Iadul

Iadul - ori gheena - este infatisat de Sfanta Scriptura si de Parinti drept loc de osanda, sau starea celor pacatosi, care indura pe vecie chin si suferinta, fara putinta de scapare.

Cea dintai pricina de suferinta este, potrivit Parintilor, focul cel nestins si vesnic, dupa cuvantul Domnului care zice: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Mt. 25, 41). Pe langa "focul care nu se stinge" (Mc. 9, 47-48; cf Is. 66, 24), Hristos vorbeste in acelasi loc si de "viermele care nu moare" si de locuirea pe vecie cu diavolul si ingerii lui (vezi Mt. 25, 41), in vreme ce dreptii au parte de tovarasia lui Dumnezeu, a ingerilor si a multimii de sfinti.

Grozavia suferintei acolo se arata in "plangerea si scrasnirea dintilor", de care vorbeste Hristos (Mt. 13, 42; 25, 30).

Iadul este inca si loc al tenebrelor, intunecat si neguros. "Tinutul intunericului si al umbrelor mortii. Tara de intuneric si neoranduiala, unde lumina e tot una cu bezna", dupa cum spune Iov (10, 21, 22). Insusi Hristos il numeste "intunericul cel mai din afara" (Mt. 25, 30).

Zugravind iadul, Parintii nu fac decat sa reia cuvintele Scripturii, ingrosand uneori, inmultind amanuntele si materializand suferintele, pentru ca omul sa se infioare si sa se teama vazand la ce cazne vor fi dati pacatosii.

Sa nu uitam insa ca avem de-a face aici cu o exprimare simbolica. Astfel, multi Parinti spun apasat ca focul iadului nu este acest foc cunoscut de noi, ci unul "cum numai Dumnezeu il stie". El este pururi arzator si nestins, dar nu parjoleste si nu mistuie ca focul de pe pamant, pentru ca dupa inviere trupurile pacatosilor sunt si ele, ca si ale dreptilor, nestricacioase. El nu isca suferinta trupeasca ori sufleteasca, pentru ca dupa inviere toti oamenii ajung nepatimitori si cu trupul si cu sufletul. Asadar, chinurile iadului, pe care le indura atat sufletul, cat si trupul - caci omul intreg va suferi atunci - sunt de natura spirituala.

Parintii spun ca o mare suferinta va fi lipsirea de viata cea sloboda. Vorbesc apoi de "rusinea si necurmata parere de rau si mustrarea constiintei". Aceeasi rusine vor indura atunci pacatosii in privelistea dreptilor si a sfintelor puteri ceresti, ca si Adam cand, pacatuind, s-a aflat gol inaintea lui Dumnezeu (cf. Fac. 3, 10), adica lipsit de darurile dumnezeiesti si de slava lui Dumnezeu de care se impartasea in Rai. Vesnica parere de rau, inchipuita in parte de "viermele cel neadormit", se naste din vederea pacatelor si a relei lor vietuiri pe pamant, a carei amintire de-acum nu se mai stinge si care nu mai poate fi nicicum indreptata. "Sa ne gandim la amara durere din iad, ce se va salaslui in suflet prin constiinta, de amintirea celor rau facute de el prin trup", scrie Sfantul Maxim Marturisitorul. "Cine - se intreaba el - va suporta rusinea fara margini a constiintei, care se va ivi la aratarea celor ascunse ale lui? Cine va putea masura plansul netacut si acele lacrimi amare si fara folos si scrasnirea dintilor si durerile celor coplesiti de chinul parerii de rau statornicita in inima lor si sfasiind cu dreptate adancul sufletului? Cine e in stare sa descrie stramtorarea pricinuita lor de neputinta de a nadajdui vreodata schimbarea acestei stari si vreun sfarsit al chinului ce-i apasa sau revenirea intr-un sfarsit la o mai buna vietuire?".

Toti Parintii spun insa intr-un glas ca in iad chinul cel mare vine din alungarea si indepartarea de la fata lui Dumnezeu (cf. 2 Tes. 1, 9), lipsirea de prezenta Lui si de bunatatile ce izvorasc din ea si taierea comuniunii cu El. Infatisand suferintele iadului prin asemanare cu cele ce pot fi indurate aici pe pamant, Sfantul Ioan Gura de Aur incheie spunand: "Dar sunt chinuri mai mari decat acestea. Pierderea bunurilor ceresti ii va aduce celui ce-o indura o asemenea durere, o atat de cumplita stramtorare a sufletului si o asa de mare intristare, incat de n-am avea parte de nici un alt chin, acesta doar ar fi de-ajuns ca sa ne sfasie sufletele cu intepatura si amareala lui si sa ne munceasca mai rau decat toate chinurile iadului". Si adauga: "E o cazna mai grea decat toate chinurile gheenei, sa fii lipsit de slava cereasca. Cel dezmostenit de ea, nu are a se mai tangui de suferintele iadului, ci numai pentru ea sa verse lacrimi".

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul spune si el ca sufletul impatimit "va fi aruncat in viitor, dupa cuviinta, din slava dumnezeiasca, luand ca osanda infricosata pentru veacuri nesfarsita instrainare de Dumnezeu". Iar Sfantul Vasile cel Mare arata ca "aruncarea in iad inseamna lepadarea de la fata lui Dumnezeu", si inca: "instrainarea si ura de Dumnezeu imi pare mai grea decat pedepsele cele din gheena". De aceea, un mare duhovnic al zilelor noastre, Parintele Iustin Popovici spune, ca si Dostoievski: "Nimic nu e mai groaznic de inchipuit decat o vesnicie fara Hristos. Mai bine iadul cu Hristos - iertat sa-mi fie cuvantul acesta nebunesc - decat un rai lipsit de El".

Pacatosii au parte de vesnicie in iad, dar nu si de viata, de Viata cea adevarata, de viata in Dumnezeu; ei indura astfel pe veci o "a doua moarte" (Apoc. 20, 14; 21, 8), cea duhovniceasca. Caci "aceasta este propriu-zis moartea, lipsirea sufletului de harul dumnezeiesc".

Lipsirea de viata inseamna si lipsirea de energiile dumnezeiesti, adica de "slava lui Dumnezeu", cum spun Parintii. Aceste energii sunt puterile Sale lucratoare, ce se arata si se impartasesc ca har al Sau celor vrednici, si pe care pacatosii nu pot sa le primeasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul arata in chip cutremurator marimea si profunzimea acestei pierderi: "Ah, oare putina paguba este si putina durere sa pierzi, biet pacatos, pe Dumnezeu, Care este in intregime dulceata, veselie, dorire si in intregime indestulare fara margini; Care este in intregime lumina si inceput al luminii; intelepciune si inceput al intelepciunii? Putina durere este sa pierzi pe Dumnezeu a Carui frumusete intrece orice frumusete, intelepciunea Sa intrece orice intelepciune, iar dulceata Lui intrece orice dulceata? De la Care, daca o singura raza a slavei Sale ar straluci in iad, indata iadul s-ar preschimba in rai? [...] intr-un cuvant, putina durere este sa pierzi, nenorocitule, pe Dumnezeul tau, Care este bunul cel mai inalt, inceputul, mijlocul si sfarsitul fiintarii tale? [...] Cum sa nu suspini tu, sarmane, din adancul inimii fiindca ai pierdut atatea binecuvantari si daruri de la cerescul tau Parinte si-n schimb ai mostenit sumedenie de rautati si chinuri; pe scurt, cum sa nu te jelesti, pacatosule, ca pierzand pe Dumnezeul tau, o data cu el ai pierdut toate, toate laolalta? O, pierdere nemarginita! O, pierdere nemasurata! Sunt incredintat, frate, ca daca ai vedea aceasta mare pierdere pe care ai suferit-o prin pacatele tale, ai striga ca imparatul acela care, la vremea mortii sale, spunea ca a pierdut tot, fiindca pierzandu-L pe Dumnezeu si-a pierdut si trupul si sufletul si pamantul si cerul si pe cele trecatoare si pe cele vesnice si pe toate, toate!"

Multimea acestor energii se inmanuncheaza si se arata ca Lumina dumnezeiasca, de care cei osanditi la iad n-au parte. De aceea si este si se numeste iadul loc de intuneric si taram al umbrelor.

Dar nu e cu putinta sa se zagazuiasca energiile dumnezeiesti ce izvorasc din Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, si sa nu se reverse in tot locul. incat putem spune fara teama ca pana si in iad Dumnezeu este unit cu toti, fiind "totul in toate". Lumina dumnezeiasca straluceste pretutindenea si lumineaza tot; razbate pana la iad si la cei inchisi acolo. Iubirea lui Dumnezeu, ca energie dumnezeiasca, ii invaluie pe toti deopotriva, si pe cei din iad, si pe fiii imparatiei. Nu e neputincioasa slava lui Dumnezeu, ca sa se impiedice de portile iadului; neputinciosi sunt cei din iad s-o primeasca, ca si-au ferecat fiinta la raza harului prin voia lor statornic rea.

Sfantul Maxim Marturisitorul, la care aflam o viziune de mare profunzime asupra acestor lucruri, spune ca la sfarsitul veacurilor Dumnezeu Se va uni cu toti, deopotriva; si unirea cu El, celor vrednici, iubitori si ravnitori ai harului Sau, le este spre desfatare si fericire; dimpotriva, pentru cei nevrednici, care au respins harul, inseamna durere si suferinta, caci ei sunt, asa-zicand, siliti s-o "indure": "Mai presus de fire numim placerea dumnezeiasca si inteleasa, pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-se dupa har cu cei vrednici. Iar contrara firii este durerea negraita ce se naste din lipsa acelei placeri pe care Dumnezeu o procura firii, unindu-Se in lipsa harului cu cei nevrednici. Caci Dumnezeu unindu-Se cu toti, dupa calitatea dispozitiei aflatoare in fiecare, da fiecaruia, precum insusi stie, simtirea potriva, dupa cum s-a pregatit fiecare prin sine insusi spre primirea Celui ce Se va uni cu toti la sfarsitul veacurilor".

Cei osanditi la iad il vad si ei pe Dumnezeu, vad iubirea si multimea bunatatilor harazite oamenilor, pe care dreptii le primesc cu multumire si cantari de lauda, raspunzand iubirii cu iubire, in vreme ce ei sufera ca s-au lipsit de toate acestea pe vecie, din vina lor. Si chinul lor sporeste vazandu-le si intelegand ce-au irosit si cat de mult s-au pagubit. Astfel, dupa Grigorie de Nyssa si Maxim Marturisitorul, chinul celor din iad este lipsirea de Binele pe care in sfarsit ajung sa-L cunoasca. Binele pierdut - spune Sfantul Grigorie - se face pentru ei atunci "vapaie care le parjoleste sufletul". Sau, cum zice Sfantul Grigorie Teologul, "atunci vor vedea ca foc pe Acela pe Care [...] nu L-au cunoscut si nu l-au crezut ca lumina. Dar focul acela este intunecat; mai bine zis e unul si acelasi lucru cu intunericul prezis ca pedeapsa".

Mai limpede inca o spune Sfantul Isaac Sirul, aratand ca pentru cei din iad iubirea insasi se face izvor de suferinta - caci vad iubirea mare ce-o are Dumnezeu pentru ei, dar nu se pot bucura de ea si nu se pot intoarce spre El cu iubire, din pricina pacatoseniei lor. Si nu e chin mai mare ca acesta: "Eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai mare si mai cumplit este decat chinul dragostei! Cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice chin, fie el cat de infricosator. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de dragoste e mai ascutita decat orice chin. E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului, care, dupa marturia de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuie, cum se intampla si aici pe pamant, ca prieten face pe prieten sa sufere; iar pe cei care au pazit cele cuvenite, ii veseleste. Aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena."

Intr-una din epistolele sale, Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste cu durere despre impotrivirea la har de-a lungul vietii, pentru care si zac in iad pacatosii, si in care - dupa cum arata timpul prezent folosit de Sfantul Parinte - inca si acolo staruie, desi ii vad acum intreaga stralucire: "Dreapta e judecata Ta, Dumnezeule! Ne chemi si nu Te ascultam! Ne vorbesti si noi nu luam aminte! Lipsim de putere sfaturile Tale fiindca nu primim cuvintele Tale. De aceea pe drept au venit asupra noastra pieirea si nimicirea, frica si necazul [...] Caci cei ce uram intelepciunea si lepadam frica de Tine, nici nu voim sa tinem seama de sfaturile Tale, seceram roadele cuvenite din cele ce am semanat, si cu nebunia noastra ne hranim".

Despartirea pe vecie de Dumnezeu este asadar cuvenita urmare a alegerii libere pe care omul n-o face doar o data, ci necurmat si statornic. Sfantul Irineu de Lugdunum spune ca omul e de vina pentru chinul ce-l indura; nu Dumnezeu pedepseste, ci el insusi se osandeste respingand darul lui Dumnezeu si lipsindu-se de unirea si partasia cu El: "Celor ce staruie in dragostea Lui, Dumnezeu le da comuniunea cu El. Or, comuniunea cu Dumnezeu este viata, lumina si desfatarea de bunatatile ce vin de la El. Dimpotriva, cei care aleg de bunavoie sa se desparta de El, primesc ca pedeapsa despartirea pe care ei insisi au ales-o. Iar despartirea de Dumnezeu este moartea; despartirea de lumina, intunericul; despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor bunatatilor ce vin de la El. Asadar, cei care prin apostazia lor au pierdut toate acestea, lipsindu-se de tot binele, se arunca in cazne; nu le-o ia Dumnezeu inainte cu pedeapsa, ci pedeapsa le vine din lipsirea de tot binele. Si pentru ca binele de la Dumnezeu e vesnic si necurmat, lipsirea de el nu poate fi altfel decat vesnica". La Sfantul Maxim ii auzim pe cei salasluiti in iad marturisind: "Primim cele ale faptelor noastre. Mai bine zis induram cele corespunzatoare simtirii voite de noi".

In esenta, cugetarea despre iad a Sfintilor Maxim, Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul si Irineu este una si aceeasi. Totusi, Vladimir Lossky, in Teologia mistica a Bisericii de Rasarit, il socoteste pe Sfantul Maxim Marturisitorul reprezentativ pentru gandirea ortodoxa, atunci cand, citandu-l pe acesta, spune ca "fapturile vor invia intru nestricaciune, pentru a fi unite cu Dumnezeu devenit "totul in toate". Dar unii vor fi uniti prin har, altii, in afara de har, dupa Sfantul Maxim. Unii vor fi indumnezeiti prin energiile dumnezeiesti pe care le-au dobandit inlauntrul fiintei lor; altii vor ramane in afara, si pentru ei focul indumnezeitor al Duhului Sfant va fi o flacara din afara, insuportabila pentru cei a caror vointa se impotriveste lui Dumnezeu".

Asadar, potrivit Parintilor, deosebirea dintre imparatia cerurilor si iad "se cugeta omeneste; la Dumnezeu nu exista rai si iad. Ele sunt, e drept, doua feluri de vietuire, dar nu Dumnezeu a facut sa fie asa. In traditia patristica e limpede ca nu e indoita cale, ci Dumnezeu insusi este rai pentru sfinti, si iad pentru cei pacatosi".

Aceeasi putere dumnezeiasca, dupa cum e simtita si primita, face sa rasara imparatia ori aprinde focul iadului. Caci lumina cea dumnezeiasca, asemenea luminii soarelui, se simte ca stralucire ori arsura. Dreptii primesc luminarea si veselia din minunatiile ce li se arata; pacatosii, ca niste orbi care nu pot sa vada, vor indura arsura; vederea si iubirea lui Dumnezeu n-o vor simti ca lumina ce lumineaza si veseleste, ci ca foc arzator si mistuitor. Sfantul Vasile cel Mare spune ca focul din iad "e un foc care nu da lumina; arde in intuneric, fara de stralucire".

Acelasi Parinte, aratand cum cei trei tineri aruncati in cuptorul de foc se racoreau in vapaia ce mistuia totul in jur (cf. Dan. 3, 21-27), spune: "glasul Domnului a taiat in doua para focului". Caci, talcuieste Sfantul Parinte, in foc sunt doua puteri, una care arde, si alta care lumineaza, iar "puterea usturatoare si pedepsitoare a focului ramane celor vrednici de ardere, iar puterea luminoasa, prin stralucirea ei, este sortita celor fericiti. Glasul Domnului, deci taie para focului si o imparte asa, ca focul pedepsei sa fie neluminos, iar lumina odihnei sa ramana nearzatoare".

Scurt vorbind, cum arata Sfantul Grigorie de Nazianz, pacatosul "e osandit la intuneric, unde-L va vedea ca foc pe Cel pe care nu L-a cunoscut ca lumina". Iar intr-o rugaciune, exclama: "O, Prea Sfanta Treime, va fi o zi cand toti Te vor cunoaste, unii ca lumina, altii ca osanda!". In alta parte, scrie ca insusi Cuvantul se face "infricosat celor nevrednici si vazut de cei care s-au gatit" prin curatie sa-L primeasca, indemnand: "Primeste ca dreapta rasplata data de dreapta cumpana a lui Dumnezeu: lumina celor ce si-au luminat cugetul, adica insusi Dumnezeu ce se vede si se cunoaste dupa masura curatiei, si-aceasta este imparatia cereasca; si dimpotriva, intuneric celor cu mintea intunecata, adica departarea de la fata lui Dumnezeu pe masura orbirii lor de aici, de pe pamant".

Sfantul Ioan Scararul spune si el la fel: pe pacatosi, "cum zice unul din cei ce s-au impartasit de numele de teolog, venind focul cel sfant si mai presus de ceruri, ii arde pentru nedeplinatatea curatiei; pe ceilalti (pe drepti) ii lumineaza pe masura desavarsirii la care au ajuns. Caci Acelasi se numeste foc mistuitor si lumina luminatoare".

Dupa cum se vede din textele citate, chinurile iadului si fericirea din imparatie sunt mai mari ori mai mici, potrivit starii si aplecarii fiecaruia. "Chinurile sunt felurite, precum si rasplatirile cu bunatati" - "marimea si felul rasplatii de care vor avea parte va fi dupa deprinderea si lucrarea patimilor sau a virtutilor" spune Sfantul Grigorie Sinaitul. "Toti pacatosii merg in gheena, dar nu toti vor indura acelasi chin", spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Iar Sfantul Grigorie de Nyssa zice ca "pe cat de multa rautate e in fiecare, pe atat este de mare si durerea". La randul sau, iarasi, Grigorie Sinaitul scrie: "marimea si felul rasplatii de care se vor bucura va fi dupa deprinderea si lucrarea patimilor sau a virtutii".

Dar pentru ca spusele acestea pot naste intrebarea: "Daca unul se va bate mult, iar altul putin (Lc. 12, 47), cum spun unii ca nu are sfarsit munca celor pedepsiti?", Sfantul Vasile cel Mare raspunde pe larg, cu urmatoarele argumente: "Cele ce par a fi spuse neclar si acoperit in unele locuri ale Scripturii de Dumnezeu insuflate se lamuresc din cele marturisite in alte locuri. Domnul spune uneori hotarat ca: "acestia vor merge la osanda vesnica" (Mt. 25, 46), iar alteori trimite pe unii "in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui" (Mt. 25, 41), iar alteori vorbeste de "gheena focului" si adauga "unde viermele nu moare si focul nu se stinge" (Mc. 9, 45); si inca mai de mult a spus pentru unii, prin prorocul, ca viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge (Is. 66, 24).

Unele ca acestea se gasesc in multe locuri ale Scripturii de Dumnezeu insuflate. Insa e o mestesugire a diavolului, ca adica multi oameni uita de atatea si atatea cuvinte si hotarari ale Domnului, ca sa indrazneasca mai mult la pacat, isi nalucesc inaintea ochilor un sfarsit al muncii. insa daca munca vesnica va avea candva sfarsit, in mod sigur va avea sfarsit si viata vesnica. Caci daca in privinta vietii vesnice nu primim sa cugetam aceasta, ce motiv ar fi ca sa dam un sfarsit muncii vesnice? Caci adaosul de vesnic se refera in mod egal la amandoua. Caci zice: "si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica" (Mc. 25, 46). Asadar, marturisindu-se acestea astfel, se cuvine sa se stie ca si "se va bate mult" si "se va bate putin" nu arata sfarsit, ci deosebire a muncii. Caci daca Dumnezeu este judecator drept nu numai al celor buni, ci si al celor rai, dand fiecaruia dupa fapta sa, se poate ca unul sa fie vrednic de focul cel nestins, si acesta sa-l arda mai domol sau mai tare, iar altul, vrednic de viermele care nu moare, si acesta de asemenea il va roade mai bland sau cu cruzime, dupa rautatea lui; si altul poate sa fie vrednic de gheena, care are munci diferite: unul merita intunericul cel mai din afara, altul este numai in plangere, iar altul si in scrasnirea dintilor, pentru adaosul de chin ce-l indura. Caci "intunericul cel mai din afara" arata ca exista si un oarecare intuneric mai dinauntru. Si ceea ce se spune in Pilde 9, 18: "in fundul iadului", arata ca unii sunt fara indoiala in iad, dar nu in fundul iadului, pentru ca indura o pedeapsa mai usoara. Aceasta s-ar putea spune acum si in privinta bolilor trupului. Caci unul care sufera de friguri mai are si semne ale altor boli; iar altul sufera numai de friguri, dar si acesta nu la fel ca altul; iar altul nu sufera de friguri, ci se chinuieste de durere din pricina unui madular al trupului, si acesta, la fel, sufera mai mult sau mai putin decat altul.

Dar aceasta, adica "mult" si "putin", s-a spus de Domnul dupa intrebuintarea obisnuita a cuvintelor, cum si altele oarecare ca acestea. Caci stim ca de multe ori spunem despre cei care indura o simpla neputinta, friguri ori o boala de ochi: Vai, cat a suferit!, ori: Cum a rabdat atatea chinuri! - desi nu sunt cu adevarat mari chinuri si suferinte. Incat, repet, se va bate "mult" ori "putin" nu se refera la intinderea sau implinirea timpului, ci la deosebirea pedepsei."

Jean Claude-Larchet

Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte, Editura Sophia

Cumpara cartea "Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte"