Viata Sfântului Arhiepiscop Ilarion,

Noul Mucenic şi Mărturisitor

Arhiepiscopul Ilarion, în lume Vladimir Alexeievici Troitki, s-a născut la 13 septembrie, 1886, în satul Lipiti, gubernia Moscovei, în familia unui preot. Era un om cu capacităti intelectuale ieşite din comun, dezvăluite încă de timpuriu. În toti anii săi de şcoală, începând de la cea primară până la Academia Teologică, viitorul Arhiepiscop Ilarion a avut numai note maxime la toate materiile. În anul 1906 a absolvit Seminarul din Tula şi a intrat la Academia Teologică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1910, fiind socotit cel mai bun student al şcolii din ultimii cincizeci de ani. În acelaşi an a devenit lector de Noul Testament la Academia din Moscova.

Cât a predat la Academie a fost foarte iubit. Înalt şi suplu, cu minunati ochi albaştri şi voce răsunătoare, tânărul profesor era totdeauna plin de însuflare şi de bucuria de a trăi. Sufletul său curat şi nobil se vădea în strălucirea înfătişării sale, cu un farmec de nespus. În 1912 şi-a sustinut dizertatia cu tema „Schită asupra istoriei dogmei Bisericii”. A publicat mai multe articole, precum „Piatra din capul unghiului Bisericii”, „Theologia ecleziologică” sau „Unitatea idealului creştin”. În urma unei călătorii în Occident publică „Scrisori despre Occident”, în care înfătişează confesiunile religioase apusene ca pe nişte organizatii omeneşti, în comparatie cu dumnezeiasca frumusete a Ortodoxiei. 

În 1913 i se decernează titlul de licentiat. La 28 Martie, 1913, este tuns în monahism la Sihăstria Mângâietorului, tinând de Lavra Sfintei Treimi, de către Episcopul Theodor (Pozdeievski), iar după două luni este hirotonit preot. În Iulie, acelaşi an, este ridicat la rangul de Arhimandrit de către Mitropolitul Macarie al Moscovei şi apoi este trimis la Muntele Athos, împreună cu Episcopul Nicon al Vologdei, spre a rezolva disputa dogmatică dintre călugări legată de „venerarea numelui”. În Noiembrie, acelaşi an, devine profesor la Academia Teologică.

Părintele Ilarion a fost unul dintre cei mai străluciti apărători ai dogmei unitătii Bisericii împotriva ereziei „ecumenismului” în formele ei incipiente. Astfel, în Ianuarie, 1917, în cursul unei dezbateri cu Robert Gardiner, secretarul Comisiei Unite a Conferintei Mondiale asupra Credintei şi Ordinii, premergătoarea Consiliului Mondial al Bisericilor, spunea:

„V-aş pune următoarea întrebare: Oare eu şi dumneavoastră apartinem Bisericii una a lui Hristos? Desigur că o să-mi răspundeti mentionând faptul că diferentele dogmatice dintre noi sânt neînsemnate şi diferentele de ritual pot fi neglijate. Însă pentru mine răspunsul nu tine de consideratii legate de dezacordurile dogmatice, ci de faptul evident că între noi nu există unitate bisericească în har...”

După unele informatii, în luna Martie, 1917, Părintele Ilarion a fost numit rector al Academiei Theologice din Moscova. În acelaşi an a participat la Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, în urma căruia a fost reînfiintat patriarhatul Moscovei.

După alegerea patriarhului Tihon, Părintele Ilarion a devenit secretarul şi colaboratorul său apropiat. În anul 1919, Părintele Ilarion a fost arestat de autoritătile bolşevice şi a stat vreme de trei luni la închisoarea Butirki din Moscova.

În anul 1920, la 12 Mai, a fost sfintit Episcop de Verei, un vicariat din eparhia Moscovei, de către patriarhul Tihon. În acelaşi an a fost închis iarăşi vreme de patru luni la închisoarea Butirki, şi a fost arestat din nou în 1921. La 22 Martie, 1922 a fost închis la Lubianka, temnita GPU (serviciul de securitate comunist) din Moscova, iar apoi a fost condamnat la un an de deportare la Arhanghelsk. Întors la Moscova şi ridicat de către patriarh la rangul de Arhiepiscop al eparhiei Kolomna, proaspătul Arhiepiscop a trebuit să înceapă lupta cu Renovationiştii care încercau să ia puterea în Biserică. El i-a alungat din biserici, a resfintit altarele şi a adus oamenii înapoi la Ortodoxie. Nu se temea de discutii publice cu Lunacearski – Comisarul Poporului, şi cu conducătorul Renovationiştilor, Vîvedenski. Cei ce îi ascultau simteau în cuvintele lui Duhul Adevărului şi al Vietii; oamenii îl ovationau în picioare şi-i multumeau cu căldură. Această activitate i-a înfuriat, fără îndoială, pe bolşevici.

La 7 Decembrie, 1923, Arhiepiscopul Ilarion a fost deportat pentru trei ani în lagărul Solovki, fiindcă refuzase să slujească cu un diacon renovationist. În drum spre Solovki a ajuns în lagărul Kemi, la o săptămână înainte de Crăciun. Acolo, văzând cumplitele conditii de viată şi de hrană, a spus: „De aici nu mai ieşim vii”. Totuşi nu şi-a pierdut curajul.

În Ianuarie, 1924, când s-a aflat că murise Lenin, Arhiepiscopul Ilarion a refuzat să păstreze cele cinci minute de reculegere la un loc cu ceilalti prizonieri şi a spus: „Ia gânditi-vă, părintilor, ce e acum în iad: a apărut însuşi Lenin. Ce bucurie pe draci!”

Conditiile de detenie de la Solovki erau cumplite. Cu toate acestea, Arhiepiscopul Ilarion şi-a păstrat buna dispozitie şi curajul. Privea cu ochi iertători chiar şi autoritătile sovietice, iar odată a salvat viata unuia dintre gardieni, cu riscul propriei vieti. Îl îmbărbăta gândul că Solovki devenise o şcoală a virtutilor – neagonisire, blândete, smerenie, înfrânare, răbdare.

Arhiepiscopul Ilarion era nespus de atent şi iubitor fată de orice om pe care-l întâlnea, ceea ce l-a făcut curând cel mai iubit om din lagăr. Până şi hotii şi criminalii îl respectau, devenindu-i prieteni. Era iubit şi respectat pentru firea sa practică şi deschisă. Dar în spatele veseliei şi atitudinii aparent lumeşti se afla o curăţie de copil, o mare experienţă duhovnicească, bunătate şi milă, netemere şi credintă adâncă, evlavie nefăţarnică şi o inteligenţă extraordinară. Aparenţa de păcătoşenie exterioară, „nebunia pentru Hristos” şi atitudinea lumească ascundeau viata lăuntrică a Arhiepiscopului şi-l fereau de mândrie şi slavă deşartă.

Iată ce scria în 1931 Preotul Mihail, aflat în acelaşi lagăr, despre fostul său tovarăş de prizonierat de la Solovki:

„Arhiepiscopul Ilarion era tânăr, plin de viată, foarte cult, un foarte bun predicator şi cântăret, un strălucit polemist cu ateii, totdeauna firesc, sincer şi deschis; pretutindeni atrăgea la sine pe oricine şi se bucura de dragostea tuturor. Era înalt, cu pieptul lat, cu un luxuriant păr roşcat şi chipul luminos şi strălucitor. El va rămâne în amintirea tuturor celor ce l-au cunoscut. În anii de prizonierat petrecuti împreună am fost martorii deplinei sale neagonisiri călugăreşti, adâncii sale simplităti, adevăratei smerenii şi blândetii sale copilăreşti. Pur şi simplu, dădea tot ce avea, tot ce i se cerea. (…) Puteai să-l jigneşti, dar el nu răspundea niciodată – poate că nici nu observa că cineva încearcă să-l jignească. Era totdeauna fericit, şi chiar când era îngrijorat sau preocupat, încerca îndată să ascundă aceasta sub aceeaşi fericire. Privea totul cu ochi duhovniceşti şi se folosea duhovniceşte de orice lucru”.

La 18 Iulie, 1925, Arhiepiscopul Ilarion a fost mutat pe neaşteptate la închisoarea Korovniki din Iaroslavl. Aici un agent GPU a încercat să-l atragă la noua schismă Grigoriană. Prin această mişcare agentul căuta desigur să-l discrediteze pe popularul ierarh şi să întărească noua schismă, căci multi l-ar fi urmat pe Arhiepiscopul Ilarion. Vlădica a rămas inflexibil, întelegând planurile agentului.

La 13 Aprilie, 1926, Arhiepiscopul Ilarion a fost trimis înapoi la Solovki. Acolo a luat parte la alcătuirea Scrisorii episcopilor de la Solovki către guvernul URSS. La 19 Noiembrie, 1926, pedeapsa i-a mai fost prelungită cu încă trei ani, pentru că „a dezvăluit secrete de stat”, adică dezvăluise convorbirile sale cu agentul GPU. Atitudinea sa în acele vremuri de mare presiune asupra episcopilor apropiati patriarhului este rezumată tot de Părintele Mihail:

„Fiind principalul martor al planurilor GPU de a prinde Biserica în plasa bolşevicilor, el era mai putin înclinat decât oricine de a judeca pe întâi-stătătorul său pentru acele fapte ce nu erau în folosul Bisericii. Nu a văzut nimic deosebit în întelegerea Mitropolitului Serghie cu autoritătile; nu a judecat actiunile Mitropolitului Serghie, dacă a greşit sau a actionat calculând consecintele practice; Arhiepiscopul Ilarion nu făcea judecăti aspre privitoare la relatiile capului Bisericii cu autoritătile. Însă această atitudine, chiar dacă nu aprobatoare, dar totuşi indiferentă, a Arhiepiscopului Ilarion fată de politica Mitropolitului Serghie, nu l-a ajutat. El nu a fost eliberat nici după ce puterea sovietică a dobândit sprijinul unei puteri bisericeşti cu autoritate. De fapt, abia acum a început deplina prigoană fără retineri, care a sleit cu totul Biserica”.

Arhiepiscopul Ilarion a petrecut şase ani cumpliti la Solovki – ultimii ani ai vietii sale. Dar bucuria pascală despre care a vorbit Mântuitorul la despărtirea Sa de apostoli, singura bucurie deplină, nu l-a părăsit niciodată. În 1929 autoritătile au hotărât să-l trimită pe Arhiepiscopul Ilarion la Alma-Ata (sau, după alte informatii, la Aşhabad). Ca primă etapă a călătoriei, a fost dus la o închisoare din Petrograd. Pe drum s-a îmbolnăvit de tifos şi a fost dus la infirmeria închisorii, de unde scria:

„Am căzut grav bolnav de tifos şi zac în spitalul închisorii. Probabil că m-am molipsit pe drum. Sâmbătă, 15 Decembrie, mi se va decide soarta. Nu prea sunt şanse să supravietuiesc…”

La spital, când i-au spus că trebuie să-i radă barba, Vlădica a spus: „Acum faceti ce vreti cu mine”. În delirul său, zicea:

„Ce bine! Acum sunt cu totul liber, nimeni nu mă mai poate lua…”

Vlădica Ilarion a murit la 15/28 Decembrie, 1929, la ora 4:20. Trupul său a fost scos din închisoare noaptea, într-un sicriu simplu, făcut la repezeală din câteva scânduri şi a fost dat unor rude apropiate spre a fi îngropat. Când au deschis sicriul, nimeni nu l-a recunoscut, în aşa măsură îl schimbase deportarea pe Vlădica, care era un om înalt şi cu o sănătate de fier. Acum, în sicriu era un biet bătrân cărunt şi cu barba rasă. Una dintre rudele sale a leşinat…

Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a adus veşmintele sale albe şi o mitră albă. După ce l-au îmbrăcat pe Vlădica, l-au pus într-un alt sicriu mai bun. Slujba de îngropăciune a fost săvârşită de mitropolit cu şase episcopi şi o multime de preoti. A fost îngropat la Mănăstirea Novo-Devici.

K. Glazkov povesteşte că în ziua canonizării Sfântului Ioan Maximovici, 20 Iunie / 3 Iulie, 1994, crucea de pe mormântul Vlădicăi Ilarion a început să reverse o minunată mireasmă de mir. Mireasma a ieşit din cruce pe tot timpul festivitătilor de canonizare de la San Francisco şi a fost foarte persistentă, după cum pot da mărturie numeroşi martori. „Probabil că moaştele ierarhului au revărsat acel mir de pret spre a arăta bucuria plăcutilor lui Dumnezeu pentru această mare biruintă”.

(Sursa: Crestinismul sau Biserica?, Editura Egumeniţa, Bucureşti 2005).

Multumiri fratelui Silviu!

Vezi si:  Viaţa Sfântului Arhiepiscop Ilarion (Troiţki), Noul Mucenic şi Mărturisitor

Linkuri de cercetat:

• Sfantul Nou-Mucenic Tar Nicolae al II-lea mult-patimitorul – sensul proniator al unei reabilitari
• Un patriarh martir al secolului XX
• Sfantul Ierarh Luca al Crimeei: minunea constiintei marturisitoare
• SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI
• Ultimul capitol al unei carti tulburatoare: PARINTELE ARSENI
• A cui este vina pentru toate nenorocirile care ni se (vor) intampla?
• Proorocia Cuviosului Ignatie din Harbin si pregatirea pentru Golgota

Nu exista comentarii »