Lectia 2 - Marele secret

Nu există decât un mijloc în lume pentru ca o persoană să întreprindă o acţiune oarecare. V-aţi gândit vreodată la el? Un singur mijloc. Acela de a deştepta în acea persoană dorinţa de a îndeplini această acţiune. Reţineţi bine. Nu există alt mod. Evident, puteţi sili un trecător să vă dea cea-lui punându-i ţeava unui revolver în coastă. Puteţi face un slujbaş să lucreze, ameninţându-l cu darea afară. Puteţi obţine ascultarea unui copil prin lovire. Dar aceste metode brutale au urmări dezastruoase.

Numai oferindu-le ceea Le ei înşişi doresc îi puteţi determina să îndeplinească scopul dv. Celebrul doctor vienez Sigmund Freud, unul dintre ei mai distinşi psihiatri ai secolului al XX-lea, pretindea că toate actele noastre sânt provocate de două doriţi fundamentale:  pofta sexuală şi pofta de a fi mare".

După adâncul filosof John Dewey, mobilul cel mai puternic al naturii umane este "dorinţa de a fi important". Ea este greu de înţeles ; o veţi găsi adesea în această carte.

Ce cereţi dv. ? Puţine lucruri, dar acelea le cereţi cu o stăruinţă neobosită. Iată-le: 

1. Sănătatea şi conservarea vieţii.

2. Hrana.

3. Somnul.

4. Banul şi bunurile ce el le procură.

5. Supravieţuirea viitoare.

6. îndestularea sexuală.

7. Fericirea copiilor dv.

8. Sentimentul însemnătăţii voastre.        -

Aproape toate aceste nevoi sânt satisfăcute daca există una care este arar mulţumită, deşi ea se manifestă tot atît de adînc şi de poruncitor ca i foamea. Este năzuinţa, este ceea ce Freud numeşl "dorinţa de a fi mare". Este ceea ce John Dewej numeşte "dorinţa de a fi important".

Intr-o zi, Abraham Lincoln a început o scrisoare cu următoarea propoziţie: "Toată lumea iubeşti complimentele". Da, tuturor ne plac complimentele. Vrem să ni se facă dreptate, să fim aprecia! Sîntem însetaţi de laude sincere. Dar, vai, arareori obţinem această satisfacţie.

Cel care are puterea să-şi potolească aceasta foame tainică şi mistuitoare, de a-şi împlini această aspiraţie atât de înrădăcinată în sufletul omenesc, ei bine, acela ,,îi are la mână pe semenii săi'ţ este venerat, adorat, ascultat.

Dorinţa de a fi important nu există la animale. Ea este una din principalele deosebiri ce le separă de oameni.

Tatăl meu, de pildă, avea o fermă în Missouri unde creştea porci frumoşi şi vite cornute. Le dulcea la toate târgurile şi concursurile agricole şi căi păta mereu premii. Acasă el agăţa pe un pătrat mare de muselină albă toate panglicile albastre ale triumfurilor sale. Şi când veneau musafiri desfăşura preţioasa muselină, îngăduind asistenţei să-i admire trofeele.

Porcii, evident, se arătau cu desăvârşire indiferenţi de propria lor valoare, dar tatăl meu era încântat fiindcă aceasta îi întărea sentimentul că este o persoană importantă. Dacă străbunii noştri n-ar fi avut în ei această dorinţă nestinsă de a fi mari, civilizaţia n-ar fi existat, căci, fără ea, am fi rămas asemenea dobitoacelor.

Dorinţa de a fi mare este cea care i-a inspirat lui Dickens ideea de a scrie cărţile sale nemuritoare, care l-a împins pe Rockefeller să strîngă milioane., tot aşa cum acelaşi sentiment l-a îmbiat pe cel mai bogat om clin oraşul dv. să-şi zidească o casă mult prea mare pentru nevoile sale personale.

în chip inconştient, pentru a ne afirma propria importanţă, cumpărăm ultimul model de maşină, ţinem să vedem cutare film sau citim cutare carte ori facem publice succesele şcolare ale copiilor noştri.

Adesea, nişte băieţi oarecare ajung gangsteri pentru a se face cunoscuţi. E.P. Mulrooney, şeful poliţiei din New-York, îmi mărturisea:  "Tînărul criminal de astăzi este plin de vanitate. Primul lucru pe care îl cere după arestare este îngăduinţa de a citi foile ignobile care îl prezintă ca pe un erou. Perspectiva copturii ce-1 aşteaptă pe scaunul electric este departe de dînsul, atît timp cît se poate desfăta privindu-şi  poza etalată alături de cea a campionului de base-ball Babe Ruth, a primarului New-Yorkului, a lui Einstein, Lindberg, Toscanini sau Roosevelt".

Spune-mi cum îţi satisfaci pofta de grandoare şi îţi voi spune ce eşti... în asta se dezvăluie propriul nostru caracter. John D. Rockefelîer, între alţii, a zidit în China, la Pekin, un spital modern pentru îngrijirea milioanelor de nenorociţi pe care nu-i văzuse niciodată. Dimpotrivă, Dillinger şi-a manifestat importanţa făcîndu-se gangster, asasin, spărgător de bănci. Urmărit de poliţiştii care îl vînau în Minnesota, el s-a repezit într-o zi la o fermă strigând:  "Eu sînt Dillinger!". Era mîndru de a fi inamicul public nr. 1. ,,Nu vă fac nici un rău, le-a spus. dar sînt Dillinger!".

Deosebirea caracteristică majoră între Dillinger şi Rockefelîer nu este în felul în care şi-au afirmat importanţa ?

Istoria este plină de amuzante pilde în care personaje de seamă se străduiau să-şi arate importanţa. George Washington cerea să fie numit "Măria Sa Preşedintele Statelor Unite". Cristofor Columb cerea titlul de ,,Amiral al Oceanului şi vice-rege al Indiilor". La Casa Albă, într-o zi, doamna Lincoln s-a întors ca o tigroaică spre doamna Grant strigând:  "Cum îndrăzniţi să vă aşezaţi în prezenţa mea înainte de a vă fi poftit eu ?". Milionarii americani au contribuit la finanţarea expediţiei amiralului Byrd la Polul Sud în schimbul făgăduielii că lanţurile de munţi îngheţaţi ai Antarcticului vor purta numele lor. Victor Hugo nu voia nimic altceva decât să dea numele său oraşului Paris.

Psihiatrii afirmă că unii oameni devin nebuni pentru a găsi în lumea imaginară a demenţei sentimentul importanţei pe care realitatea le-o refuză, în spitalele americane s-a observat că afecţiunile mintale sînt mai numeroase ca toate celelalte boli la un loc.

Care sânt cauzele nebuniei ? Nimeni nu poate răspunde exhaustiv la o întrebare atît de vastă şi complexă. Dar noi ştim cu toţii că unele boli - sifilisul, între altele - distrug celulele cerebrale şi aduc dezechilibrul mintal. De fapt, se poate spune că jumătate din psihoze se datoresc agenţilor fizici ca:  tumorile creierului, alcoolismul, stupefiantele, traumatismele etc.

Dar cealaltă jumătate din cazuri ? Ei bine, a-ceastă latură este impresionantă pentru că se produce la făpturi normale. La autopsie, creierul lor, examinat cu mijloacele cele mai sofisticate, apare perfect sănătos. Atunci de ce îşi pierd minţile aceşti oameni ?

Arn pus întrebarea medicului şef al unuia dintre cele mai mari spitale de alienaţi. Savantul, care a primit pentru lucrările sale asupra nebuniei cele mai rare distincţii onorifice, mi-a mărturisit sincer că nu putea răspunde de ce îşi pierd oamenii minţile şi nimeni n-o ştia cu adevărat. Totuşi el recunoscu că a observat că un număr mare de bolnavi căutau cu desnădejde în nebunie satisfacţiile unuiamor propriu pe care nu şi-1 putuseră satisface în viaţa normală.

"Am aici o bolnavă, mi-a povestit el, a cărei căsătorie a fost tragică. Ea dorea duioşie, satisfacerea simţurilor, copii, o poziţie socială. Dar viaţa i-a ruinat speranţele. Bărbatul ei n-o putea suferi. El refuza chiar să ia masa cu ea şi o silea să-l servească în camera lui la primul etaj. Părăsită, dispreţuită, fără copil, fără relaţii, a înnebunit. Şi, în imaginaţia ei a divorţat, şi-a reluat numele de fată. Acum se credea soţia unui lord englez şi, mai mult, îşi imagina că în fiecare noapte naşte cîte un copil. Când mă vedea, dimineaţa, îmi şoptea fericită ; "Doctore, am născut un copil astă noapte".

Îndeobşte, nebunii sânt mai fericiţi ca dv. şi ca mine. Mulţi sânt încântaţi de starea lor. Şi de ce n-ar fi ? Ei au rezolvat dintr-o dată toate problemele care-i chinuiau. Vă vor semna cu generozitate un cec de un milion de dolari sau vă vor da cu uşurinţă o scrisoare de recomandare pentru Aga Khan, Ei au găsit, în sfârşit, într-un univers fantastic plăsmuit de mintea lor dezechilibrată, potolirea setei lor de grandoare.

Ei bine, dacă oamenii sânt în stare să devină nebuni pentru a-şi împlini o aspiraţie, gîndiţi-vă la miracolele pe care le-am putea îndeplini recunoscând meritele celor ce ne înconjoară!

Nu cunosc decât un singur om care a câştigat o leafă de un milion de dolari pe an. Şi acest salariu ameţitor îi era plătit de un scoţian! Este vorba de Charles Schwab, omul de încredere al lui Andrew Carnegie.

Regele oţelului îl plătea cu un milion de dolari pe an. De ce ? Era Schwab un geniu ? Nu. Cunoştea cumva metalurgia mai bine decît toţi ceilalţi ingineri ? Nici. Charles Schwab mi-a mărturisit el însuşi că avea un mare număr de colaboratori, mult mai iscusiţi decît el din punct de vedere tehnic.

Numai că Schwab avea un talent deosebit, o facultate rară:  ştia să conducă oamenii, ştia să le dea ceea -ce doreau mai fierbinte, adică elogii şi încurajări.

Secretul lui ? Vi-1 transmit cu propriile lui vorbe: "Consider, zicea Schwab, că puterea mea de a trezi entuziasm în oameni este cel mai preţios capital de care dispun. Numai încurajîndu-1 pe individ îl faci să-şi releveze şi să-şi dezvolte cele mai preţioase daruri. Nimic nu distruge mai. mult ambiţia unui om decât criticile superiorilor săi. _ De aceea, eu sânt oricând gata să laud şi nu să critic. Dacă găsesc un lucru bine făcut îl aprob sincer şi-1 răsplătesc cu complimente".

Iată logica lui Schwab. Iar noi cum procedăm ? Exact pe dos. Cînd un lucru ne displace, ţipăm şi tunăm!. Iar când sîntem mulţumiţi, nu spunem un cuvânt.:

"Am călătorit mult, mai declara Schwab. Am întîlnit oameni din toate rangurile şi clin toate straturile, dar n-am găsit unul care să nu-şi dea mai multă osteneală şi să facă treabă mai bună sub influenţa încurajărilor şi nu a criticilor".

El mai adăuga că acesta era unul dintre principalele secrete ale reuşitei fenomenale a lui Andrew Carnegie, care şi-a felicitat colaboratorii nu numai în viaţă, ci şi după moarte, făcându-le pe plac prin următorul epitaf: "Aici odihneşte un om care a ştiut să se înconjoare de fiinţe mai inteligente ca el".

Secretul lui Rockefeller este acelaşi. De pildă, când asociatul său Edward T. Bedford a făcut plasamente dezastruoase în America de Sud, care au costat societatea un milion de dolari, bancherul s-ar fi putut supăra. Dar el ştia că Bedford a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a tăcut. Mai mult, a găsit în conduita lui Bedford ceva ce merita lăudat: anume, ca s-a străduit să salveze, totuşi, şaizeci la sută din fondurile investite. Şi l-a lăudat pentru asta.

Ştiu bine că unii cititori vor spune citind aceste rânduri:  "A, da, pomadă... tămâiere... linguşire, mai ştiu eu ce! Am mai încercat asta. Nu ţine. Nu, domnule, asta nu mai prinde la oameni inteligenţi!".

Evident, o linguşire grosolană nu va înşela pe un om fin ; ea este găunoasă, falsă şi interesată. E firesc ca să fie respinsă. Totuşi, trebuie să recunoaştem că unele persoane sânt avide de laude, că înghit orice, ca nenorociţii înfometaţi care mănâncă şi iarbă.

Pentru ce, de pildă, faimoşii fraţi Mdivani au dat iama în sufletele feminine ? Cum aceşti aşa-zişi "prinţi" au ajuns să se însoare cu două frumoase şi celebre stele de cinema, dintre care una ilustra primadonă Barbara Huton ? Cum ?

Paola Negri, marea artistă, care era şi o femeie foarte deşteaptă, şi cunoştea oamenii, mi-a explicat într-o zi motivul irezistibilei lor seducţiunii ; "Mdivanii posedă ca nimeni alţii arta linguşirii. Aceasta artă aproape a dispărut în epoca noastră materialistă şi cinică... Acesta este, vă asigur, secretul fraţilor Mdivani".

Regina Victoria era şi ea sensibilă la linguşire. Disraeli, ministrul ei, mărturisea că nu i-o cruţa deloc. Numai că Disraeli era unul dintre oamenii politici cei mai fini, cei mai îndemînatici, mai şireţi care au guvernat vreodată imperiul britanic. Era meşter în arta lui... Şi ceea ce putea el face. n-ar fi fost în stare să facă altul.

La urma urmelor, linguşirea cauzează mai mult rău decît bine autorului ei. Ea nu este decît o comedie, pe cînd lauda spontană vine din inimă. O, nu!, de o sută de ori nu!, eu nu propun linguşirea, vreau să vorbesc de cu totul altceva, de o nouă atitudine mentală, de o nouă manieră de a trăi. Regele George V. pusese să se scrie şase maxime în biroul său din Buckingham-Palace. Iată una dintre ele:  "învăţaţi-mă să nu cheltuiesc şi să nu primesc nici o josnică linguşire".

Dacă ar ajunge să linguşeşti, lucrul ar fi uşor şi am deveni cu toţii minunaţi diplomaţi. In loc de a ne concentra asupra noastră să ne străduim a observa calităţile interlocutorului nostru. Am putea să-i exprimăm admiraţia noastră sinceră, fără a recurge la complimentele grosolane şi false, care sunt demascate înainte chiar-de a fi trecut de buzele noastre.

Filosoful Emerson zicea:  "Orice om pe care îl întâlnesc îmi este superior într-un fel oarecare. De aceea, învăţ pe lângă dânsul". '

Ceea ce este adevărat pentru Emerson nu poate fi adevărat şi pentru tine şi mine? Să încetăm de a ne gândi la noi înşine, la meritele noastre, Ta dorinţele noastre. Să luăm aminte la cele ale altora. Elogiul generos şi sincer să ţâşnească din-inima noastră! Să dăruim recunoştinţă şi încurajare. Şi cuvintele noastre- vor rămâne întipărite în inimi ; vor fi repetate cu plăcere şi preţuire ca atîtea comori, mult timp după ce noi înşine le vom fi uitat.