Când eram mică, mergeam la biserică în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare cu mama mea ori cu bunica. Resimţeam totul ca o sărbătoare, ne îmbrăcam frumos, luam o floare din grădină ca să o punem la o icoană, sau pur şi simplu să o ţinem în mână, mă bucuram că toate “băbuţele” mă mângâiau pe păr şi îmi dădeau câte o bomboană. Mai era bucuria colivei de la vreun parastas, un lănţişor sau o iconiţă strălucitoare cumpărate pentru mine că am fost “cuminte”. Dar peste toate acestea îmi aduc aminte de un fel de bucurie pe care o găseam la biserică şi pe care o aduceam acasă.
Când am mai crescut, lucrurile s-au schimbat. Preferam filmele pentru copii del ora 10 de la TV, puse parcă intenţionat, ca să oprească toţi copiii de la mersul la biserică. Mama ne mai certa… şi aşa a apărut un fel de reticenţă. Apoi, în adolescenţă, mergeam că “aşa trebuie” să facă un copilul credincios, cu frică de Dumnezeu…dar gândul meu nu era la biserică.
Au trecut anii…şi mergeam la biserică fiindcă aşa făceau părinţii, că trebuie ca şi copiii noştri micuţi să fie educaţi în acest sens. Şi cu toate acestea, simţeam ceva tainic şi liniştitor în timpul slujbei.
Asta până într-o zi, când mi-am pus serios întrebarea: Cum a rezistat Biserica Ortodoxă atâţia ani, în timp ce alte “biserici” aveau mereu nevoie de o “trezire”…
Îmi aduceam aminte de fiorul acela din copilărie, şi am simţit un dor adânc şi o sete de a înţelege Sfânta Liturghie. Şi Domnul a “întâmpinat” această căutare a mea cu o conferinţă organizată de ASCOR pe această temă, apoi am primit în dar o carte “EUHARISTIA -Taina împărăţiei” de Alexandre Schememann, apoi am participat la o tabără unde un părinte a explicat pe înţelesul tuturor, ce se petrece la Sfânta Liturghie.
M-a copleşit totul…Taina pe care o resimţisem din copilărie, se dezlega miraculos în sufletul meu. Simţeam “seducţia” Harului liturgic! Atât de copleşită am fost de frumuseţea Sfintei Liturghii în tot ceea ce conţine aceasta!!! Am plâns mult atunci, şi de atunci la fiecare slujbă am lacrimi în ochi, mă copleşeşte prezenţa lui Dumnezeu, mai ales în timpul cântării “Pre Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne….”
Mă uit înfiorată, printre lacrimi, când preoţii stau cu mânile ridicate rostind rugăciunea cu glas tare, amplificat de staţia de audio, în timp ce corul cântă încet această cântare. Îmi spunea o mătuşă de a mea, maică la Mănăstirea Văratec – Neamţ, că este unul dintre cele mai importante momente din slujbă.
Prin acestea vreau să concluzionez: până nu înţelegem deplin Sfânta Liturghie dintr-o dorinţă sinceră, mersul nostru la biserică va fi ,,greoi”, va fi o doar o ,,formă”, vom fi ,,absenţi” de la marea ,,sărbătoare” de acolo…şi nu vom avea partea de frumuseţea ,,liturghiei de după liturghie”, a unei vieţi noi, schimbate, în care inima noastră să bată mereu în ritmul cântării: ,,Pre Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru.”
Mă gândesc: până nu guşti, până nu simţi, până nu te ,,îmbeţi”, mersul la biserică ramane doar ,,mers”…
Inapoi la blogul 2016 2016, 'user_report.php?return_url=https%253A%252F%252Fwww.crestinortodox.ro%252Fcomunitate%252Fblog.php%253Fblogentry_id%253D1940%2526user%253Dvesi&TB_iframe=true&height=300&width=450', '', './images/trans.gif');){kind=spacer}
Continut Inadecvat
