasi elan si se depun aceleasi eforturi pentru imbunatatirea vietii, pentru usurarea traiului.

Peste toti acesti oameni se gasesc unii care canta imnul muncii altora. Acestia sunt poetii. Lor le este harazit sa-si reverse acea sensibilitate artistica si sa puna in strofe nepieritoare maretul concert al muncii la care trudesc zeci si sute de milioane de oameni. Poetii sunt purtatorii de steag ai vrerilor popoarelor si ai revolutiilor; ei sunt profetii vremurilor de transformari sociale si tot ei insemneaza pe raboj faptele marete ce se desprind din viitoarea luptelor pentru mai bine. Nu sunt, oare, necesari poetii pentru progresul unei societati ? Ba inca cum ! Priviti numai cat de mare cinstire li se da acestor fauritori de versuri in tara noastra si oriunde, acolo unde munca intelectuala este pretuita si sustinuta.

De ce nu s-ar intampla si in domeniul vietii religioase aceeasi imbinare a feluritelor manifestari de trai, deasupra carora sa se afirme generozitatea si abnegatia monahala ? Caci monahii sunt, in domeniul vietii religioase, aparatori ai vistieriei credintei, pilduitori ai vietii morale, jertfelnici pentru necajiti si napastuiti, cantatori ai imnelor sfinte si pururea rugatori pentru toti. "Sunt felurite daruri - spune Sfantul Apostol Pavel -, este acelasi Duh. Si felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn. Sunt felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in top. Sifiecaruia se da aratarea Duhului, sprefolos. Caunuia i se da, prin Duhul Sfant, cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei. Si unuia i se da, intru acelasi Duh, credinta, iar altuia, darurile tamaduirilor, intru acelasi Duh; unuia, faceri de minuni, iar altuia, proorocie; unuia, deosebirea duhurilor, iar altuia, feluri de limbi si altuia, talmacirea limbilor. Si toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, impartind fiecaruia deosebi, dupacum voieste" (I Cor. 12,4-11). Deci, daca sunt randuite atatea daruri in lume, pentru fiecare, ca din concertul social sa se urzeasca simfonia vietii acesteia, atunci si monahismul isi are rostul lui firesc: de a intregi si stimula pulsatia vietii religioase.

Am amintit ca monahii au fost aparatorii vistieriei credintei celei drept maritoare. Nu voiesc sa raman cu aceasta afirmatie fara a-i vadi indreptatirile. In toiul luptelor pentru apararea dreptei credinte, in tot cursul celor 7 Sinoade ecumenice, monahii au excelat in activitati teologice, iar pretul suferintelor a fost amar, cand ne gandim la cele 5 exiluri pe care le-a suportat Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei. Iar cand tendinta de dominare a papalitatii uneltea sa semene dezbinare in staulul Ortodoxiei, monahii atoniti paraseau linistea muntelui sfant si se aruncau in viitoarea luptelor pentru pastrarea unitatii dreptei credinte.

Au fost monahii pilduitori ai vietii morale ? Dar cine altul a stat impotriva dezmatului de la curtile bizantine, infruntand imoralitatea imparatesei, in afara de Patriarhul loan Gura de Aur, monah si povatuitor de monahi ?

Au fost monahii jertfelnici pentru necajiti si obiditi ? Marturiile lor ne sunt straja adevarului. Cand cutremurele si foametea si mai ales molimele loveau provinciile imparatiei romane, stapanitorii pamantului fugeau din locurile primejduite si lasau miile de supusi prada mortii. Episcopii si monahii lor se aruncau intru apararea semenilor, indiferent daca erau crestini sau nu, si cu pretul vietii lor ii scapau de la moarte vanzand odoarele bisericii si tot avutul personal numai pentru salvarea vietii altora.

Dar priviti la inceputurile fostelor asezaminte spitalicesti din tara noastra, si veti gasi generozitatea calugareasca drept temelie la toate aceste asezaminte. S-ar putea aduce exemple nesfirsite de acest fel.

Au fost si sunt monahii rugatori lui Dumnezeu pentru toti ? Viata cere un efort de munca permanent ca sa asigure stapanirea asupra naturii. Omenirea este preocupata de munca si putini au timpul sa aduca rugaciunile de multumita si slava lui Dumnezeu. Atunci monahii, in slujbele lor de zi si noapte, implinesc lipsa semenilor lor si impletesc rugaciunea lor cu imnul muncii credinciosilor. Viata monahala e pururea un imn al muncii, al curatiei morale si al rugaciunii. Imnul muncii in monahism se canta odata cu executarea lucrarilor productive pentru intreaga obste. Sa privim in urma si sa vedem pe Apostolul Pavel cum impletea la foile de cort, pe Cosma si Damian ingrijind - cu totul gratuit - pe bolnavi, pe mitropolitul Antim Ivireanul lucrand la sculptura si xilografie, pe episcopii Mitrofan si Chesarie, la munca migaloasa a tipariturilor, nemaipomenind de marea masa a monahilor simpli, a caror stradanie se vedea in sudoarea fruntii si a zadufului zilei, robotind fiecare la rostul indicat de viata de obste. Pentru acest imn santem haraziti noi monahii si acest imn vreau sa ti-l infatisez, Parinte Teofile, ca tot rostul vietii Prea Cuviosiei Tale sa-l cinti si sa-l practici spre slava Eparhiei Romanului si a Bisericii Ortodoxe Romane.

Va rog sa adastati cu privirea pe zidurile interioare ale acestei sfinte manastiri Cetatuia si veti vedea cum arta picturala a infatisat nevointele calugaresti pentru pilduirea vietii crestine in genere. Dar daca evadam cu gindul de aici si strabatem pe intinsul cimp al Moldovei, vom gasi la tot pasul lucrarea de temelie a straduintelor monahale. De la Dragomirna la Casin, de la Gorovei la Husi, de la Durau la Cetatuia, vom vedea ca din toate cele patru colturi ale Moldovei se inalta falnic lucrul monahicesc in arta, muzica, in curatie morala, in evlavie, in cultura duhovniceasca si in pilduitoare viata de abnegatie. Iar inima vietii monahale o reprezinta lavra de la Neamt, tezaurul vietii spirituale lasat de staretul Paisie si obstea lui romaneasca.

Ecumenicitatea ortodoxa isi are verigile legate in toate tarile de aceeasi credinta si prin aceste oaze calugaresti, ce-si duc traiul dupa aceleasi neschimbate randuieli.

De la marea lavra Pecerska din Kiev si pina la muntele Athos, de la Neamt si pina la pustiurile Thebaidei din Egipt, strabate acelasi duh al Ortodoxiei - duh de infratire. Viata monahala este o particularitate a Ortodoxiei si ea imbie pe oameni la infratire.

Ne intrebam: Oare, nu se intrezareste aici reflexul vietii de obste, practicata de monahi, unde toti munceau laolalta, fara avere personala, unde fratietatea este reala asa cum aceasta a fost practicata de primii crestini ? Legile dreptatii sociale, practicate in cinul monahal, cu caracter de particularism religios, isi largesc puterea pe intinsul si largul lumii. Mina lui Dumnezeu lucreaza, prin felurite mijloace, ca dreptatea sociala sa fie una si aceeasi pentru toti. Monahii au fost vizionarii acelei lumi si se pare ca noi care reprezentam monahismul astazi traim realizarea acestei viziuni.

In legatura cu tunderea Prea Cuviosiei tale in monahism, apare in istoria Bisericii noastre repararea unei mari nedreptati. In valtoarea apararii credintei ortodoxe de peste munti, in Ardeal, calugarii au reprezentat, cu manastirile lor, citadele de rezistenta impotriva dominatiei feudale a Habsburgilor si a Vaticanului. De aceea generalul de trista memorie Bucow a ras de pe fata pamintului ardelean mai multe sute de manastiri si schituri. Silnicia si nedreptatea de la 1700 s-au sters dupa 250 de ani de inrobire spirituala. Atunci calugarii au aparat credinta. Prea Cuviosia Ta, care ai luat stindardul si ai raspuns la apelul Prea Fericitului Patriarh Justinian si ai dat glas actiunii la care era angajata marea masa a poporului de dincolo de munti de a apara suveranitatea nationala impotriva amestecului din afara in treburile noastre interne, reprezinti si aduci dragostea clerului si poporului roman revenit la sanul Bisericii mame: Biserica Ortodoxa Romana.

Sa ai in grija, iubite parinte Teofile, ca, pe langa voturile monahale pe care le-ai juruit, sa stai de veghe pentru ca lupii rapitori sa nu mai poata tulbura pacea si unitatea noastra religioasa.

Gandul si fapta Prea Cuviosiei Tale sa fie indreptate acolo unde este inima Ortodoxiei si conducerea salvatoare a poporului dreptcredincios din scumpa noastra patrie. Pururea sa-ti fie in minte chipul si actiunea de trezire a monahismului, pe care le urmareste Prea Fericitul Patriarh Justinian, si paginile istoriei vor inscrie cu vrednicie numele viitorului episcop al Romanului.

Iar eu, smeritul arhimandrit si staret al Prea Cuviosiei tale, ma voi bucura, dimpreuna cu ceata monahilor din aceasta manastire si cu ceilalti din cuprinsul intregii Mitropolii a Moldovei, ca din rindul nostru a raspuns la chemarile vremii un vajnic aparator al Ortodoxiei, un spijinitor al dreptatii sociale, "un chivernisitor iscusit al darurilor Sfintului Duh" (I Tim. 3, 4), un suflet generos in fapte si un far de lumina pentru toti cei insetati de cistigarea mintuirii vesnice.

Asa sa ajute Bunul Dumnezeu !

Cuvant rostit la manastirea Cetatuia, cu prilejul tunderii in monahism a Prea Cuviosului Teofil Herineanul, devenit - dupa aceea - Episcop al Romanului si Husilor - 29 iunie 1949.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1445

Voteaza:

PF Teoctist - Cuvant rostit cu prilejul tunderii in monahism a Prea Cuviosului Teofil Herineanul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE