“Ascet este luptatorul, nevoitorul. A exersa (in greceste ασκεω = “a exersa”, de unde provine “asceza”) inseamna a lupta, a lucra, a actiona. Ascetul nu merge ca sa aiba vedenii, ca sa-L vada pe Dumnezeu, pe sfinti, ci ca sa faca asceza, sa se lupte. Cand ai asteptari, vine Dumnezeu si-ti dovedeste desertaciunea inimii tale si a cugetului tau. Prin urmare, e nevoie sa fii gata pentru toate lucrurile neasteptate si sa ai un cuget barbatesc, sa fii darz, sa nu-ti fixezi vreo limita sau vreo planuire in calea ta. Cand cineva face o drumetie pe munte, vrea sa ajunga in varf. Dar varful nostru este eshatologic, este cerul. Noi nu ne stabilim o tinta pamanteasca.

Sa vedem acum ograda, imprejurimile, elementele luptei, care dau putere nevoitorului. Primul este traiul de unul singur, insingurarea. (…)

Al doilea element este asteptarea lui Dumnezeu, asteptand pe Dumnezeu. De vreme ce insingurarea este o nunta, o unire cu Hristos, inseamna ca urmareste primirea lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu, sa-L primeasca pe Dumnezeu. Insingurarea are intelesul ca stau si-L astept pe Hristosul meu, pe Mirele sufletului meu. (…)

Asadar, scopul meu este sa astept sa-L vad pe Dumnezeu? Dumnezeu sa fie Cel dupa care tanjesc sa mi Se descopere? Cat de periculos este lucrul acesta! Se poate astfel ca toata asceza mea si toata cautarea lui Dumnezeu sa fie in cele din urma o minciuna, o lucrare omeneasca, ceea ce fac toti muritorii asemenea sa fac si eu.

Pe de alta parte, sa nu-L astept pe Dumnezeu este o inselaciune, inseamna ca traiesc fara Dumnezeu. Dar si sa vreau sa-L fac pe Dumnezeu obiectul pipaitului meu este o alta inselaciune, pentru ca Dumnezeu sufla unde vrea (In. 3, 8). Dumnezeu este liber cu desavarsire. Daca vrea, ma viziteaza, daca nu vrea, nu ma viziteaza. Nu cunoaste granite nici pentru prezent, nici pentru viitor, nu este inchis in asteptarea inimii mele. Dumnezeu nu este cuprins de nimic. Dar daca eu vreau sa-L cuprind, cu siguranta ca ma va pedepsi si nu va deveni niciodata Cel pipait de mainile mele.

Prin urmare, intelesul expresiei asteptand pe Dumnezeu poate sa devina obiectul unei rastalmaciri infricosatoare, pricina de nereusita a vietii mele, sa ma faca sa traiesc o mistica mincinoasa. (…)

Asteptarea nu este o lucrare sufleteasca, nici o lipsa. Este plinatate, infatisare inaintea lui Dumnezeu. (…) Daca este si-n ultimul viermisor, si in lacusta care zboara, e cu putinta sa nu fie si inaintea mea? Problema este ca eu sa ma infatisez inaintea Dumnezeului Care pretutindenea este. Asadar, cel ce sta in singuratate are nevoie de cunoasterea atotprezentei lui Dumnezeu si a starii inaintea Lui.

Nu are importanta daca eu ma ating de Dumnezeu. Nu are importanta daca eu Il vad pe Dumnezeu. Nu are importanta daca eu am parte de cunostinta lui Dumnezeu. Pe toate acestea mi le va darui Dumnezeu prin lucrarea rugaciunii, pentru ca imi deschid inima, imi largesc viata, imi fac darzenia si calatoria mai cu ravna si mai cu marime de suflet. Dar ceea ce imi daruieste siguranta este sa nu uit ca Dumnezeu este prezent.

Prin urmare, chiar de obosesc la rugaciune, in infatisarea mea inaintea lui Dumnezeu, chiar daca nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar daca motai, sau nu inteleg, sau imi fug cuvintele rugaciunii, sau traiesc in mii de intunecimi, sunt sigur ca in aceasta nestiinta a mea, in orbecaiala mea, in acest intuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu ma aude, Dumnezeu ma vede, Dumnezeu este de fata. Sa nu voiesc eu sa ma desfatez de El. Sa vreau – ca sa zicem asa – sa Se desfateze Dumnezeu de mine. Sa vreau ca Dumnezeu sa Se bucure de mine.

Fie ca dorm, fie ca sunt treaz, fie ca traiesc, fie ca mor, fie ca sunt cu totul plin de viata inaintea lui Dumnezeu, fie ca sunt mort, ori ce as fi, ceea ce are importanta este sa fiu prezent inaintea lui. Prin urmare, ascetism, lupta ascetica inseamna sa stau inaintea lui Dumnezeu. Sa nu cer eu sa-L vad pe Dumnezeu, ci ca Dumnezeu sa ma vada. (…) Prin urmare, asteptarea lui Dumnezeu nu este o lupta sufleteasca, nu este o framantare, nu este o cautare sau o lipsa, ci este siguranta pe care o simte nevoitorul datorita atotprezentei lui Dumnezeu“.

(din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Talcuire la viata Cuviosului Nil Calavritul, Editura Sfantul Nectarie, 2009)