Oricât ar părea de neînţeles şi de paradoxal, rămâne întotdeauna faptul că oamenii devin sfinţi nu prin dorinţa proprie, ci prin chemarea suverană a lui Dumnezeu ( Cugetări creştine)

CINA CEA DE TAINĂ

La cina cea de taină, privesc cu gândul dus,
Văd doisprezece-apostoli ce stau lângă Iisus.
În jurul lor Iisus, răspândeşte lumină,
Şi pâine el împarte, apostolilor la cină.

Şi, cum, într-o zi mare, toate sunt pregătite,
Îngenunchez pe dată, rugăciuni a trimite.
Azi, toate sunt făcute şi-n lume e o lege,
Iar de păcate, numai EL poate să mă dezlege.

Sunt plină de uimire şi sufletu-mi suspină,
De parcă m-aş afla şi eu acum, la cină.
Privind la ei, mă-ntreb: „cum o să stau la rugă?
Sau... dintre cei de faţă, care va fi mai slugă?”

Însă, toţi deodată privesc în continuare,
La bunul meu Iisus ce şade în picioare
Şi-l întreabă pe Petre cu şoapta Lui blajină:
- „Nu vrei să fii tu slugă?” Petre mi-l ia de mână;

- „Zău, Iisuse, de ce ?” Şi scoate un suspin.
Apoi se adresează la unul dintre ei.
- „Iisuse, astăzi nu, mai bine mă abţin”…
Şi, făr-a sta pe gânduri se duce la Andrei.

- “Dar, de ce eu, Iisuse? Sunt cel mai bun dintre ei?”
Se-ntoarce apoi la altul zicând: „Nici tu, nu vrei?”
- „Eu... am adus bucate şi zic că e de-ajuns?”
Şi-ntorcându-i spatele, zice: „Am făcut tot ce-ai spus!”

- „N-ai vrea să fii tu – Toma - sluga din astă seară?”
- „Nu pot Iisuse, în suflet am încă, îndoială”.
Iar într-un colţ, Matei cu Filip şi Tadeu
Răspund toţi de o dată: „De ce Iisuse, eu?”

Se uită-atunci la alţii, ce stau întru-n ungher
Şi-i priveşte cu milă... şi rănile îl dor!
Şi, cu prosopu-n mână se aplecă uşor
Să facă El pe robul, ca şi, ulterior.

De-atuncea, anii, într-una s-au tot scurs
Şi-n fiecare an, s-a arăt Iisus
Să-ntrebe ca şi odinioară:
- „N-ai vrea să fii tu oare, sluga din astă seară?”
- „Tu soră Mihaelo, tu Paul, tu Mihai,
N-aţi vrea să fiţi cu mine şi voi, acolo-n Rai?”

Iisuse, îs necăjită, necazul meu îl curmă
Şi, alege-mă pe mine, să fiu eu cea din urmă.
Cu toate că... Iisuse, nu sunt decât un ciob,
Dar, vreau ca eu, Stăpâne, să fiu fraţilor rob.

Sunt copii ne-ngrijiţi, sunt bolnavi ce se sting,
Ochi trişti din care lacrimi, noapte şi zi tot curg.
Sunt multe femei sărmane, sau fără de putere,
Sunt bătrâni singurei, ce-aşteaptă mângâiere.

Sunt prunci ai nimănui, sunt copii în spital,
Sunt disperaţi şi-aşteptă de la Tine, semnal.
Se cere muncă multă, din noapte rână-n zori
Şi... mereu rugăciune şi muncă până mori.

Roagă-te lui Iisus, căci harul Lui curat,
Îndată de păcate, numai El te-a scăpat.
Dă la săraci o pâine şi apă din fântână,
Fii bun cu toată lumea şi-ajută o bătrână,

Şi, să veghezi de-i cazul, la al ei căpătâi,
Să îngrijeşti bolnavul şi nimic să nu spui;
Doar cu o vorbă bună, să-i îndulceşti amarul.
- „Iisuse, eu, de mult timp, sunt frate cu sărmanul!”

Iisus e pentru noi, cel mai puternic trunchi
Şi, ne ţine-aproape, strânşi, ca-ntr-un mănunchi.
-“Te rog, Mântuitorule, pe mine azi mă-njugă.
Căci, pentru oameni vreau, să fiu eu rob şi slugă!”

Pe noi ne-ai plămădit din pământ, din ţărână,
Şi, astăzi iar ne speli, cu propria Ta mână
Pe noi, toţi, ce-n păcate viaţa ni se scurge,
Tu, iubite Stăpâne, ne speli cu al Tău Sânge!

Oameni buni, e bine să ascultăm Stăpânul!
Şi, să urmăm doar drumul ce ne arată Domnul.
Necazul nostru, astfel, numai Iisus ni-l curmă.
Şi de vom face-ntocmai, atunci vom lua Cunună!

(inspirată după poezia ,,Ştergarul” scrisă de Costache Ioanid)

Georgeta Nedelcu - Craiova ianuarie 2009