“Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apără” (Sf. Maxim)

“(…) Sfântul Maxim Mărturisitorul a înfruntat prigoana imperiului şi a bisericii oficiale. Practic, toţi erau împotriva lui şi a puţinilor săi ucenici. Tot imperiul şi biserica se lepădaseră de Hristos. Acest bătrân duhovnicesc, deja trecut de şaptezeci de ani, cel mai luminat dascăl al Bisericii de atunci a fost luat la pumni, palme, înjurături şi acoperit, la propriu!, cu scuipat pe tot trupul şi pe toate veşmintele sale de către oamenii împăratului în faţa episcopului. “În numele lui Dumnezeu”, el a fost prigonit, bătut şi batjocorit. “În numele lui Dumnezeu”, a fost judecat, „anatemizat”, condamnat la tăierea limbii şi a mîinii drepte! Cel pe care noi astazi il pretuim ca pe unul din cei mai mari Filocalici, autor al unor scrieri teologice de o inaltime greu de ajuns si adesea greu de inteles pentru un crestin obisnuit a fost tratat ca un gunoi… si mult mai rau decat atat, a fost torturat cu bestialitate de catre reprezentantii de atunci ai institutiei ecleziale!

Acum devin foarte limpezi cuvintele Sfântului Nectarie de la Optina, care afirma că în vremurile de pe urmă Biserica o să fie sub chipul unui episcop, unui preot şi unui mirean, ca păstrători ai credinţei drepte. Chiar dacă nu trebuie luate literal, ele trebuie înţelese în sensul unui numar foarte mic de ortodocsi care vor refuza apostazia pana la capat. Vedem din viaţa Sfântului şi din aceste documente [actele proceselor, interogatoriilor şi batjocoririlor la care a fost supus Sfântul Maxim Mărturisitorul] că rămăsese în acel moment, în Răsărit, singurul mărturisitor al adevăratei credinţe.

Să luăm aminte şi la necesitatea mărturisirii explicite, asa cum este argumentata de insusi Sfântul Maxim, redând un mic fragment din timpul prigonirilor la care a fost expus:

ROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rm, X, 10).

Ce frumos ar fi să citească acest text şi cei care îl folosesc pe Sfântul Maxim (si nu numai pe el) pentru a îşi elabora complicatele şi lipsitele de viaţă raţionamente ale filosofiei „iubirismului“, moda fatarnica a zilelor noastre! Pentru că există nu puţini care îşi inchipuie despre ei că ar înţelege ceva din scrierile filocalice ale Sfântului, foarte contemplative, foarte inalte, dacă ei le receptează intelectual. Însă priceperea intelectuală este nimic dacă ea nu este luminată de trăirea prin duh, adică prin experierea a acelor principii expuse. Filocalia Sfântului este contemplativă în sensul în care autorul ei trăia şi experia cele descrise acolo, la un nivel de neimaginat pentru cititorii de astăzi. În lipsa experierii, scrierile Sfântului Maxim sunt transformate în filosofie abstractă, lipsită de viaţă, de duh. Cei care citesc astfel scrierile sale contribuie la formarea unei păreri de sine nocive care afirmă că deţin iubirea şi că o şi înfăptuiesc.

O “iubire” găunoasă, estetică, siropoasa, sentimentalista si inchipuita ce se exercită asupra unor “abstractiuni”, nu asupra unor oameni concreti – iubim homosexualii, dar nu pentru că trăim cu ei, ci aşa, de la distanţă, estetic, iubim pe eretici, iubim pe hulitori, în general, ne place sa-i “iubim” mai exaltat tocmai pe cei de care Scriptura zice sa ne ferim si de ale caror pacate sa ne delimitam. Ii “intelegem” si ii “iubim” nu pentru că simţim ceva pentru celălalt, ci pentru că ne place să ne considerăm, la rândul nostru, marginalizaţi şi neînţeleşi, eroi romantici ai unor drame care mângâie orgoilul nostru pitit sub masca smereniei. De fapt este vorba o forma mascata a iubirii de noi insine, asa cum magistral arata Oana Iftime.

Cât de străină este această “dragoste” de sine de dragostea reală a Sfântului Maxim, acuzat că urăşte, acuzat de încăpăţânare şi calcat în picioare de cei care ziceau “pace, pace”! Si astazi, “atot-iubitorii” si “atot-tolerantii” fata de eretici, sodomiti, pagani, etc. ii zdrobesc, ii ponegresc, ii persecuta si ii urasc de moarte pe fratii lor care indraznesc sa se opuna ideilor gresite si planurilor ticluite de ei. Asta le si da in vileag falsitatea si caracterul inselator al vorbelor mari si frumoase despre iubire (pentru cine are ochi sa vada, dar…).

Dar duhul scrierilor filocalice ale Sfântului Maxim nu poate fi înţeles decât prin înţelegerea martiriului său, a dragostei nefăţarnice, reale, dusă până la moarte, a Sfântului faţă de Mântuitor şi faţă de noi, Biserica Sa.

Cititi mai departe ACTELE PROCESULUI SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL ŞI A UCENICILOR LUI la:

SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL, nor calauzitor in intunericul generalizat al apostaziei prin tacere

- Cititi si:

• Pilda actuala si incomoda a Sf. Maxim Marturisitorul: ADEVARUL CREDINTEI NU SE ASCUNDE DE DRAGUL PACII!
• Sfantul Maxim Marturisitorul sau credinţa născută din sânge

• Sfantul Maxim Marturisitorul: esente duhovnicesti
• Sfântul Maxim Mărturisitorul - Raţionalitatea lumii create (I)