“Zis-a cel nebun în inima sa : Nu este Dumnezeu!”
(PSALMUL 13, 1)
Existenţa lumii a încins de-a lungul vremurilor minţile multor oameni, toţi dorind să demonstreze că ei au dreptate. Originea lumii este cea mai răspândită informaţie de pe faţa întregului pământ, dar se deosebeşte de la o cultură la alta; de la un sistem religios la altul. În mod firesc Dumnezeu nu a putut fi cunoscut de către oameni fără a li se descoperi lor, El însuşi.
Înţelepţii antici care şi-au aplecat cugetarea asupra fenomenului existenţei n-au putut cunoaşte atotputernicia lui Dumnezeu, rămânând la ideea ca materia este din veşnicie şi nici n-au putut simţi purtarea de grija a lui Dumnezeu rămânând la credinţa în superstiţie, în vrajitorie, în soartă şi fatalism al existenţei.
Alţi gânditori au recunoscut pe Dumnezeu ca Făcătorul a toate, dar nu şi ca Proniator al lumii, aşa cum cred reprezentanţii cunoscutului curent deist.
La început, imaginaţia mitologică şi speculaţia filozofică au constituit principalele forme ale răspunsului omului dat acestei enigmatice probleme. Începând cu Grecia antică, acestora avea să li se opună, la sfârşitul Antichităţii, adevarul Revelaţiei creştine, iar în cultura europeană ştiinţa. Mitologia, filozofia, ştiinţa şi teologia vor constitui partenerii unui dialog peren, când paşnic, când polemic, pentru a lămuri misterul originii lumii şi a vieţii, dialog care va constitui substanta însăşi a culturii europene.
Teologia Bisericii a încercat mereu să exprime şi să justifice adevarul revelat cu privire la geneza omului si a lumii în delimitare sau convergenţa apologetică cu viziunile paralele ale filozofiilor şi ştiinţei dominante într-o epoca sau alta. În Antichitate şi în Evul Mediu în prim-plan a stat realizarea unei convergenţe şi în acelaşi timp critice între Revelaţia biblică şi filozofia neoplatonică ori aristotelică şi ştiinţa astronomică ptolemeică.
Pornind de aici, teologia medievală a creat un model al genezei lumii bazat pe integrarea datelor revelate într-un sistem al lumii oferit de filozofia şi ştiinţa antică. Acest sistem teologico-filozofic, cu puternice valenţe sociale conservatoare, a fost însa dinamitat, începând cu Renaşterea, de ştiinţa modernă clasică galileo-newtoniana. Pe fundalul mentalităţii iluministe din secolul al XVIII-lea si al pozitivismului din secolul al XIX-lea, parea să se fi instaurat un conflict iremediabil şi definitiv între ştiinţă şi teologie, raţiune şi credinţă. Pentru atenuarea acestui conflict s-au încercat diverse soluţii apologetice, combinând o atitudine pozitivă şi, respectiv, negativă a ştiinţei moderne şi o lectură simbolică a datelor revelate. Dar nici una din încercările de congruenţă nereuşind să se impună, încat geneza lumii şi a vieţii a continuat sa fie problematică pentru conştiinţa omului de astăzi. Acesta a fost de natură a alimenta soluţii ideologice facile, de tip exclusivist, fundamentalist, atât ştiinţific, cât şi religios; astfel, evoluţionismului i s-a răspuns simetric din tabăra unor teologi printr-un aşa-zis "creaţionism ştiinţific".
De fapt originea lumii poate fi privită doar prin prisma Revelaţiei care este de două feluri: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Datorită căderii în păcat, omul a beneficiat doar de revelaţia naturală; cea supranaturală a fost descoperită doar poporului ales. De aceea în întreaga lume găsim foarte multe asemănării ale originii lumii, acest lucru arătând că omul după cădere a păstrat într-o oarecare măsură descrierea creaţiei primordiale, aceasta însă fiind alterată de pervertirea firii umane prin cădere dar şi din cauza predării prin viu grai a originilor lumii. Concluzia care o putem desprinde de aici este aceea că neamul omenesc a ştiut la un moment dat istoria creaţiei, dar mai apoi, cu trecerea timpului, a pierdut mai multe informaţii, pe care le-a completat cu falsuri.
Dacă în vechime creaţia era privită ca opera unui singur zeu, sau a mai multor zei, in epoca modernă, omul (creatura) doreşte să îl scoată pe Dumnezeu (Creatorul) din ecuaţia creaţiei. S-a ajuns la această situaţie datorită conflictului occidental dintre religie şi ştiinţă.
Originea lumii şi a omului, Creaţia, nu este o teorie, este un dat, un adevăr de netăgăduit, nici până acum nu s-a găsit cineva care să vină cu dovezi că lumea nu ar fi fost creată de Dumnezeu, ci s-a născut aşa, aiurea. Toate dovezile palpabile despre originea lumii nu tăgăduiesc implicarea în creaţie a lui Dumnezeu; însă celelalte teorii nu numai că nu sunt consecvente, dar nu aduc de loc lumină în elucidarea vieţii pe pământ.
Cea mai cunoscută teorie care exclude Creaţia este teoria evoluţionistă care a pătruns în toate mediile, fiind alternativa cea mai folosită la explicarea originii lumii, însă cu toate că teoria evoluţiei este foarte răspândită, ea nu dispune de dovezi care să o întărească, ci numai ipoteze, iar acestea sunt destul de şubrede.
Creaţia este specifică teologiei, pe când evoluţia este unul din termenii reprezentativi pentru mentalitatea modernă, impus de gândirea ştiinţifică în diferite domenii. Acest concept a devenit cheia unei adevărate paradigme. Evoluţia s-a concretizat în ştiinţe precum: biologia, paleontologia, geologia, ecologia, genetica, embriologia, matematica, fizica. Pe baza acestui concept încetul cu încetul s-a elaborat o teorie evoluţionistă aplicabilă în diverse aspecte ale vieţii.
Din tot ceea ce cunoaştem putem aplica Creaţia Creatorului; de la zilele şi ordinea creaţiei; de la acătuirea externă şi internă a tuturor celor create. Iar taina Creaţiei este în neconcordanţă cu teoriile despre facerea lumii tocmai din cauza principiilor acestora, care doresc excluderea divinului din Creaţie.
Teoria evoluţionistă se bazează pe anumite principii. În mare aceste principii pot fi rezumate la următoarele: lumea este inteligibilă, ea poate şi trebuie descrisă după exigenţele logicii formale ale matematicii; exigenţele ştiinţifice impun o autosuficienţă a legilor naturii în explicarea raţională. Ştiinţa nu trebuie să recunoască o intervenţie exterioară care să perturbe cursul natural al transformărilor şi schimburilor de energie; inteligibilitatea lumii presupune universalitatea legilor naturale. Evenimentele trecute trebuie analizate în funcţie de legile stabilite azi şi verificate în experienţele prezente; universalitatea legilor naturii face ca fenomenul viului să nu ţina exclusiv de biologie, ci să fie integrat într-un fenomen natural cosmic, istoria omului e legată de istoria cosmosului; diversitatea formelor de viaţă nu este ireductibilă. Fiinţele vii trebuie studiate cautând o explicare generală. Acestea trebuie puse în continuitate unele cu altele şi continuitatea se face dupa o arborescenţa unde fiinţele se diferenţiază începând cu un strămoş comun, printr-o succesiune de transformări; fiinţa umană nu trebuie exclusă observaţiei şi explicaţiei ştiinţifice.
Teoria evoluţiei devine astfel temeiul autonomiei creaturii faţă de Dumnezeu. Tendinţa de a transfera transcendentul în interiorul imanentului demonstrează că teoria evoluţiei nu a reuşit să descopere adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi Creaţie, care îşi are unica ei soluţie în existenţa lucrărilor sau a energiilor necreate. Datorită acestui fapt, se porneşte mereu de la premisa falsă că lumea ar fi autonomă faţă de Dumnezeu, uitându-se de prezenţa Duhului Sfânt în Creaţie.
Cu toate că evoluţionismul este prezentat exclusiv ca încununare a eforturilor ştiinţifice de a descifra tainele lumii, este în mod fundamental o filosofie atee ce pretinde un act de credinţă aprioric, un angajament efectiv faţă de ideologia materialistă ce vrea să-L alunge pe Dumnezeu din orice teorie a originii şi sensului cosmosului. Dacă natura e singura realitate care există, ea poate şi trebuie să-şi justifice într-o manieră exhaustivă existenţa şi mai mult să fie capabilă de a-şi săvârşi propria complexitate şi diversitate din univers.
Pentru impunerea evoluţionismului nu atât dovezile ştiinţifice sunt necesare, ci imperativul excluderii lui Dumnezeu din existenţa noastră, pentru a legitima unica formulă acceptabilă de explicare a lumii: materialismul absolut.
Abordarea problematicii ce ţine de începutul lumii noastre nu ţine atât de ştiinţă, oricât de performantă ar fi aceasta, ci de Revelaţia dumnezeiască. Adevarata cunoaştere a acestui subiect e data de continuitatea duhului Sfinţilor Părinţi transmisă acelora care s-au ostenit duhovniceşte pentru a-şi asuma prin vedere duhovnicească ceea ce Moise a primit prin descoperire dumnezeiască, şi ceea ce Sfinţii Părinţi au interpretat în lumina Duhului adevărului. Problema începutului lumii depăşeşte premisa ştiinţifică ce pretinde o uniformitate a proceselor şi a legilor fizice. Din perspectiva duhovnicească a Sfinţilor Părinţi, evenimentele petrecute dinaintea căderii în păcat s-au desfăşurat dupa o alta logică decât cea cu care operăm după cădere.
Din păcate, astăzi, cu toate că s-au făcut eforturi serioase din partea ştiinţei de a se depaşi o concepţie simplistă şi autosuficientă care să proclame triumful exclusiv al raţiunii autonome, mai sunt tendinţe captive orgoliului luciferic ce vor să cuprindă integral taina existenţei creaţiei, printr-o cunoaştere ce-L exclude pe Dumnezeu. Afirmaţia prin care se arată că taina începutului nu poate fi cuprinsă deoarece acea lume a începutului funcţiona după nişte legi inobservabile de logica discursivă, lezează major orgoliul savanţilor care sunt siguri de infailibilitatea metodelor lor de explicare a cauzei şi a finalităţii lumii. Din acest punct de vedere, evoluţionismul rămâne o teorie fară semnificaţie, la care s-ar putea renunţa uşor, dacă s-ar găsi o teorie alternativă prin care să se ofere o explicare autonomă a apariţiei lumii. Se ţine atât de mult la această teorie, cu toate insuficienţele ei, tocmai pentru că ea este expresia cea mai clară în plan ştiinţific a acelora care vor să înţeleagă lumea, fară Dumnezeu.
Teologii moderni încearcă astăzi să contracareze efectele teoriei evoluţioniste şi a tuturor teoriilor anexe, ce exclud Creatorul, tocmai cu cu ajutorul acestora prin harul Duhului Sfânt. Dacă pentru mulţi adepţi ai evoluţionismului timpul Creaţiei este rezolvat, ipotetic, prin automulţumirea pe care o au când dau o vechime foarte mare Pământului şi Universului; pentru teologi timpul Creaţiei este o taină – un ceas, o zi, o lună, un an sau un ev – taină ce se arată prin conlucrarea materiei cu Dumnezeu. Creatorul a toate poruncea, iar materia Îl asculta, îndeplinind porunca. Asemănarea mineralelor, a plantelor, a animalelor şi a omului între ele dovedeşte un singur Creator, pentru că Dumnezeu a lăsat lumea să fie asemănătoare ca toate să fie în concordanţă şi toate să se slujească unele pe altele, în afară de om, care a fost pus sătpân peste toate.
Potrivit teoriei evoluţiei, omul, nu are rolul de stăpân, el s-a ridicat din sălbăticie, şi tocmai de aceea cărţile îl arată pe omul de Cro-Magnon sau pe omul de Neanderthal foarte sălbatici la înfăţisare, gata să-i dea cuiva în cap şi să-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt întemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta. Dacă crezi că omul provine din sălbăticie, vei interpreta întreaga istorie trecută în aceşti termeni.
Dar Ortodoxia susţine că omul a căzut din Rai. În filosofia evoluţionistă nu e loc pentru o stare suprafirească a lui Adam. Cei ce vor să păstreze şi creştinismul şi evoluţionismul sunt siliţi să alipească un Rai artificial unei creaturi de tip maimuţă. E vădit că avem de-a face cu doua sisteme diferite care nu pot fi amestecate.
Dacă se aplică în contradicţie teoria evoluţiei faţă de Creaţie totul rămâne la fel ca până acum, două sisteme separate; însă dacă teoria evoluţiei depăşeşte stadiul de ipoteze cu care lucrează şi se reîntoarce la Creaţie, lucru greu de crezut, dar nu imposibil, atunci se va defini cu adevărat originea lumii, aceea de dar al lui Dumnezeu; teoria evoluţiei nemaiavând sens va explica nu evoluţia ci dezvoltarea lumii de după Creaţie.
Lumea s-a dezvoltat prin adaptare, nu prin evoluţie, de la Creaţie nimic nu a evoluat şi aceasta pentru că Dumnezeu Creatorul a dat o linie logică şi firească Creaţiei. Lumina, întâi a primei zile, lumina lină a dumnezeirii, cu care s-a binecuvântat Creaţia de către Creatorul ei, apoi lumina zilei a patra, dătătoare de viaţă pentru vieţuitoarele ce vor urma; apele zilei a doua, suport al vieţii pentru vieţuitoarele zilei a cincea; uscatul zilei a treia, pământ roditor de viaţă vegetală creată spre sfârşitul zilei a treia şi suport al vieţii zburătoarelor zilei a cincea şi vieţuitoarelor zilei a şasea; toate încununate cu crearea omului, ca un stăpân al lumii ce a ieşit din mâna Ziditorului şi căruia Acesta i-a încredinţat-o spre stăpânire şi îngrijire. Toata această desfăşurare a Creaţiei arată atotputernicia şi atotînţelepciunea Creatorului.
Teoria evoluţiei urmează aceaşi linie în explicarea originii lumii. După big-bang-ul Universului şi formarea Pământului, din supa primordială au ieşit vieţuitoarele din apă, plantele, păsările, animalele şi mai apoi din mamiferele primate, omul. Chiar dacă originea lumii privită de evoluţionişti se bazează doar pe ipoteze şi ecuaţii încă nerezolvate, descoperirile ştiinţifice ale secolului trecut au adus un fel de izbândă acestora mai ales prin descoperirea ADN-ului şi a codului genetic. Astfel, explică ei, se dovedeşte că omul are un ADN asemănător cu cel al tuturor mamiferelor, în special cu cel al maimuţelor, dovedind astfel că omul este un produs al evoluţiei şi nicidecum al Creaţiei. Însă se uită tocmai faptul că Dumnezeu a făcut lumea aplicând o anumită concordanţă şi asemănare între toate vieţuitoarele, o anumită înrudire. Nu era logic ca vieţuitoarele din apă să fie diferite de vieţuitoarele de pe uscat, ca păsările să fie altfel decât animalele, iar omul să nu se asemene cu nici o altă vieţuitoare de pe Pământ. Ne dăm seama ce sentiment de înstrăinare ar fi avut omul văzându-se atât de diferit! Omul nu putea fi trupeşte făcut diferit de celelalte vieţuitoare, nu ar fi avut sens; de aceea se aseamănă toate atât de bine, dar nu prin evoluţie ci prin Creaţie, omul se aseamănă cu celelate vieţuitoare tocmai prin apartenenţa sa la lumea aceasta. Sistemul respirator, sistemul circulator, sistemul digestiv sau cel reproducător este caracteristic tuturor vieţuitoarelor lumii. Nici omul nu putea fi altfel, de aceea se impune a face o parabolă cu privire la legăturile omului cu lumea. Dintre toate vieţuitoarele, spunem noi, omul se aseamănă cel mai bine cu maimuţa la exterior şi cu porcul la interior, de parcă Creatorul ne dă un semn să nu cumva să punem în aplicare aceste asemănări...
De aceea se cuvine să amintim în loc de concluzie la teoria evoluţiei ceea ce Şestov vede din această contradicţie între Creaţie şi evoluţie: “Se pare că există două teorii, cu totul opuse, privitor la obârşia genului omenesc. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, ceilalţi că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că greşesc şi unii, şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă deosebită, alături de rasa oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care ştiu şi cred că au fost creaţi de Dumnezeu.”
Inapoi la blogul Avva Nour, 'user_report.php?return_url=https%253A%252F%252Fwww.crestinortodox.ro%252Fcomunitate%252Fblog.php%253Fblogentry_id%253D2003%2526user%253Davvanour&TB_iframe=true&height=300&width=450', '', './images/trans.gif');){kind=spacer}
Continut Inadecvat
