Postat de admin pe 19 Feb 2010 la 11:44 pm | Categorii: Biserica la ceas de cumpana, Cuvantul ierarhilor, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului, Vremurile in care traim Print

„Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică” (Cuviosul Iustin Popovici)
BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL – Nesănătoasa epidemie ecumenistă
- COMUNICARE PREZENTATĂ ÎN CADRUL CONGRESULUI INTER-ORTODOX “ECUMENISM – NAŞTERE, AŞTEPTĂRI, DEZAMĂGIRI”, TESALONIC, 2004 -
(sursa)
Ecumenismul este un prunc născut la începutul secolului XX. A cunoscut o metamorfoză în Consiliul Mondial al Bisericilor la mijlocul veacului, ca în prag de mileniu să-şi tragă ultima suflare, fiind respins cu tărie. Din nefericire a supravieţuit acestei crize, continuând să tulbure Biserica lui Hristos şi în secolul XXI.
Această Conferinţă teologică despre ecumenism, după smerita noastră părere, este una mult prea târzie, însă nu fără de nădejde. Aşadar, mulţumim lui Dumnezeu, precum şi tuturor celor ce s-au străduit să facă posibilă această aleasă întrunire, pentru a ne oferi ocazia dezbaterii problemelor ecumenismului din diferite perspective, lucru de mare folos tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca şi Bisericii în întregul ei, precum şi fiecărui creştin binecredincios. Credem că această întrunire va ajuta Biserica să adopte poziţia cuvenită privitor la cea mai recentă şi mai primejdioasă erezie ecleziologică – pe care binecunoscutul teolog, părintele Iustin Popovici, a numit-o pan-erezie, deoarece adună toate ereziile cunoscute până acum în istoria Bisericii.
Au fost şi încă vor mai fi multe discuţii la această aleasă adunare despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească – Biserica Ortodoxă, cât şi despre noţiunea de ecumenism în sine. Prin urmare, nu vom insista mult asupra acestor concepte în expunerea noastră. Întrebarea ce o vom pune este:
“În ce măsură şi în ce fel se opune Biserica Ortodoxă Sârbă ecumenismului? Prin cine şi în ce fel această opoziţie s-a manifestat şi se manifestă până în ziua de astăzi?”
Conştiinţa că nici o biserică ortodoxă locală nu a rămas nepătată şi neatinsă de epidemia ecumenistă este un adevăr dureros. Unele au fost influenţate mai mult, altele mai puţin. Însă este mângâietor şi încurajator faptul că în fiecare biserică ortodoxă locală au existat şi încă mai sunt persoane şi obşti – pilde sfinte şi luminătoare -, care se opun cu stăruinţă, prin cuvântări şi scrieri, pătrunderii ecumenismului în deplinătatea Ortodoxiei. Poate că aceştia nu sunt mulţi, poate că nu sunt îndeajuns de legaţi unii cu ceilalţi şi nu sunt aliaţi într-o front comun de apărare, însă mai înainte de toate, toţi aceşti luptători sunt uniţi cu Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos şi cu toţi Sfinţii Bisericii Ortodoxe – care de-a lungul secolelor s-au nevoit şi au luptat pentru neprihănirea credinţei ortodoxe – şi prin sfinţi, şi cu ajutorul lor, sunt uniţi unul cu celălalt.
Aceasta ar putea fi „turma mică” pe care Domnul a mângâiat-o în Evanghelie, atunci când a zis:
«că a binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia» (Luca 12:32).
În Biserica Ortodoxă Sârbă, cel dintâi şi cel mai de seamă oponent al ecumenismului a fost şi rămâne părintele Iustin Popovici, de fericită pomenire, care i-a întărit pe toţi prin cuvinte şi fapte de mărturisire, insuflând multora râvna sa. Părintele Iustin a exprimat lămurit poziţia sa teologică ortodoxă asupra ecumenismului în binecunoscuta sa carte Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, unde a dat o definiţie scurtă dar cuprinzătoare a ecumenismului:
«Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie”».
Părintele Iustin conturează aici cel mai bine întreaga anormalitate şi diformitate a ecumenismului, aşa cum se arată în timpul nostru, punându-l să se reflecte în oglinda adevăratei Biserici a lui Hristos, cea Una. Iar aceasta a făcut-o înfăţişând învăţătura apostolică drept-slăvitoare despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Tradiţie în chipul cel mai limpede şi plin de înţeles:
“Numai dacă are cineva cunoaşterea adevărată şi deplină a învăţăturii lui Hristos îi este cu putinţă să discearnă cu uşurinţă şi să recunoască toate învăţăturile mincinoase şi eretice”.
Obârşiile ecumenismului ca mişcare de unire a creştinilor, progresul şi evoluţia sa istorică – precum şi feluritele curse în care au căzut şi continuă să cadă mulţi creştini ortodocşi, incluzând chiar şi o parte din cler şi mulţi episcopi -, au fost înfăţişate şi descrise sistematic de către ieromonahul Sava Janjic din obştea Mănăstirii Decani, în cartea Ecumenismul şi vremea apostaziei, unde ecumenismul este clar definit mai înainte de toate ca o „erezie ecleziologică”, al cărei scop este să preschimbe Trupul lui Hristos (Biserica) într-o „organizaţie ecumenistă”, lovind astfel la însăşi rădăcina credinţei ortodoxe – Biserica. De fapt ecumenismul – potrivit părintelui Sava -, caută să „corecteze” arbitrar învăţătura dumnezeiesc-omenească a Domnului Hristos, reducând-o la nivelul unui concept social, umanist şi pacifist,încercând să-L înlocuiască pe Însuşi Hristos Dumnezeu cu omul european ateu şi secularizat. Din pricina văditei sale poziţii anti-ecumeniste, cartea părintelui Sava a fost atacată de către mulţi şi chiar interzisă la vânzare în librării şi pangarele bisericeşti; totuşi, nimeni nu a încercat, cu atât mai puţin să fi izbutit, în a tăgădui sau a contesta oricare din lucrurile prezentate în ea.
Mai recent, campionul opoziţiei şi rezistenţei anti-ecumeniste în Biserica Ortodoxă Sârbă a fost şi rămâne “Sfântul Cneaz Lazăr ” , o revistă publicată în Eparhia de Raska şi Prizren în ultimii doisprezece ani. Aceasta urmăreşte cu atenţie toate evenimentele ecumenice şi prezintă comentarii, articole, recenzii şi opinii ale tuturor celor pentru care păstrarea neîntinată a credinţei Ortodoxe reprezintă grija cea de căpătâi în viaţă, virtute mai importantă decât însăşi viaţa. Publicaţia găzduieşte articole de combatere şi traduceri ale scrisorilor, hotărârilor şi mărturiilor mănăstirilor din Sfântul Munte asupra feluritelor probleme. Când în domeniul teologiei se afirmă „ecumenicizarea practică” – atunci dialogul dintre ortodocşi şi neortodocşi încalcă hotarul şi pune în discuţie adevărul credinţei ortodoxe şi neprihănirea Bisericii -, vocea conştiinţei se face auzită mai întâi la monahii Sfântului Munte, apoi la diverşi profesori şi studenţi teologi din Tesalonic, din Atena, respectiv din rândul altor biserici ortodoxe. Sfântul Cneaz Lazăr prezintă astfel de studii, apeluri şi proteste în paginile sale, lucrări ce contribuie mult la întărirea rezistenţei împotriva ecumenismului în inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Printre aceste texte se numără şi cele ce au criticat hotărârile de la Balamand, împreună cu scrisoarea trimisă de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos către Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu la sfârşitul anului 1993, precum şi raportul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos asupra dialogului dintre ortodocşi şi anti-calcedonieni purtat la Chambésy în noiembrie 1993 şi multe altele.
Şi din partea unor persoane şi obşti creştineşti dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe Sârbe există numeroase studii şi atitudini asemănătoare. Demn de menţionat este un text al monahului Ilie, intitulat Ceva mai rău decât ecumenismul, în care se prezintă mărturii zguduitoare despre rugăciunile ecumeniste făcute împreună de ortodocşi, romano-catolici şi musulmani la începutul anului 1992 în Bosnia şi Herţegovina. Legat de aceasta, eparhia noastră a scris un scurt comentariu numit Dumnezeu nu poate fi corupt [6], în care se arată cum aceste încălcări ale Predaniei Sfinţilor Părinţi şi ale Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe duc direct, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la conflicte inter-etnice şi vărsare de sânge.
Acesta a fost chiar motivul pentru care Sfântul Sinod al Episcopilor a emis o hotărâre [7] la sfârşitul anului 1994, spre a ne pregăti să prezentăm o scurtă trecere în revistă a istoriei Consiliului Mondial al Bisericilor, precum şi examinarea prezenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe în CMB. Dând curs acestei hotărâri a Sfântului Sinod, în mai 1995, am prezentat Sfintei Adunări Episcopale următorul raport din care, nădăjduim, poziţia personală faţă de CMB şi ecumenism va fi limpede înţeleasă.
S-a explicat, mai înainte de toate, că însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” este de neconceput, deoarece Sfinţii Părinţi ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au statornicit că există doar „Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, nu mai multe. Iar o răstălmăcire a acestor adevăruri de credinţă poate ridica sau crea orice gen de „consiliu” sau „uniune” cu un statut de super-biserică. Apoi, pe scurt, s-a prezentat istoria creării CMB în 1948, arătând cum îşi are rădăcinile într-o erezie modernă – a-tot-erezia numită ecumenism -, răspândită la sfârşitul secolului al XIX-lea în sânul protestantismului, pentru a răspunde crizelor sale ideologice.
Abia mai târziu această mişcare şi ideile ei anti-ecleziale (precum aşa-numita „teorie a ramurilor”) a ajuns să fie adoptată şi acceptată treptat de către unele biserici ortodoxe locale care s-au alăturat CMB, devenind mai apoi membre organice.
Biserica Ortodoxă Sârbă a rezistat timp îndelungat acestei ispite a ecumenismului. În cele din urmă, totuşi, a devenit şi ea membru al CMB în 1965 şi, silindu-se să nu rămână în urma pildei date de celelalte biserici ortodoxe locale care deveniseră anterior participante, s-a implicat activ în toate dialogurile şi activităţile ecumenice, indiferent cât de potrivnice erau tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.
În continuare se vor prezenta câteva extrase din raportul către Sfânta Adunare a Episcopilor.
I. Înfiinţarea C.M.B.
1. Însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conţine întreaga erezie a acestei organizaţii pseudo-ecleziale.
Biserica este Una şi Sobornicească şi în ea viază tot Adevărul, tot Harul şi toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ şi le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una şi Sobornicească pentru că îi adună pe toţi cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăşi ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă şi inacceptabilă cunoştinţei şi conştiinţei ortodoxe.
2. Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este ceva nou şi necunoscut; s-a scris şi s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii şi se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece loveşte la însăşi rădăcina Credinţei Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizaţie socială”, golită de toate însuşirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.
Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897, la Conferinţa celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creştine. Conferinţa de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învăţături teologice. Potrivit acestei concepţii, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiţii), în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol, şi în doar două taine: Botezul şi Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe aşa-numitul „Principiu al toleranţei”, privind învăţăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”. A treia invenţie a Conferinţei de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmaţia că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.
O dată sădită, sămânţa cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mişcări creştine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinţei şi organizării bisericii. În acelaşi timp era activă şi mişcarea „Viaţă şi lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creştinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieţii practice. Din aceste două mişcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, ia fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente şi câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei şi Mitropolia Rusă din America.
3. Din păcate, unii ierarhi şi teologi ortodocşi nu au rezistat acestei ispite a modernismului şi secularismului multă vreme şi, curând, s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credinţe eretice.
Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice:
„…apropierea între diferitele Biserici creştine şi frăţietatea între ele nu sunt excluse de către diferenţele de doctrină care există între ele…”
Enciclica susţine mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea şi avansarea acestei uniri binecuvântate”; numeşte felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine şi venetice, ci înfrăţite, făcând parte din casa lui Hristos” şi „împreună moştenitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6). Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creştine să se facă în acelaşi timp de către toate bisericile”. Această cerinţă a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preţ scump: schisma internă, atât între Biserici cât şi între credincioşi.
Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauţie în privinţa ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ţinut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanţii Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Albaniei, care au luat parte la întrunire, au respins participarea la Mişcarea Ecumenică Mondială şi CMB (care tocmai se înfiinţase), condamnându-le ca eretice.
4. Totuşi, această râvnă a ortodocşilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toţi conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste şi nebisericeşti (de pildă, „apropierea oamenilor şi a naţiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiaşi an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică şi-a trimis reprezentanţi permanenţi la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei şi a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocşii au început să se întreacă unii cu alţii care să fie mai ecumenist.
Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoţit de declaraţii separate ale unor reprezentanţi individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparţinând Scaunului Constantinopolei – declaraţii care nu au nimic în comun cu poziţiile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Hotarele aşezate de Părinţii noştri între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, Hristos şi Veliar au fost încălcate.
Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esenţă, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declaraţii a fost de a dezvolta în rândul creştinilor ortodocşi conştiinţa că sunt fraţi în Hristos cu neortodocşii şi împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri şi conferinţe, tipărite în cărţi şi reviste, şi emise la radio şi televizor.
Şi toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtăşirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al aşa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda şi trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.
(…)
VI. Concluzie: o adunare a trâmbiţelor
În cele din urmă, întâlnirea de la Sopocani îşi încheie Apelul prin cuvintele Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici despre râvnă şi trezvie în lupta pentru mântuirea sufletului:
„Dacă zice cineva: pentru Biserica noastră primejdia era în trecut, iar astăzi primejdia a dispărut, se înşeală amarnic. Este un trâmbiţaş care cântă să ne adoarmă. În veacul acesta avem trebuinţă de cât mai mulţi trâmbiţaşi care să cânte pentru a ne trezi, pentru a deştepta, pentru a ne pregăti, pentru a ne păzi pe sine. Căci nevrednicul de pomenire act, pe care clerul şi poporul nostru l-a împiedicat să se întrupeze într-o lege [referire la Concordatul din 1937] încă mai bântuie pământul precum o nălucă, precum o umbră – tulburând, tulburând, tulburând”.
Vrem să ne încheiem prezentarea dorind în rugăciune ca adunarea noastră de la Tesalonic, Conferinţa Inter-Ortodoxă asupra Ecumenismului, să devină o adunare a trâmbiţaşilor, care prin mărturia şi râvna lor vor trezi conştiinţele adormite ale reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca toţi împreună şi fiecare în parte, urmându-şi glasul lăuntric, să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor şi să înceteze participarea la erezia ecumenismului. Astfel se va mărturisi înaintea întregii lumi că fără unirea în Biserica lui Hristos nu este mântuire, că în afara ei nu există nici o altă biserică, iar Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică a fost, este şi va rămâne pururea Biserica Ortodoxă.
Aceasta este singura slujire adevărată a aproapelui nostru, a celor de lângă noi, singura dragoste mântuitoare pentru toţi neortodocşii din veacul de acum, potrivit cuvintelor Părintelui Iustin Popovici: „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică”.
- Integral la blogul Sfanta Mucenita Paula - BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL – Nesănătoasa epidemie ecumenistă

- “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004.
- Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
- CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI
- Cuviosul Parinte Epifanie despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor si despre “ziua mondiala a rugaciunii”
- Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic)
- Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
- Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
- A tacea cand credinta este atacata este o crima! (A. S. Homiakov)
-
- Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)
- Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
- MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
- Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE!
- Epistola de mare actualitate a Cuv. Paisie Aghioritul, de acum 40 de ani, despre ecumenismul, schismele si dezbinarile din Biserica
- Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”
- CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST
- Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini Mondiale
- Pr. Gheorghe Calciu, Parintele nostru marturisitor: MASONERIA SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE
- Parintele Gheorghe Calciu: Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina
- “Noua Ordine Mondiala a facut din Ortodoxie inamicul numarul 1″
- Parintele Sofian Boghiu despre sfarsitul lumii, Antihrist si masonerie
- MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!
